Biografia zilei: Anna Ahmatova - 2

[altmarius]

Universul poetic

Veacul de argint

„Серебряный век” („Veacul de argint”) este un termen prin care specialiștii în istoria literaturii ruse se referă la primele două decenii ale secolului XX. A fost o perioadă deosebit de creativă în poezia rusă, pe care specialiștii o apreciază ca echivalentă cu „epoca de aur” care apăruse cu un secol înainte.

Deși cei mai mulți experți consideră că începutul real al acestei epoci este determinat de apariția în 1904 a volumului de poezii Стихи о Прекрасной Даме (Versuri pentru o femeie frumoasă) al lui Aleksandr Blok, unii cercetători au extins perioada astfel încât să includă și alte lucrări cum sunt При свете совести (În lumina conștiinței) publicată de Nikolai Minski în 1890, tratatul О причинах упадка современной русский литературы (Despre motivele decăderii literaturii contemporane ruse), publicată de Dmitri Merejkovski în 1893, și culegerea Русские символисты (Simboliști ruși), publicată de Valeri Briusov în 1899, deși acești autori sunt de cele mai multe ori considerați precursori ai veacului de argint. Veacul de argint s-a terminat după războiul civil din Uniunea Sovietică. Elementele care marchează sfârșitul acestei ere sunt împușcarea lui Nikolai Gumiliov în 1921 și apariția volumului lui Boris Pasternak Сестра моя - жизнь (Sora mea este viața).

Deși veacul de argint a fost dominat de mișcări literare ca simbolismul rus, acmeismul și futurismul rus, au înflorit o multitudine de alte curente, printre care anarhismul mistic. Au fost și poeți ca Ivan Bunin și Marina Țvetaeva care au refuzat să se alinieze cu oricare din aceste mișcări. Poetul Aleksandr Blok a dominat veacul de argint, fiind respectat practic de întreaga lume literară. Dintre ceilalți poeți care și-au început cariera în această perioadă, deși au lucrat pentru mulți ani după aceea, cei mai remarcabili sunt Anna Ahmatova, Boris Pasternak și Osip Mandelștam.

Acmeismul

La începutul secolului XX, în lumea literară din Rusia apare o grupare nouă, care, inițial, era apropiată de mișcarea simbolistă. Grupul se aduna în apartamentul poetului Viaceslav Ivanov. Inițial, grupul se numea Turnul (Башня), dar își schimbă, ulterior, denumirea în Cercul tinerilor.

În 1909 „tinerii” își propun să se constituie într-un club care să promoveze opoziția împotriva simbolismului. Ei au dat acestui nou curent numele de acmeism, de la cuvântul grec άχμή, definind cea mai fecundă vârstă a omului.

Acmeismul a fost influențat de poezia lui Innokenti Annenski, care fusese un mentor al multora dintre poeții asociați cu această mișcare. Reflectând părerea unanimă a poeților acmeiști, Nikolai Gumiliov îl numea pe Annenski „stegarul căutătorilor de drumuri noi”. Innokenti Annenski a murit însă înainte ca grupul acmeist să ia ființă. De la acești colegi mai în vârstă, noua generație își propunea să învețe doar tehnica versificării, dar respingea utopismul lor. Acmeiștii propovăduiau un ideal de claritate apolinică (de aici și numele revistei lor Apollo) în contrast cu frenezia dionisiacă a simboliștilor. Cei mai activi dintre ei s-au dovedit a fi Serghei Gorodețki, Viaceslav Ivanov, Maksimilian Voloșin precum și Anna Ahmatova. Poeta americană Jane Kenyon, o traducătoare a poeziilor Annei Ahmatova, explică viziunea acmeismului în modul următor: acmeiștii consideră că „un trandafir este frumos prin el însuși, nu pentru că simbolizează ceva”.

Grupul acesta de tineri organiza cursuri pentru studiul prozodiei și al diferitor tehnici moderniste. Studiile și experimentele încep să fie practicate la noul sediu al redacției revistei „Apollo”. Școala de poezie capătă denumirea de Academia poetică. În 1911 Academia se transformă în gruparea Atelierul poeților. Conducători ai Atelierului devin doi poeți din generația de după simbolism: Nicolai Gumiliov si Serghei Gorodețki. Alți membri de vază ai grupului erau Osip Mandelștam, Mihail Zenkevici și Vladimir Narbut. Anna Ahmatova era și ea foarte activă în cadrul grupului, unde prietenii o porecliseră regina de pe Neva, pentru manierele ei aristocratice, sau sufletul veacului de argint.

Poezia Annei Ahmatova a fost imitată de multe femei din perioada respectivă, existând o tendință de a scrie poezii à la Ahmatova. Acest gen de poezie a fost ulterior parodiat de Vladimir Nabokov și alții. Însăși Ahmatova a exclamat: Am învățat femeile noastre cum să se exprime, dar acum nu mai știu cum să le fac să tacă.

