Biografia zilei: Al. Piru

[altmariusliterar]

 de Alex. Ştefănescu

http://www.romlit.ro/al._piru Al. Piru provine din satul Mărgineni (până la 17 febr. 1968 s-a numit Mărgineni-Răzeşi), jud. Bacău, unde s-a născut la 22 aug. 1917, ca fiu al lui Vasile Piru (notar) şi al Elenei Piru (în. de căs. Chelaru). A ur-mat liceul la Bacău şi, în continuare, între 1936-1940, Facultatea de Litere şi Filosofie la Iaşi (unde a fost remarcat de G. Călinescu şi cooptat în echipa lui de colaboratori), iar în 1941 Academia Pedagogică din Bucureşti.  Este iniţial profesor de liceu (la Liceul Naţional din Iaşi, apoi la Liceul de Construcţii din Bucureşti); în 1946 devine asistent al lui G. Călinescu, la catedra de istoria literaturii moderne a Universităţii din Bucureşti (şi colaborează la periodicele conduse de acesta: ziarul Naţiunea şi revista Jurnalul literar). în 1947 îşi ia doctoratul în filologie cu o lucrare despre G. Ibrăileanu. în 1948 este îndepărtat din învăţământ şi din viaţa publică, din motive politice. Până în 1955 îşi câştigă existenţa lucrând ca tehnician topometru, strungar, instalator de gaz metan etc. Reprimit în învăţământul superior în 1956 - la Universitatea din Bucureşti - parcurge toate treptele carierei universitare, devenind profesor, doctor docent (1967), şef al catedrei de literatură română.  Este simpatizat de studenţi, pentru umorul său sec, dar şi considerat un continuator lipsit de strălucire al lui G. Călinescu. Participă la viaţa literară, colaborând la România literară, Luceafărul, Ramuri (la aceasta fiind şi redactor-şef între 1969-1974). Articolele sale (retipărite sistematic în volume) se disting printr-un pozitivism practicat ostentativ şi printr-o ironie sobră, care devine maliţioasă când îi vizează pe scriitorii contemporani.  După 1989, se numără printre favoriţii FSN. Ajunge senator de Bucureşti (poate fi văzut la televizor moţăind în timpul şedinţelor parlamentare) şi director al ziarului Di-mineaţa (unde de asemenea face doar figuraţie). Moare la 6 noiembrie 1993.  G. Călinescu al II-lea  Al. Piru a urmat de-a lungul întregii lui cariere, cu o admiraţie intratabilă, exemplul lui G. Călinescu, deşi nu avea nimic călinescian. I-au lipsit şi inteligenţa exuberantă, şi talentul literar, şi histrionismul cu care mentorul său îşi cucerea contemporanii, dar s-a străduit mereu să joace rolul de G. Călinescu al II-lea.  Numeroase sunt dovezile acestei permanente griji de a repeta un destin. Ca şi G. Călinescu, Al. Piru şi-a început cariera de critic şi istoric literar cu o biografie: Viaţa lui Garabet Ibrăileanu, 1946. Citind-o şi recenzând-o, maestrul a simţit înclinarea spre mimetism şi, cu diplomaţie, l-a îndemnat pe discipol să fie atent la modul cum îşi individualizează poziţia în literatură: "Ar fi fără rost să ascund (şi, în fond, e o onoare pentru mine a constata aceasta) că d. Piru a avut în vedere a mea Viaţa lui M. Eminescu. Aceea urmărea însă (şi nu e în chestie dacă a izbutit sau nu) o altă problemă, străină de critica literară. Ea era intenţional un poem epic, strict documentat, cu cadenţe studiate, cu debut şi final de mit. A lua tiparul unei astfel de veleităţi şi a-l transporta ca metodă de istorie literară la Ibrăileanu, care e, de fapt, un profesor cu intelect vehement, este principial impropriu şi un merit al d. Piru este că a scăpat cu onoare din această confuzie de gesturi."  