Biografia zilei: Cezar Baltag

[altmariusliterar]

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cezar Baltag (n. 26 iulie 1939, Mălinești, județul Hotin (azi Cernăuți, Ucraina) - d. 26 mai 1997, București), fiul preotului Porfirie Baltag și al Margaretei Baltag (n. Alexandrescu), a fost un poet român, eseist și tălmăcitor modern, strălucit militant împotriva stalinismului cultural, împotriva proletcultismului, unul dintre cei mai valoroși reprezentanți ai generației resurecției lirismului, alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu ș.a.

Viața și opera

După absolvirea cursurilor liceale, în 1955, la Pitești, urmează între anii 1955 - 1960 cursurile Facultății de Filologie de la Universitatea din București. Funcționează ca redactor la Gazeta literară (între anii 1960 - 1968), ca redactor-șef adjunct la Luceafărul (între anii 1968 - 1974), apoi ca redactor la Viața românească. Debutează în 1960, cu un volum de versuri ale ieșirii din trena stalinismului cultural, Comuna de aur, volum „girat“ în fața proletcultismului epocii de criticul „deschiderilor veluroase“, Paul Georgescu. Apoi, „decada de aur“ a volumelor sale de versuri cuprinde:

• Vis planetar (1962),
• Răsfrângeri (1966),
• Monada (1968),
• Odihnă în țipăt (1969),
• Șah orb (1970),
• Madona din dud (1973),
• Unicorn în oglindă (1975),
• Poeme (1981),
• Dialog la mal (1985),
• Euridice și umbra (1988),
• Chemarea numelui (1995),
• Ochii tăcerii (1996) etc.

Eseistul se remarcă prin Paradoxul semnelor (1996); iar tâlmăcitorul din limba franceză, prin traducerea unor vestite lucrări semnate de Mircea Eliade – Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, II, III, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, 1986 și, respectiv, 1988; Dicționar al religiilor (de M. Eliade și Ioan P. Culianu), București, Ed. Humanitas, 1993; etc.

Referințe critice

Al. Piru observa la Cezar Baltag «un stil tot mai oracular; și-a încifrat sensurile și a ajuns la un ermetism greu traductibil, chiar dacă ascunzând realmente un sens. ...Ermetismului din Odihnă în țipăt îi corespunde în Madona din dud (1973) o poezie ludică, joc de ritmuri și rime cu formule din folclorul copiilor sau procedee magice, termeni de astrologie și diverse arte divinatorii.» (PPRC, 63).

Trecând în revistă judecățile critice despre opera poetică a lui Gezar Baltag, criticul / istoricul literar Ion Pachia Tatomirescune mai încredințează: «Numeroși alți critici / istorici literari, abordând poezia lui Cezar Baltag, au mai remarcat: apolinicul / solaritatea versului, o anume geometrizare a logosului, din unghiuri neîntâlnite la Ion Barbu, chiar un „spectacol grațios-liric“, un „controlat“ narcisism, spațializarea eului (cf. PPg, 126 sqq.), îndeosebi, în volumul din 1966, Răsfrângeri („în flacăra drumului“, „de nuntă“, „în memoria soarelui“, „de umbră“, „cu spini“, „de dragoste“, „de solstițiu“, „de fulger înnoptat“, „de arbore lacom“ etc.), spațializarea eului fiind specifică întregii generații a resurecției, chiar o „maximă expansiune a eului“, o anume „somptuozitate“, o anume „epurare a concretului“, cerebralizarea / rafinarea pitorescului folcloric, dar și o anume „destindere ludic-folclorică“, „resuscitarea miturilor“, agresarea eului (cf. Odihnă în țipăt), „nervalianul soare negru“ – „substanțialitatea“ / „materialitatea“ Logosului, a universului (cf. ISct, 47), sentimentul dominând tiranic, până la „fragmentarea“ timpului (cf. SSra, I, 215) etc.» (TGrp, 411).