Coperta unui volum de poezii ale Annei Ahmatova

Denumirea grupării se schimbă apoi în Acmeism. Dintre membrii fostului Atelier rămâne doar un grup de poeți care se numesc între ei acmeiști, ceilalți membri fiind marginalizați. Teoreticienii mișcării considerau că lupta dintre acmeism si simbolism este înainte de toate o confruntare pentru acea lume frumoasă, sonoră, care are forme, greutate și timp. Acmeiștii apreciau că atitudinea față de realitate, așa cum a fost promovată de simboliști, dusese la pierderea gustului pentru autenticitate. Cei mai importanți în mișcare rămân Nikolai Gumiliov, Osip Mandelștam și Anna Ahmatova. O altă direcție a teoriei literare acmeiste este propovăduirea receptării telurice, ceea ce a dus la apariția unei noi denumiri – Adamism, programul fiind definit de poezia lui Serghei Gorodețki – Adam. În epoca apariției futurismului, care se revoltă împotriva tradițiilor, acmeismul se pronunță pentru păstrarea valorilor culturale pentru că, pentru reprezentanții lui, cultura era memoria omenirii. Așa se explică de ce creația Annei Ahmatova se distinge încă de la început printr-o legătură organică cu tradițiile clasicilor ruși. Mai târziu, când ea se va orienta spre căutări psihologice și etice, această legătură se va accentua.^[10]

În Stolul alb se poate distinge o nouă componentă a acmeismului: Ahmatova a inițiat „o scufundare netă” în sfera exprimărilor succinte. Аhmatova numea simbolismul un „fenomen al secolului XIX”. Numai că, începând din 1914, poezia ei a intrat într-o „zonă tainică, întunecoasă”, adâncindu-se tot mai mult în domeniul sufletesc, în partea intuitivă. Drumul obiectivității imagistice s-a dovedit străin acmeiștilor: Gumiliov, Аhmatova, Маndelștam au păstrat adevărul ideii unei arte înalte, mistice în esența ei.

Poezia de dragoste a Annei Ahmatova

Tiparele poeziei Annei Ahmatova sunt tipic rusești. Ea urmează chiar din primii ani ai creației sale linia trasată de Pușkin, pe care îl admira în mod deosebit. Imaginile îi sunt clare, precise și concise. Cuvintele sunt alese cu grijă, detaliul joacă un rol esențial în încercarea de a se apropia de marele poet rus. Întreaga creație promovată de Ana Ahmatova dă naștere unei literaturi sănătoase, puternice, pornind de la izvoarele tradiționale, la care se adaugă o frumusețe feminină care prin tonicitatea ei dovedește romantism, un romantism din care toate stările morbide sunt sublimate.

În toată creația ei, Anna Ahmatova caută să prezinte un punct de vedere feminin. Este o viziune generalizată, ea nu vorbește nici despre ea însăși, nici despre o femeie anume, ci zugrăvește o femeie universală aflată în lumi particulare. În poeziile ei de dragoste, imaginile nu provin din experiențe personale, din întâmplări trăite, totul vine de la o puternică fascinație a poetei, dintr-o cultură a erosului. Ea mizează, în versurile sale, pe senzorialitate. Simțurile ei nu percep doar atmosfera generală care o înconjoară, ci și micile detalii ale lumii, obiectele cele mai disparate. Poeta absoarbe materialitatea și o traduce în gând poetic. Anna Ahmatova prezintă evoluția feminității, de la vârsta candorii la cea a femeii îndrăgostite. La Ahmatova se percepe în permanență o conjuncție între imaginarul nocturn și cel diurn. Dizolvarea ființei se face prin agresiunea temporală. Alteori, convulsia erotică se preschimbă în ceremonial. Libertatea combinațiilor în sintagme, timbrul nostalgic ne conduc spre o poezie în care sunetul liric este greu de redat în altă limbă:

Не будем пить из одного стакана Ни воду мы, ни сладкое вино, Не поцелуемся мы утром рано, А ввечеру не поглядим в окно. Ты дышишь солнцем, я дышу луною, Но живы мы любовию одною.	Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată Nici dulce vin, nici apă de izvor. Săruturi n-om schimba în zori; o dată Nu vom privi amurgu-odihnitor. Ți-e aer soarele, și mie luna, Dar dragostea ce-o respirăm e una.
Не будем пить из одного стакана... (1913)	Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată ...(1913) Traducere de Madeleine Fortunescu

Opera Annei Ahmatova pare să nu fi cunoscut ani de ucenicie. Îndată după volumul Seara, ea își abordează subiectele cu maturitate și prezintă întreaga gamă a ipostazelor de femeie–poet. Poeziile ei de dragoste prezintă rareori dragostea ca un sentiment care aduce fericirea.

