Biografia zilei: Boccaccio

[altmariusliterar2]

https://historia.ro/

Boccaccio, Giovanni 16.06.(1313, Paris, Franţa – 21.12.1375, Certaldo, Toscana [Italia]).Poet şi cărturar italian, celebru ca autor al poveştilor Decameronului. Împreună cu Francesco Petrarca, a pus bazele umanismului renascentist şi a ridicat literatura vernaculară la înălţimea şi statutul clasicilor antici.

Tinereţea

Boccaccio a fost fiul unui comerciant din Toscana, Boccaccio di Chellino (numit şi Boccaccino), şi al unei mame care era, probabil, de origine franceză. A petrecut o copilărie mai degrabă nefericită în Florenţa. Tatăl său nu avea simpatie pentru înclinaţiile sale literare şi l-a trimis, nu mai târziu de 1328, în Napoli să înveţe afaceri, probabil într-un birou al familiei Bardi, care domina curtea Napolelui prin intermediul împrumuturilor băneşti. În acest mediu, Boccaccio a intrat în contact cu aristocraţia lumii comerciale, cât şi cu ce mai supravieţuise din splendorile cavalerismului de curte şi ale feudalismului. De asemenea, a studiat dreptul canonic şi i-a cunoscut pe oamenii de litere ai curţii şi pe prietenii şi admiratorii lui Petrarca, prin intermediul cărora s-a familiarizat cu opera acestuia.

Anii petrecuţi în Napoli au fost cei în care Boccaccio s-a îndrăgostit de Fiammetta, a cărei figură domină întreaga lui activitate literară până la Decameron, unde apare de asemenea o Fiammetta a cărei fire se aseamănă cumva celei a Fiammettei din primele opere. Încercările de a folosi pasaje din scrierile lui Boccaccio pentru a o identifica pe Fiammetta cu figura presupus-istorică a Mariei, fiica naturală a regelui Robert şi soţie a unui conte de Aquino, sunt îndoielnice – mai ales pentru că existenţa Mariei nu este atestată documentar.

Era, probabil, 1340 când Boccacio a fost rechemat la Florenţa de către tatăl său, implicat în falimentul familiei Bardi. Perioada în care a fost ocrotit de vicisitudinile vieţii a ajuns astfel la sfârşit, iar de-atunci a întâmpinat doar dificultăţi şi ocazionale perioade de sărăcie. Totuşi, tânărul Boccaccio a adus cu el din Napoli o mulţime de opere literare deja încheiate.

Vânătoarea Dianei(La caccia di Diana), prima sa lucrare, este un scurt poem, în terţine (strofe în metru iambic formate din trei versuri), fără mare valoare literară. Mult mai importante sunt două opere cu teme derivate din romanele medievale în versuri:Chinuit de iubire(Il filocolo, cca 1336), o proză în cinci cărţi ce relatează iubirile şi aventurile lui Florio şi Biancofiore;şi Lovit de iubire(Il filostrato, cca 1338), poem scurt în octave (stanţe compuse din opt versuri endecasilabice) narând povestea lui Troilus şi a necredincioasei Cresida. Tezeida(Teseida, începută probabil în Napoli şi terminată în Florenţa, 1340-1341) este o ambiţioasă operă epică de 12 cânturi în octave, unde războaiele lui Tezeu servesc drept fundal pentru dragostea a doi prieteni, Arcita şi Palemon, pentru aceeaşi femeie, Emilia;Arcita o câştigă într-un final în urma unui turnir, dar moare imediat după aceea.

Deşi temele cavalerismului şi ale iubirii prezente în aceste opere erau de mult familiare cercurilor de curte, Boccaccio le-a îmbogăţit cu fructele propriei observaţii atente a vieţii reale şi a căutat să le prezinte cu nobleţe şi strălucire printr-o etalare de erudiţie şi ornamente retorice, pentru a face italiana pe care o folosea demnă de comparaţie cu monumentele literaturii latine. Boccaccio s-a numărat printre cei care au ridicat la demnitate literară octava, metrul popularilor menestreli, care va deveni vehiculul caracteristic versificaţiei italiene.

Primele opere ale lui Boccaccio au ecouri imediate în afara Italiei:Geoffrey Chaucer s-a inspirat din Il filostratopentru propriul poem Troilus şi Cryseida(aşa cum va face Shakespeare mai târziu pentru Troilus şi Cressida) şi din Tezeidalui Boccaccio pentru Povestea cavalerului(Knight’s Tale) din Povestirile dinCanterbury(The Canterbury Tales).