De la versurile „luptei cu inerția“, din volumele Comuna de aur (1960) și Vis planetar (1962), Cezar Baltag a evoluat spre un ermetism oracular, rezultat din dinamitarea paradoxurilor mitosofiei autohtone și universale, spre a le extrage „monadele“, conjugându-le la moduri lirice, rafinându-le, ca în volumele: Răsfrângeri (1966), Monada (1968), Odihnă în țipăt (1969), Șah orb (1970), Madona din dud (1973), Unicorn în oglindă (1975), Dialog la mal (1985), Euridice și umbra (1988) etc. El descoperă în monadele macrocosmosului și ale microcosmosului nostru acea luminos-fermecătoare „secure cu două tăișuri“ a paradoxului: Acolo în văzduhul de cuiburi // Liniștită și rece // N-o văzură și n-o auziră // Asemeni unei săgeți zbura capul / Nemuritoarei / închizând în urmă peștera / ce se va numi zi // ca o durere / ca un fluture cu aripile întinse / ca două terezii / ale ace¬luiași cântar al durerii / ca o pereche de scorpioni încleștați // – S-a făcut întuneric / – își murmurară Ele / una alteia – / jurământul tău a ajuns în inima mea // O cange dublă / ne poartă prin univers / traversându-ne trupurile / sau poate o ancoră / ne rotește în jurul axului ei / ca două păsări / cu carenele sfâșiate / de aceeași galaxie tăioasă // Paradoxul și întrebarea / și inima noastră / pe un inel dintr-o singură bucată / turnat de două ori («Securea cu două tăișuri» – BalP, 193). Mai bate la „poarta paradoxului“ și cu logosul „îmbujorat“, aidoma unui Heraclit din Efes, dinspre origini, dinspre elementul primordial, Apa, către originea tuturor lucrurilor, Focul, spre a exclama încă o dată, dar din crisalida sufletului, «panta rhéi»: Foc sau apă ? // Ca o carte curgând / ca o ușă de apă / ca o mare însetată / ca un vătrai lichid / ca un lapte de jăratic / ca un rug hohotind în oglindă / ca un cutremur de apă / ca un ceas topit / foc foc / apă apă // oră piatră / iască infern / locum refrigerii loc de verdeață / de unde a fugit toată durerea / și suspinarea // „Nu poți înota / de două ori / în același / cutremur...“ / Acum și flacără / și în curgerea curgerii. / Punct. («Poarta paradoxală» – BalP, 174). Poetul traversează foarte atent spațiile mitice, surprinzându-le miraculoasele „zone inedite“ și „magnetizându-le“ apoi liric, întru catharsis, urmează traseele misterice / inițiatice ale Făt-Frumosului, până în „mumele“ ideilor și ale nașterilor / morților: Greul, cățelul-pământului se simte pe el însuși ca o apăsare și răzbit de propria sa greutate, începe să latre în hohotul unei inimi. Aici era zborul, aici fusese căderea, nemișcarea doarme la mijloc ca o fântână cu cumpănă. (...) Aud un cal galopând rar, ca un orologiu din veac în veac, aud respirația unui nor de demult, aud foșnetul coasei unui demon în iarba stelelor. Departe, la margini de margini, unde nu mai este nimic, unde inima mea nu mai poate trimite sângele, acolo doarme un șarpe, acolo se rotește o pajură, acolo răsare Rarița peste frunza unui alun și un stol de vrăbii încete piaptănă părul fecioarelor. Acolo plânge floarea care naște un om, acolo se deschide umbra de miere a fulgerului. Pulberea foșnește un cântec pe care sângele meu l-a rostit. Adânc, sub dealuri, în casa lui de pământ, Greul cade în sine cu viteza somnului. Umbra lui, fără margine, ca o cascadă, leagănă lumea...(«Greul-Pământului» – BalP, ); ori: ...descinge-Te, scoate-Ți tunica. / Despletește-Ți părul să-l pieptene știucile râului. / Ia apă în pumni. / Dă înotului brațele Tale, Diană, în apa limpede / și furioasă ca un lătrat de câini la marginea toamnei. / Cine te mai poate feri, zeiță, de privirea unui muritor ? / (...) / Acteon, acum e rândul Ei să te vadă. / (...) / Viscolul îi smulge hainele, dar inima lui aleargă, / zodi¬ile îi sângeră umerii, dar numele lui nu poate fi / prins, stelele îi mursecă inima, dar văzul lui nu se poate / opri. («Vederea» – BalP, 101) etc. (cf. TGrp, 409 – 411).

Bibliografia de sub sigle

• BalP = Cezar Baltag, Poeme (ediție selectivă), București, Editura Eminescu, 1981.
• ISct = Mircea Iorgulescu, Scriitori tineri contemporani, Buc., Ed. Eminescu, 1978.
• PPg = Ion Pop, Poezia unei generații, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973.
• PPRC = Al. Piru, Poezia românească contemporană, 1950 – 1975, București, Editura Eminescu, 1975.
• SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1974; ediția a doua, «revăzută și completată», la care se fac trimiterile noastre, a apărut în 1978.
• TGrp = Ion Pachia Tatomirescu, Generația resurecției poetice (1965 – 1970), Timișoara, Editura Augusta, 2005.
• PPg = Mircea A. Diaconu, Cezar Baltag. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Colecția Canon, Brașov, 2000, ISBN 973-99520-5-4