Я улыбаться перестала, Морозный ветер губы студит, Одной надеждой меньше стало, Одною песней больше будет. И эту песню я невольно Отдам на смех и поруганье, Затем что нестерпимо больно Душе любовное молчанье.	Am și uitat cum se zâmbește, De ger, mi-s buzele de iască. Murit-a încă o nădejde, Un cântec nou o să se nască. Un cântec care, fără voie, Îmi va porni spre judecată... Iubirea, însa, n-are voie, Când știe a cânta, să tacă.
Я улыбаться перестала...(1915)	Am și uitat cum se zâmbește...(1915) Traducere de Madeleine Fortunescu

A fi îndrăgostit pare să fie o situație nepermanentă terminată prin despărțiri de persoana iubită. Simțămintele generate de despărțire revin mereu în lirica ei, astfel încât ea pune accentul pe durerile pe care le poate provoca dragostea. Cel mai dureros sentiment, cel al despărțirii, palpită în nedumerire și întrebări fără răspuns:

Между кленов шепот осенний Попросил: "Со мною умри! Я обманут моей унылой, Переменчивой, злой судьбой. Я ответила: Милый, милый! И я тоже. Умру с тобой... Эта песня последней встречи. Я взглянула на темный дом. Только в спальне горели свечи Равнодушно-желтым огнем	„Hai, mori cu mine!” toamna-mi spune Ținându-mi calea sub un tei. „Ursitele mi-au fost haine, Și mă-nșelară zi de zi...” Răspuns-am tristă: „Și pe mine! Cu tine-odată voi muri”. Aceasta-i ultima cântare. Priveam spre casa de cândva - Gălbuie și nepăsătoare Lumina-n dormitor ardea.
Песня Последней Встречи (1911)	Cântecul ultimei întâlniri (1911) Traducere de Madeleine Fortunescu

Poeta reușește să-și estompeze gândul că iubitul ei se află în preajma altor femei, pe care le numește gâsculițe:

Дай ей хранить мои портреты,— Ведь так любезны женихи! А этим дурочкам нужней Сознанье полное победы,	Portretele-mi de ieri dă-i în păstrare Dă-i stihurile toate să le-adune. Gâsculițelor acestea li-i mai caldă Ambiția victoriei depline.
Я не любви твоей прошу...(1914)	Nu dragostea și-o cer...(1914)

În multe poeme, Anna Ahmatova speră revenirea iubitului, pe care îl așteaptă cu stoicism.

А скорбных скрипок голоса Поют за стелющимся дымом: "Благослови же небеса - Ты в первый раз одна с любимым,	Tristele acorduri de vioară Cântă peste fumul care-apune Slavă cerului că pentru-ntâia oară Ești, cu iubitul, singură în lume.
Вечером (1913)	Într-o seară (1913)

Eul liric feminin nu condamnă celălalt sex, chiar dacă acesta i-a adus suferințe. Tema bărbatului ține de nostalgie, și nu de obsesie. Ahmatova, totuși, nu se limitează la sfera iubirii. Ea recurge la percepția de poet și cetățean, fiind prima poetă care își dezvăluie drumul tragic, anunțat încă din poezia „Muzei”, Музе (Муза-сестра заглянула в лицо...), scrisă în 1911:

Муза-сестра заглянула в лицо, Bзгляд ее ясен и ярок. И отняла золотое кольцо, Первый весенний подарок. Муза! ты видишь, как счастливы все — Девушки, женщины, вдовы... Лучше погибну на колесе, Только не эти оковы.	Sora-muză m-a privit în față, Ochiul ei străluce și e clar Ea-mi răpi inelul, ca o hoață, Cel de aur – primul vieții-mi dar. Fete crude, văduve, neveste – Vezi tu, muză, ce ferice-s toți … Decât roabă-n lanțurile-aceste Tras-aș vrea, v-o jur, a fi pe roți.
Музе (1911)	Muzei (1911)

De asemenea, în 1924, în poezia Муза (Muza), ea accentua același motiv.
În continuare, Anna Ahmatova explorează alte sentimente decât cele ale iubirii, dar totdeauna prezentate din punctul de vedere al femeii și totdeauna relevând o soartă tragică a acesteia. Pentru Ahmatova, femeia pare destinată să sufere și ea însăși își arogă rolul de purtătoare de cuvânt a tuturor femeilor, generalizând această soartă tragică a femeilor.^[25][26]

Nostalgia trecutului

Existența Аhmatovei acoperă perioada de la începutul secolului XX până în anii 1960. Soarta ei a fost să prezinte o mărturie autentică a unei lumi răsturnate, a cruzimii nemaiîntâlnite a evenimentelor secolului XX: două războaie mondiale, revoluția, teroarea stalinistă, blocada Leningradului. Sub ochii Ahmatovei a dispărut în neființă o epocă întreagă, a încetat existența Rusiei tihnite dinainte de război și de revoluție.