Cei zece sau doisprezece ani care au urmat revenirii lui Boccaccio la Florenţa constituie perioada sa de deplină maturitate, culminând cu Decameronul. Din 1341 până în 1345 el a lucrat la Nimfele luiAmet(Il ninfale d’Ameto), în proză şi terţine, Viziunea amoroasă(L’amorosa visione, 1342-1343), un poem alegoric mediocru compus din 50 de cânturi scurte în terţină, proza Elegia Madonei Fiammetta(Elegia di Madonna Fiammetta, 1343-1344) şi poemul Nimfele din Fiesole(Ninfale fiesolano, 1344—1345), în octave, despre dragostea dintre păstorul Africo şi nimfa Mensola.

Între timp, încerca fără succes să-şi rezolve problemele financiare. Se cunosc puţine amănunte din perioada ce a urmat întoarcerii în Florenţa. A stat în Ravenna între 1345 şi 1346, la Forii în 1347, în Florenţa de-a lungul ravagiilor Morţii Negre din 1348, şi iarăşi în Florenţa în 1349.

Decameronul

Probabil că în anii 1348-1353, Boccaccio a scris Decameronulîn forma în care este citit astăzi. Datorită anvergurii sale şi alternanţei între perspectivele tragice şi comice asupra vieţii este pe bună dreptate considerat capodopera lui Boccaccio. Stilistic, este cel mai grăitor exemplu de proză clasică italiană, influenţa sa asupra literaturii renascentiste în întreaga Europă fiind enormă.

Decameronul începe cu fuga a zece tineri (şapte bărbaţi şi trei femei) din Florenţa lovită de ciumă în 1348. Se retrag într-o bogată şi mănoasă zonă rurală, unde, în decursul a două săptămâni, fiecare membru al grupului preia pe rând autoritatea de rege sau regină asupra celorlalţi, decizând în amănunt cum va fi petrecută ziua aceea şi conducându-le plimbările, conversaţiile în aer liber, dansurile şi cântecele şi, mai presus de toate, poveştile pe care le spuneau. Acestea din urmă ocupă zece zile din cele două săptămâni (restul fiind dedicate dichiselii personale sau devoţiunii religioase);de aici şi titlul cărţii, Decameronulsau „Munca de zece zile”. Astfel, povestirile ajung la un total de o sută. Pe lângă acestea, fiecare zi se sfârşeşte cu un cântec (canzone) de dans interpretat de câte unul dintre povestitori, iar aceste cântece conţin unele din cele mai splendide exemple de poezie lirică scrisă de Boccaccio. Dincolo de cele o sută de poveşti, Boccaccio are un laitmotiv, anume stilul de viaţă al burgheziei rafinate, care combină respectul pentru convenţii cu o atitudine fără prejudecăţi faţă de comportamentul personal.

Nuanţele sumbre din pasajele de deschidere ale cărţii, în care ciuma şi haosul moral şi social care o însoţesc sunt descrise în mod impresionant, sunt într-un contrast subtil cu vitalitatea scânteietoare a zilei întâi, petrecută aproape pe de-a-ntregul în discuţii pline de duh, şi cu vesela atmosferă de intrigă care caracterizează povestirile de aventură şi înşelătorie relatate în zilele a treia şi a patra. Cu ziua a cincea şi poveştile sale de dragoste nefericită, atmosfera apăsătoare revine, dar această zi aduce şi oarecare destindere, deşi nu împrăştie ecoul solemnităţii, prin finalurile fericite ale poveştilor de dragoste care au iniţial un parcurs sinuos. Ziua a şasea recuperează veselia primei zile şi constituie o uvertură pentru marea partitură comică – zilele a şaptea, a opta şi a noua, care sunt aduse ofrandă râsului, farselor şi libertinismului. În final, în ziua a zecea, toate temele zilelor precedente sunt readuse în forţă, impurul devine pur, iar banalul devine eroic.

