Biografia zilei: Bertoldt Brecht

[altmariusliterar2]

 Literatura Universala.

Literatura Universala a adăugat 5 fotografii noi în albumul Bertolt Brecht.

Brecht, Bertolt născut Eugen Berthold Friedrich Brecht (10.02.1898, Augsburg, Germania – 14.08.1956, Berlinul de Est, Germania de Est). Poet, dramaturg şi reformator al teatrului german al cărui teatru epic a pornit de la convenţiile iluziei teatrale şi a dezvoltat drama ca forum social şi ideologic destinat cauzelor de stânga.

Viaţa şi opera

Până în 1924, Brecht a trăit în Bavaria, unde s-a născut, a studiat medicina (Munchen, 1917-921) şi a lucrat într-un spital de armată (1918). Din această perioadă datează prima sa piesă de teatru, Baal (pusă în scenă în 1923), primul său succes, Tobe în noapte (1922), poemele şi cântecele antologate în Un manual de smerenie (1927), prima sa producţie profesionistă Eduard II, 1924, şi admiraţia sa pentru Wedekind, Rimbaud, Villon şi Kipling.

În această perioadă a început să adopte o atitudine violent antiburgheză care reflecta dezamăgirea profundă a generaţiei sale produsă de civilizaţia care se prăbuşise la sfârşitul Primului Război Mondial. Printre prietenii lui Brecht se numărau dadaiştii, care urmăreau să distrugă prin ironie şi satiră iconoclastă ceea ce ei condamnau ca standarde false de artă burgheză. Persoana care l-a învăţat preceptele marxismului la sfârşitul anilor 1920 a fost Karl Korsch, un teoretician marxist eminent, fost membru comunist al Reichstagului, dar demis din Partidul Comunist German în 1926.

În Berlin (1924-1933) a lucrat scurt timp, pentru regizorii Max Reinhardt şi Erwin Piscator, dar a colaborat, în principal, cu propriul grup de asociaţi. Alături de compozitorul Kurt Weill, a scris opera baladă satirică de succes Opera de trei parale (1928) şi opera Ascensiunea şi căderea oraşului Mahagonny (1930). De asemenea, a scris ceea ce el a numit drame exemplare – lucrări cu învăţături neortodoxe destinate reprezentării în alte teatre decât cele canonice – cu muzică de Weill, Hindemith şi Hanns Eisler. În aceşti ani şi-a dezvoltat teoria despre „teatrul epic” şi o formă austeră de vers neregulat. De asemenea, a devenit marxist.

În 1933 a plecat în exil în Scandinavia (1933-1941), în principal în Danemarca, şi apoi în Statele Unite (1941-1947), unde a lucrat pentru câteva filme de la Hollywood. În Germania, cărţile sale au fost arse şi cetăţenia i-a fost retrasă. A fost înlăturat din teatrul german; dar între 1937 şi 1941 a scris majoritatea pieselor sale importante, eseurile şi dialogurile sale teoretice majore şi multe dintre poemele culese în Svendborger Gedichte (1939). Piesele din aceşti ani au devenit faimoase în reprezentările proprii ale autorului şi în altele. Printre acestea se remarcă Mutter Courage şi copiii ei (1941), o piesă istorică despre Războiul de Treizeci de Ani; Viaţa lui Galilei (1973), Omul cel bun din Sâciuan (1943), o piesă parabolă cu acţiunea în China antebelică, Ascensiunea luiArturo Ui poate fi oprită (1957), o piesă parabolă despre ascensiunea la putere a lui Hitler, cu acţiunea în Chicago, Dl. Puntila şi omul său Matti (1948), o Volksstück (piesă populară) despre un fermier finlandez care oscilează între sobrietatea ursuză şi umorul de beţie; şi Cercul de cretă caucazian (1949), povestea unei lupte pentru custodia unui copil între mama de familie bună, care îl părăsise, şi servitoarea care l-a îngrijit.

Brecht a plecat din Statele Unite în 1947, după ce a trebuit să depună mărturie în faţa Comitetului pentru activităţi non-americane al Camerei Reprezentaţilor. A petrecut un an în Zürich, lucrând în principal la Antigona-Model 1948 (adaptată după traducerea iui Hölderlin din Sofocle; pusă în scenă în 1948) şi la cea mai importantă lucrare teoretică a sa, Mic organon pentru teatru (1949). Esenţa teoriei sale despre dramă, aşa cum apare în această lucrare, este că o adevărată dramă marxistă trebuie să evite premisa aristotelică potrivit căreia publicul trebuie să fie convins că evenimentele la care este martor se întâmplă aici şi acum. A crezut că, dacă publicul simte emoţiile eroilor din trecut – Oedip sau Lear sau Hamlet – ca şi cum ar fi propriile lor reacţii, atunci ideea marxistă că natura umană nu este constantă, ci un rezultat al schimbărilor istorice ar fi anulată automat. Prin urmare, Brecht a susţinut că teatrul nu trebuie să urmărească să convingă publicul de prezenţa personajelor de pe scenă – să nu îl facă să se identifice cu acestea, ci mai degrabă să urmeze metoda artei poetului epic, care este aceea de a face publicul să-şi dea seama că reprezentarea de pe scenă este doar o povestire a unor evenimente trecute pe care trebuie să le observe cu o detaşare critică. Aşadar, teatrul epic (narativ, non-dramatic) se bazează pe detaşare, pe „efectul de alienare”, realizat printr-un număr de dispozitive care îi reamintesc spectatorului că i se prezintă o demonstraţie de comportament uman în spirit ştiinţific mai degrabă decât o iluzie de realitate, pe scurt, că teatrul este doar teatru, şi nu lumea însăşi.

În 1949, Brecht a mers la Berlin pentru a ajuta la punerea în scenă a piesei Mutter Courage şi copiii ei (cu soţia sa, Helene Weigel, în rolul principal), la vechiul teatru Deutsches din Reinhardt, în cartierul sovietic. Acest eveniment a condus la fondarea unei companii teatrale proprii, Berliner Ensemble, şi la o revenire permanentă la Berlin. De atunci, Ensemble şi punerea în scenă a pieselor proprii au avut un mare impact asupra vremii sale.

Privit adesea cu suspiciune în Europa de Est din cauza teoriilor sale estetice neortodoxe şi denigrat sau boicotat în Vest pentru opiniile sale comuniste, el a cunoscut un triumf deosebit la Théâtre des Nations din Paris în 1955, şi, în acelaşi an, a primit la Moscova Premiul Stalin pentru Pace. În anul următor a murit de atac de cord, în Berlinul de Est.

Brecht a fost, în primul rând, un poet superior, care stăpânea multe stiluri şi nuanţe. Ca dramaturg, a muncit intensiv, a căutat neîntrerupt detalii pentru idei care nu i-au aparţinut întotdeauna (Opera de trei parale se bazează pe Opera cerşetorului – Beggar’s Opera – de John Gay şi pe Eduard II de Marlowe), a fost un om sarcastic, dar şi cu o rară sensibilitate muzicală şi vizuală; însă de multe ori nu s-a priceput la crearea de personaje vii sau la a da tensiune şi formă pieselor sale. Ca regizor, prefera luminozitatea, claritatea şi secvenţele narative strâns înnodate. Era perfecţionist şi a împins teatrul german, împotriva naturii sale, către austeritate. Ca teoretician, a transformat preferinţele sale – şi chiar greşelile – în principii.