„În fond, nimeni nu știe în ce epocă trăiește. Așa și noi nu știam, la începutul anilor 1910 că trăim în ajunul primului război mondial și al revoluției. ”

— Anna Ahmatova

scria ea în notele ei autobiografice.

Istoria fericită a acelei Rusii, pe care o cunoscuse Ahmatova în tinerețe, nu a continuat. «Нам возвращаться некуда», „Nu ne-am întors nicăieri” spunea ea despre lumea anilor 1910. Cu toate aceste frânturi tragice, Ahmatova apare ca un simbol viu al continuității vremurilor, ieșind în evidență ca o păstrătoare a acelei culturi pierdute, сare unește poezia rusă din secolele XIX și XX. Ea a coborât în permanență în străfundurile amintirilor și în creația ei capătă viață epoca prerevoluționară, în care s-au îndeplinit marilor năzuințe ale capitalei de pe malurile Nevei. Însă poezia Ahmatovei nu s-a limitat la descrierea perioadei prerevoluționare ca un paradis pierdut, din care refuza să se desprindă; ea însăși s-a împotrivit în mod repetat încercărilor „de a fi zidită în anii 1910”. Versurile arătau că ea nu era legată de vremuri, de evenimentele din jurul ei.^[27]

Scurgerea timpului

În ultimele decenii ale vieții, Ahmatova s-a ocupat de tema timpului, de scurgerea lui. „Куда девается время?” – „Unde rămâne timpul?”, era problema care o preocupa puternic pe poetă, gândindu-se la Rusia dinainte de Revoluție.

Что войны, что чума? – конец им виден скорый, Им приговор почти произнесен. Но кто нас защитит от ужаса, который Был бегом времени когда-то наречен?	Ce este războiul, ce este ciuma, Ele se termină repede Și ele sunt practic condamnate. Dar cine ne poate proteja de oroarea care a fost scurgerea timpului când acestea au loc.
Бег времени (1961)	Scurgerea timpului (1961)

Aceste sentimente filozofice nu au fost înțelese de mulți dintre contemporanii ei, care erau obsedați de caracterul sângeros al trecutului recent. Astfel, Nadejda Mandelștam o acuza pe Ahmatova că se desprinde de realitate și că are o atitudine conciliatoare bătrânească față de trecut. Dar Nadejda Mandelștam era o scriitoare de mică anvergură, care își baza notorietatea mai mult pe memoria soțului ei, poetul Osip Mandelștam, care murise în închisoare, decât pe valoarea propriilor producții. Însă versurile ulterioare ale Ahmatovei demonstrează că nu vorbea despre o atitudine conciliantă. După Ahmatova însă, trecutul avusese un efect mai profund decât distrugerea unor vieți, oricât de tragică ar fi fost această distrugere. Era vorba de distrugerea unui mod de gândire, de distrugerea unor concepții care nu mai erau transmise generației următoare, era vorba de ruperea unei continuități în scurgerea timpului. Și astfel considerentele Annei Ahmatova asupra continuității și discontinuității timpului scot în evidență caracteristica fundamentală a poeziei ei: înțelegerea priorității forțelor tainice asupra aparențelor materialiste ale lumii, descoperirea elementelor cerești în lucrurile pământești.^[27]

Religiozitatea

Credința ei religioasă apare încă din perioada volumului Stolul alb, însă devine mult mai puternică în operele ei ulterioare, când căuta în credință puterea de a rezista încercărilor la care era supusă.

În mai 1922, când începuseră prigonirile cu caracter religios, Ahmatova a vizitat Optina Pustîn, unul din cele mai venerate lăcașe de cult din Rusia, având îndelungi conversații cu starețul Nectarie. Pe linie maternă Ahmatova era înrudită cu Nikolai Motovilov, slujitorul mirean al sfântului Serafim Sarovski, care ctitorise mânăstirea. Această întrevedere a avut într-adevăr o mare influență asupra Annei Ahmatova care, printre altele, căuta să pătrundă sensul profund al noțiunilor de ispășire și izbăvire.