Introducerile fiecărei zile şi ale povestirilor individuale, dar şi anumite pasaje de deosebită măiestrie bazate pe modele clasice, cu vocabularul lor rafinat şi elaboratele lor cadenţe, au reţinut mult timp atenţia criticilor. Dar există şi un alt Boccaccio:maestrul cuvântului vorbit şi al naraţiunii sprintene şi însufleţite, eliberată de tirania ornamentelor stilistice. Aceste două aspecte ale Decameronuluii-au dat statutul de izvor de inspiraţie al prozei literare italiene pentru următoarele secole. Francesco De Sanctis, influentul critic literar din sec. XIX, a considerat Decameronulo „comedie umană”, în succesiunea Divinei Comediia lui Dante, şi pe Boccaccio drept pionierul unei noi ordini morale, successoarea celei a Evului Mediu european. Această perspectivă nu mai este însă valabilă, de vreme ce Evul Mediu nu mai poate fi prezentat ca un timp al ascezei şi al preocupării exclusive pentru Dumnezeu şi pentru mântuire, în antiteză cu o Renaştere preocupată doar de om.

De asemenea, în particular, întregul corpus al operei lui Boccaccio este esenţialmente medieval în subiect, conţinut, formă şi gust, cel puţin în punctul de plecare. Nou este spiritul în care Boccaccio îşi abordează subiectele şi formele. Pentru prima oară în Evul Mediu, Boccaccio arată în mod deliberat în Decameronomul luptând cu soarta şi învăţând să o învingă. Pentru a fi într-adevăr nobil, potrivit Decameronului, omul trebuie să ia viaţa aşa cum e, fără amărăciune, trebuie să accepte, mai presus de orice, consecinţele propriilor acţiuni, oricât de mult i-ar înşela aşteptările sau oricât de tragice ar fi. Pentru a-şi realiza propria fericire pământească, el trebuie să-şi limiteze dorinţele la ceea ce este omeneşte posibil şi să renunţe la absolut fără regrete. Astfel, Boccaccio insistă atât pe puterile omului, cât şi pe limitările sale de neocolit, fără referiri la posibila intervenţie a graţiei divine.

Critica modernă a evidenţiat o conştiinţă a realităţilor spirituale şi a afirmării valorilor morale care are întâietate faţă de orice frivolitate din chiar cele mai licenţioase pasaje ale Decameronului, exonerându-l pe autor de etichetările de zeflemitor obscen şi cinic senzual.

În decursul anilor în care se crede că Boccaccio a scris Decameronul, florentinii l-au numit ambasador pe lângă diriguitorii provinciei Romagna în 1350;consilier municipal şi, de asemenea, ambasador la curtea lui Ludovic, duce al Bavariei, în Tirol în 1351;şi ambasador pe lângă papa Inocenţiu VI, în 1354.

Întâlnirea cu Petrarca

De mai mare importanţă decât onorurile oficiale a fost prima întâlnire a lui Boccaccio cu Petrarca, la Florenţa, în 1350, eveniment care a determinat o schimbare decisivă în activitatea literară a lui Boccaccio. El îl venera pe mai vârstnicul său confrate ca pe propriul maestru, iar Petrarca s-a dovedit a fi un consilier senin, pregătit, şi un sprijin de nădejde. Împreună, prin schimbul de cărţi, ştiri şi idei, cei doi au pus bazele recuceririi umaniste a Antichităţii clasice.

După Decameron, pe care Petrarca nu l-a citit până în ultimii ani ai vieţii sale, Boccaccio nu a mai scris nimic în italiană, în afară de Labirintul dragostei (Il Corbaccio, 1354-1355), o satiră despre o văduvă care l-a lăsat cu buzele umflate, de scrierile sale târzii despre Dante şi poate de nişte versuri, ocazional. Îndreptându-şi în schimb atenţia asupra latinei, s-a devotat erudiţiei umaniste mai degrabă decât creaţiei imaginative sau poetice. Tratatul său enciclopedic Despre genealogia zeilor (De genealogia deorum gentilium), medieval în structură, dar umanist în spirit, a fost probabil început în acelaşi an al întâlnirii sale cu Petrarca, dar a fost corectat şi revizuit continuu, până la moartea lui. Cântece bucolice (Bucolicum Carmen, 1351-1366), o serie de egloge alegorice (scurte poeme pastorale) despre evenimente contemporane, urmează modelele clasice de versuri deja impuse de Dante şi Petrarca. Celelalte lucrări ale sale în latină includ Despre femei faimoase (De claris mulieribus, 1360-1374), o colecţie de biografii ale unor femei celebre, şi Despre soarta bărbaţilor iluştri (De casibus virorum illustrium, 1355-1374), despre catastrofele care-i aşteaptă pe cei prea norocoşi.