Dintre lucrările Ahmatovei, cea care scoate cel mai mult în evidență religiozitatea ei este Реквием (Recviem) un ciclu de zece poeme, care constituie un monument literar dedicat victimelor terorii staliniste. Primele poeme ale acestui volum au fost scrise în 1935, iar majoritatea lor probabil în 1938 - 1940. Prefața în proză a fost adăugată în 1958. Lucrarea a fost publicată întâi la München (Germania), în 1963. În Uniunea Sovietică lucrarea a fost publicată abia în 1987. Primele poeme se referă la arestarea lui Nicolai Punin și a altor prieteni apropiați în 1935. Dar cele mai multe poeme îi descriu agonia din perioada celei de a doua arestări a fiului ei, Lev Gumiliov. Ultimul poem al ciclului trece de la Rusia contemporană la scena Răstignirii lui Christos. Scena nu se concentrează asupra crucii, nici măcar nu zugrăvește crucea, ci descrie doar cele câteva femei care plâng la piciorul crucii. Iar strigătele de jale de la baza crucii par să se unească cu strigătele celor care au suferit pierderi ale unor persoane apropiate în perioada represiunii staliniste. Este în mod specific durerea femeilor, care, ca și Ahmatova erau nevoite să stea în lungi cozi în fața zidurilor închisorilor, așteptând răbdătoare, dar cu un simțământ de suferință extremă și de neputință, sperând să reușească să trimită fiilor, soților sau iubiților lor, aflați dincolo de ziduri o bucată de pâine sau poate chiar un scurt bilețel.^[10]

Dragostea de țară

Dragostea de țară revine în multe din poeziile Annei Ahmatova, însă se resimte mai puternic în perioadele celor două războaie mondiale. La Ahmatova nu este vorba despre un patriotism lăudăros, ci de o dragoste profundă și indestructibilă. La ea există o legătură indisolubilă între cuvintele patrie (родина) și natal (родная). Ea se considera un produs al pământului pe care s-a născut, și că, asemenea unei plante, trebuie să crească și să moară pe acest pământ, închizând circuitul materiei în natură. Deși a suferit mult, Ahmatova nu a găsit niciodată Rusia ca vinovată pentru suferințele pe care le avea de îndurat pe pământul ei. Pentru ea, Rusia exista în afara sistemelor politice care îi dirijau soarta.

Dar această dragoste este o dragoste tristă. Ea aduce suferințe, și singura bucurie este cea de a-ți îndeplini datoria față de țara natală. Amintindu-și de începutul primului război mondial, ea scria;

Мы на сто лет состарились, и это Тогда случилось в час один: Короткое уже кончалось лето, Дымилось тело вспаханных равнин. Вдруг запестрела тихая дорога, Плач полетел, серебряно звеня... Закрыв лицо, я умоляла бога До первой битвы умертвить меня.	Cu-n veac îmbătrânit – și totul Atunci se-ntâmpla, la ceasul anume: Vara-și proptise-n moartea ei cotul, Arate – aburea câmpii fără nume. Deodată de oameni drumul calm s-a umplut, Un bocet ce sunet de-argint năvălise.. Cu fața–n palme la cer am cerut Să mor înaintea năpastei trimise.
Памяти 19 Июля 1914	In amintirea lui 19 iulie 1914

Indiferent însă de greșelile care au fost făcute, acestea trebuie trecute cu vederea, pentru Ahmatova prima datorie este cea față de țară, suferințele sunt o pedeapsă divină mai degrabă decât rezultatul unor erori umane și izbăvirea urmează să vină în mod providențial.

Ты говоришь, моя страна грешна, А я скажу – твоя страна безбожна, Пускай на нас еще лежит вина, Все искупить и все исправить можно.

Tu ai spus că țara mea greșește iar eu spun că-i fără Dumnezeu Dar chiar dacă e vina noastră totul poate fi ispășit și îndreptat.

La 21 ianuarie 1917, Ahmatova a citit aceste rânduri la spectacolul О России („Despre Rusia”), căutând, opunându-se indiferenței unora și rușinii altora față de situația de pe front, să insufle ascultătorilor un sentiment de speranță în izbăvirea care va urma ispășirii din prezent. Viziunea ei era probabil idealistă, având în vedere că, la doar câteva săptămâni de la citirea acestor versuri, începea revoluția rusă care nu era izbăvirea la care poeta se gândea.

Dar sentimentele ei de dragoste față de pământul natal nu au fost zguduite de regimul sovietic, și la începutul celui de-al doilea război mondial ea a căutat să se implice activ în apărarea patriei. Ahmatova mai considera că cultura rusă era un rod al pământului și de aceea, apărându-se pământul se apăra și cultura, însăși ființa Rusiei. Această identificare a pământului cu ființa Rusiei a avut o rezonanță puternică în păturile largi ale populației. Poezia „Bărbăție” republicată de atâtea ori în timpul războiului ilustrează tocmai acest sentiment:

Мы знаем, что ныне лежит на весах И что совершается ныне. Час мужества пробил на наших часах, И мужество нас не покинет. Не страшно под пулями мертвыми лечь, Не горько остаться без крова, И мы сохраним тебя, русская речь, Великое русское слово.	Știm, că astăzi suntem striviți de greutăți Și de tot ceea ce se întâmplă în prezent. Vremea noatră este vremea bărbăției Și bărbăția nu ne părăsește Nu este o nenorocire să cazi doborît de gloanțe Nu este o soartă amară să-ți verși tot sângele Când o facem ca să te apărăm, gândire rusă Măreață cultură rusă
Мужество (1941)	Bărbăție (1941)

Versurile Ahmatovei din perioada războiului nu prezintă imagini ale eroismului de pe front, ci grijile înscrise pe fața femeilor care rămăseseră în spatele frontului, pe când soții și fiii lor se luptau. Dar în poeziile Ahmatovei, aceste griji se contopeau cu o dârzenie, cu un simț al datoriei. Boris Pasternak scria:

„Apare straniu ca Ahmatova să fie descrisă ca poet al războiului. Însă predominanța furtunilor, care a început în atmosfera specifică secolului, a transferat în creația ei un accent de conștiință cetățenească. ”

—Boris Pasternak

Chiar bucuria victoriei este atenuată de jalea provocată de dispariția atâtor persoane dragi. Descrierea Annei Ahmatova nu este cea a armatei victorioase defilând prin Piața Roșie, ci cea a văduvelor care plâng pe mormintele celor căzuți.

И в День Победы, нежный и туманный, Когда заря, как зарево, красна, Вдовою у могилы безымянной Хлопочет запоздалая весна. Она с колен подняться не спешит, Дохнет на почку, и траву погладит	De Ziua Victoriei, în cețuri și brume, Când zorii se-mbracă –n purpurie carapace, Ca o văduvă la un mormânt fără nume, Zăbovind –primavăra de lucru își face. N-are zor, din genunchi, sa se-nalțe curând, Sufla-va în muguri si-o să mângâie iarba…
Памяти друга (1945)	În amintirea unui prieten (1945)

Din momentul începerii conflictelor până în momentul victoriei, dragostea pentru pământul țării este o dragoste tragică.^[27]

Ana Ahmatova și orașul Sankt Petersburg

Ahmatova a fost foarte legată de Sankt Petersburg. Încă din poeziile scrise în 1915 își exprimase clar dragostea și credința pentru acest oraș, a cărui soartă o considera legată indisolubil de soarta Rusiei. Dar Leningradul, a doua capitală neoficială, a fost considerat în perioada terorii staliniste a fi o pepinieră a mentalității vechii intelectualități și a fost desemnat de factură „troțkist-zinovievistă”. Soarta Leningradului a fost determinată de ideologia puterii totalitare: un singur șef, o singură capitală. Fiind legat de nume care nu-i plăceau lui Stalin, în mod special de cele ale lui Serghei Kirov și Grigori Zinoviev, orașul a căzut în dizgrație. După moartea lui Kirov la 1 decembrie 1934 Leningradul a cunoscut un val puternic de epurări și evacuări. Războiul nu a ameliorat situația. Au fost localnici care considerau, mai mult sau mai puțin deschis, că suferințele din perioada blocadei Leningradului, erau în mare parte datorate lui Stalin, care nu alocase suficiente resurse pentru deblocarea orașului, tocmai din cauza aversiunii pe care o avea pentru oraș. Un nou val de represalii s-a abătut asupra orașului, pentru stârpirea devierilor ideologice și pentru reprimarea recalcitranților, care criticau modul în care autoritățile trataseră blocada orașului. În aceste condiții multe personalități culturale și artistice s-au mutat din Leningrad la Moscova: Kornei Ciukovski, Samuil Marșak, Galina Ulanova, Dmitri Șostakovici s-au mutat în capitală. Аhmatova a rămas în orașul pe care îl iubea.^[28]

Activitatea de traducător

Anna Ahmatova a tradus din operele a 150 de poeți din 78 de limbi, ceea ce reprezintă un total de aproximativ 20.000 versuri. După cum afirmă persoane pe care Ahmatova le-a cunoscut personal, ea nu aprecia deloc activitatea de traducător. Cu toate acestea, ea a avut o prodigioasă activitate de traducătoare în vremurile în care propriile lucrări lirice nu erau tipărite. În timpul vieții Annei Ahmatova au fost tipărite numeroase culegeri ale traducerilor ei dintre care cele mai însemnate sunt: Корейская классическая поэзия (Din poezia clasică coreeană) - (1956), Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză) - (1956), Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic) - (1965) și Голоса поетов (Glasul poeților) - (1965). Mulți literați, printre care și autorități în domeniul traducerilor poetice, ca Mihail Lozinski au relevat calitatea cu totul deosebită a traducerilor ei^[29].