Întâlnirea cu Petrarca nu a fost însă singura cauză a schimbării din scriitura lui Boccaccio. Se poate ca slăbirea prematură a forţelor fizice şi dezamăgirile în dragoste să fi contribuit şi ele. Astfel de circumstanţe ar lămuri cum Boccaccio, care în trecut elogiase femeile şi iubirea, a ajuns brusc să scrie o operă încărcată de misoginism precum Corbaccio, îndreptându-şi apoi geniul spre alte orizonturi. Mai mult, se pare că ar fi început să fie marcat de morala religioasă. Petrarca descrie cum călugărul cartusian Pietro Petrone, pe patul de moarte în 1362, a trimis un alt cartusian, Gioacchino Ciani, să-l convingă pe Boccaccio să renunţe la preocupările sale lumeşti. Petrarca însuşi abia l-a convins să nu-şi ardă lucrările şi să nu vândă biblioteca. Încă de la începutul lui 1360, modul de trai al lui Boccaccio era socotit atât de auster, încât i-a fost încredinţată o turmă de enoriaşi şi o catedrală.

Cercul lui Boccaccio din Florenţa a avut o importanţă vitală pentru nucleul umanismului timpuriu. Leonzio Pilato, pe care Boccaccio l-a găzduit între 1360 şi 1362 şi căruia i-a mijlocit numirea ca lector de greacă şi latină (vechea Universitate din Florenţa), a făcut traducerea brută în latină prin care Petrarca şi Boccaccio s-au familiarizat cu poemele homerice – momentul incipient al studiilor de civilizaţie greacă întreprinse de umanişti. Recuperarea textelor clasice în latină – Varro, Marţial, Apuleius, Seneca, Ovidiu şi mai presus de toţi, Tacitus – ocupau de asemenea atenţia lui Boccaccio.

Cu toate acestea, el nu a neglijat poezia italiană. Entuziasmul pentru predecesorii săi imediaţi, mai ales pentru Dante, a fost una din caracteristicile care l-au distins de Petrarca. Viaţa lui Dante Alighieri (Vita di Dante Alighieri) sau Micul tratat în lauda lui Dante (Trattatello in laude di Dante) şi cele două ediţii prescurtate ale acestuia depun mărturie pentru devotamentul său faţă de amintirea lui Dante.

Ultimii ani

Toate aceste studii au fost efectuate într-o perioadă de sărăcie, uneori chiar de mizerie. Boccaccio a fost nevoit să-şi câştige mare parte din venituri transcriind propriile lucrări cât şi pe cele ale altora. În 1363, sărăcia l-a forţat să se retragă în sătucul Certaldo. Totuşi, în octombrie 1373, a început să susţină o serie de lecturi publice din Divina Comedie a lui Dante în biserica San Stefano di Badia din Florenţa. Un text revizuit al comentariului pe care l-a rostit împreună cu aceste lecturi există încă, dar se întrerupe la punctul pe care-l atinsese când, la începutul lui 1374, sănătatea precară l-a făcut să-şi piardă entuziasmul. Moartea lui Petrarca în iulie 1374 a fost o altă mâhnire pentru el şi s-a retras din nou la Certaldo. Acolo, Boccaccio a murit anul următor şi a fost îngropat în biserica Santi Michele şi Jacopo.

Boccaccio a fost un om al Renaşterii în aproape toate privinţele. Umanismul său nu se limita doar la studiile clasice şi la tentativa de a redescoperi şi reinterpreta textele antice, ci viza şi încercarea de a aduce literatura scrisă în limbile moderne la nivelul celei clasice, prin stabilirea de standarde şi respectarea acestora. Boccaccio a mers mai departe decât Petrarca în această direcţie, nu doar pentru că dorea să ridice proza la rangul cuvenit, alături de poezie, ci şi pentru că în Nimfele din Fiesole, în Elegia Madonei Fiammetta şi în Decameron, marele scriitor înnobila experienţele din viaţa de zi cu zi, atât pe cele tragice, cât şi pe cele comice. Deşi Tezeida şi Nimfele lui Amet sunt destul de apropiate de modelele clasice, Filocolo şi Filostrato ridică literatura cavalerească şi curtenească, decăzute la un nivel comercial, la nivelul artei culte. Aceeaşi atenţie acordată temelor populare şi medievale a caracterizat cultura italiană în a doua jumătate a sec. XV. În absenţa lui Boccaccio, orizontul literar al Renaşterii italiene ar fi de neînţeles, din punct de vedere istoric.

*****

sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010, pag. 303-306