Moștenirea Annei Ahmatova

Reeditări postume

În 1976 apare la Leningrad volumul Стихотворения и поэмы („Versuri și poeme”), prima ediție postumă aproape completă, ilustrată și comentată științific, a operei sale poetice, ediție îngrijită de academicianul Viktor Jirmunski). În afară de tirajele obișnuite, au fost tipărite și o serie de ediții îngrijite, cu studii introductive și analize critice.

Muzee și case memoriale

Mormântul Annei Ahmatova din Komarovo

• La „Fontannîi dom”, fostul palat Șeremetevski din Sankt Petersburg, în casa în care Anna Ahmatova a trăit timp de 30 de ani, există în prezent un muzeu memorial al poetei. Despre această casă și grădina din jur, pe care ea le considera „magice”, Anna Ahmatova afirma: „сюда приходят тени петербуржской истории” („Aici dăinuie umbrele istoriei orașului Sankt Petersburg”. Muzeul Annei Ahmatova din Fontannîi dom, deschis în 1989, este așezat în aripa dinspre grădină a casei, unde a trăit Nikolai Punin. În expoziție sunt expuse portrete ale Annei Ahmatova pictate de Zinaida Serebriakova, Kuzma Petrov-Vodkin (schițe), Nikolai Tîrsa, Aleksandr Tîșler, hainele ei și alte obiecte personale, printre care pieptenele pe care i-l dăruise Nikolai Gumiliov, evantaiul pe care i-l adusese Nikolai Punin din Japonia, flacoane de sticlă de Murano), cărți cu autografe, manuscrise.
• Muzeul municipal „Анна Ахматова. Серебряный Век” (Anna Ahmatove - Veacul de Argint) din Sankt Petersburg, este dedicat creației Annei Ahmatova, a lui Nikolai Gumiliov și a lui Lev Gumiliov.
• Colecția particulară Serghei Dmitrevici Umnikov. Locuitor al orașului Pușkin, el și-a donat colecția orașului, prin testament. Muzeul se află la etajul 3 al fostului Gimnaziu Marinski (unde a învățat Anna Ahmatova), azi Gimnaziul de Arte din Țarskoe Selo.
• Din anul 2000 există la Tașkent un club-muzeu al Annei Ahmatova din palatul Mangalocii.
• La Komarovo, suburbia de lângă Leningrad unde Anna Ahmatova a trăit timp de mai multe veri într-o mică dacea de lemn, cu două camere, a fost amenajată o casă memorială.^[30]
• În 1989 s-a deschis la Sloboda Șelihovskaia raionul Hmelnițki din Ucraina muzeul memorial literar Anna Ahmatova. Poeta stătea deseori aici la mătușa ei, Anna Erazmovna Vakar.

Monumente și statui ale Annei Ahmatova

• La Sankt Petersburg, în clădirea Facultății de Filologie a Universității de Stat
• La Sankt Petersburg, în grădina de lângă Gimnaziul No. 209 pe Ulița Vosstaniya.
• La Sankt Petersburg, în grădina de lângă Fontannîi dom, lucrare a sculptorului Viaceslav Buhaev.
• Memorialul lui Nikolai Gumiliov, Anna Ahmatova și Lyov Gumiliov din orașul Bejețk, regiunea Tver.
• În orașul Sloboda Șelihovskaia din regiunea Hmelnițki (Ucraina).
• În satul Gradnița de lângă orașul Bejețk, regiunea Tver.
• Într-o suburbie a orașului Odessa (Ucraina)
• La mormântul Annei Ahmatova la Komarovo.
• În clădirea Casei Ardov din Moscova, muzeul scriitorului și dramaturgului Viktor Ardov și a nevestei sale, actrița și regizoarea Nina Antonovna Olșevska, care adeseori au adăpostit-о pe Anna Ahmatova, când venea la Moscova.
• La Kolomna (lângă Moscova).^[31][32][33]

In memoriam: Anna Ahmatova

• Casa de discuri Priviet din Rusia a publicat un CD cu înregistrări din 1963-1965 ale Anne Ahmatova citind din poeziile și proza ei, cu o durată de 64 minute.
• Dramaturgul american Romulus Linney a scris o piesă scurtă, Ahmatova, publicată în 1992.

Cronologie

• 23 iunie 1889 Se naște Anna Andreevna Gorenko, la Bolșoi Fontan, lângă Odessa.
• 1906 Anna Ahmatova se înscrie la Institutul Fundukleevskaya din Kiev.
• 1908 - 1910 Urmează cursurile Facultății de Drept din Kiev
• 25 aprilie 1910 Se căsătorește cu Nikolai Gumiliov
• 1912 Publică volumul Seara (Вечер)
• 1 octombrie 1912 se naște unicul ei fiu, Lev Nikolaevici Gumiliov, la Petrograd (azi Sankt Petersburg)
• 1914 Publică volumul Mătăniile (Чётки)
• 1917 Publică volumul Stolul alb(Белая стая)
• 1918 Divorțează de Nikolai Gumiliov
• 1918 Se căsătorește cu Vladimir Șileiko
• 1921 Publică volumul Pătlagina (Подорожник)
• 1921 Fostul ei soț Nikolai Gumiliov este arestat și executat de regimul sovietic
• 1922 Publică volumul Anno Domini MCMXXI
• 1922 Se desparte de Vladimir Șileiko (fără a divorța).
• 1925 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice „Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice”.
• 1926 Începe legătura cu Nikolai Punin.
• 1928 Divorțează de Vladimir Șileiko.
• 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară
• 1936 Nikolai Punin este eliberat în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov și Boris Pasternak.
• 1940 Publică un ciclu de poezii în revista literară Zvezda („Steaua”).
• 1940 Publică un volum de selecții din creația ei mai veche sub titlul Iz shesti knig ("Din șase cărți"). Volumul este retras din librării după câteva săptămâni.
• 1943 Publică o culegere de poezii la Tașkent unde era evacuată în timpul războiului.
• august 1945 Apare Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „Despre ziarele Zvezda și Leningrad”, care o demască pe Anna Ahmatova.
• 1945 Ahmatova este exclusă din Uniunea Scriitorilor a Uniunii Sovietice.
• 1949 Fiul ei, Lev Gumiliov, este arestat a doua oară și trimis în Siberia.
• 1949 Nikolai Punin este arestat și trimis în Siberia.
• 1950 Publică poezii de preamărire a lui Stalin, în speranța de a obține eliberarea fiului ei din detenție.
• 21 august 1953 Moare Nikolai Punin, într-un lagăr la Vorkuta Siberia.
• 1963 Apare la München, în Germania, volumul de poeme Реквием (Recviem).
• 1964 Este aleasă președinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.
• 1964 I se decernează premiul Aetna-Taormina în Italia.
• 1965 I se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit
• 5 martie 1966 moare Anna Ahmatova la sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova.

Opera literară

Versuri

• 1912 Вечер (Seara)
• 1914 Чётки (Mătănii)
• 1917 Белая стая (Stolul alb)
• 1921 Подорожник (Pătlagina)
• 1922 Anno Domini MCMXXI
• 1940 Из шесты книг (Din șase cărți) ,
• 1943 Избранное Стихи (Versuri alese)
• 1946 Versuri alese (Избранные стихи)
• 1958 Стихотворения (Poezii)
• 1961 Стихотворения 1909-1960 (Poezii 1901-1960), 1961
• 1963 Реквием (Recviem) (publicat în străinătate, la München)
• 1965 Бег времени (Scurgerea timpului)

Ediții postume

• 1974 Избранное (Poezii alese)
• 1976 Стихотворения и поэмы. (Versuri și poeme)
• 1977 Стихи и проза (Poezii și proză]
• 1978 Поэма без героя (Poem fără erou)
• 1986 Тростник (Stuf)
• 1986 Сoчинения (Opere)
• 1987 Реквием (Recviem) (prima tipărire a volumului în Uniunea Sovietică, în perioada de Perestroika
• 1989 Десятые годы (Anii 1910)
• 1990 Сoчинения (Opere)(2 volume.)
• 2004 От царскосельских лип (Sub teii din Țarskoe selo)

Proză

• 1977 Слово о Пушкине (Сuvinte despre Pușkin)
• Пушкин и дети (Pușkin și copiii)
• Все было подвластно ему (Totul a fost în puterea sa)
• Слово о Данте (Cuvinte espre Dante).
• Воспоминания об Александре Блоке (Amintiri despre Aleksandr Blok).
• 1967 Амедео Модильяни (Amedeo Modigliani).
• Михаил Лозинский (Mihail Lozinski).
• Из воспоминаний о Мандельштаме (Din amintiri despre Mandelștam)
• Коротко о себе (Pe scurt despre sine)
• Будка (Coliba)
• Дом Шухардиной (Casa Șuhardina)
• Слепнёвo (Slepniovo)
• Город (Orașul)
• Дальше о городе (Iar despre oraș)
• Искра паровоза (Scânteia locomotivei)
• Березы (Mestecenii)

Traduceri

• 1956 Корейская классичекая поезия (Poezia clasică coreeană)
• 1956 Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză)
• 1965 Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic)
• 1965 Голоса поетов (Glasul poeților)
• 1967 Леопарди Джакомо - Лирика (Giaccomo Leopardi - Lirică) (în colaborare cu Anatoli Naiman)
• 1969 Классическая поезия востока (Poezia clasică a occidentului)
• 1976 Из армянской поезий (Din poezia armenească)