O indiscutabilă similitudine poate fi sesizată, apoi, în atitudinea faţă de literatura română veche. Din cauza circumstanţelor şi împotriva voinţei sale (cel puţin aşa declara studenţilor), Al. Piru a trebuit să predea cursuri despre textele bisericeşti şi laice datând din Evul mediu. A şi publicat volumul Literatura română veche, 1961, urmat de Literatura română premodernă, 1964 - ambele reluate în Istoria literaturii române. I - Perioada veche; II - Epoca premodernă, 1970. Comentând scrieri vechi de trei, patru sau cinci secole, istoricul literar a năzuit să fie concomitent şi critic, adică să facă abstracţie de valoarea documentară a manuscriselor şi tipăriturilor cercetate şi să evidenţieze fără protocol istoriografic (chiar cu riscul de a părea ireverenţios) exclusiv valoarea estetică. Dar, spre deosebire de idolul său, n-a reuşit să facă din lectură, cu adevărat, un act epicureic şi întreaga întreprindere s-a transformat într-o inventariere exactă şi ironică a literaturii de altădată.  De inspiraţie călinesciană este şi titlul dat operei "fundamentale" a lui Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, 1981; timida schimbare a adverbelor - "de la început" în loc de "de la origini" şi "până azi" în loc de "până în prezent" - arată ce aventură i se părea lui Al. Piru o deviere, fie de un milimetru, de la concepţia despre scris a lui G. Călinescu. (Ca să nu mai vorbim de mărturisirea rocambolescă, à la G. Călinescu, pe care autorul o făcea celor apropiaţi: "Am scris această istorie numai ca să o... omit pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga.")  Există şi aspecte de metodă care ilustrează influenţa exercitată de ideologia literară călinesciană - înţelegerea artei ca exemplificare a universalului, importanţa dată "universului" liric, convingerea că sesizarea unor asemănări întâmplătoare între opere fără legătură istorică este revelatoare, ideea (fixă) despre "ermetismul" poeziei moderne etc. -, dar nici ele nu demonstrează o modificare structurală a personalităţii lui Al. Piru. Se poate spune că încercarea plină de fervoare a studentului de a reedita cariera profesorului n-a reuşit, că în cele din urmă Al. Piru, deşi l-a imitat în multe privinţe pe G. Călinescu, nu poate fi socotit un călinescian. Ca într-o mare liniştită, apropierea astrului, înzestrat cu un puternic magnetism, a ridicat valuri agitate, dar în adâncuri apele au rămas netuburate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.  Cititorul suprem  Exemplul lui G. Călinescu a avut asupra colaboratorului său şi un efect benefic, mobilizând o energie intelectuală latentă. Astfel, chiar dacă n-a ajuns să citească dintr-o răsuflare câte un raft de bibliotecă şi să topească, în incandescenţa unei inspiraţii de-o clipă, întreaga masă de informaţii, Al. Piru a deprins, în schimb, tehnica unei lecturi profesionalizate, asociată cu un fel de foame de litera tipărită. G. Călinescu l-a şi caracterizat, în Jurnalul literar, ca pe un autor care "citeşte mereu", iar în Istoria literaturii române de la origini până în prezent a înregistrat "preocuparea şluiţ incontinuă de a se cultiva şi informa".  Pe Al. Piru puteai, într-adevăr, să ţi-l reprezinţi ca pe un cititor suprem. Parcurgea şi fişà cu minuţie, zilnic, teancuri de cărţi, ţinând evidenţa traducerilor din fiecare epocă, a circulaţiei motivelor, a reeditărilor. în timpul cutremurului din 1977, casa sa de pe strada Aviator Zorileanu a scăpat neatinsă. Dar dacă s-ar fi dărâmat, strivind imensul fişier al singuraticului locatar, amestecarea şi împrăştierea zecilor de mii de fişe adunate de-a lungul anilor ar fi creat impresia că ordinea însăşi a literaturii române se află în primejdie. Am fi putut vedea aşternându-se pe acoperişuri şi prin grădini o ninsoare de dreptunghiuri de hârtie cu migăloase note despre cărţile citite de Mihail Kogălniceanu în toamna anului 1846 înainte de a întreprinde o călătorie în Spania ("Glossaire des écrivains de la moyenne et basse latinité, 1768, a lui Ducange, The History of the Reign of the Emperor Charles V, 1929 şi Tales of the Alhambra, 1831, de Washington Irving, The Bible in Spain, 1843, romanul picaresc al lui George Borrow, Silva de Romances viejos españoles, 1811, de Iacob Grimm, impresiile de călătorie - De Paris à Cadix - ale lui Alexandre Dumas-père, o Historia de Granada a lui Miguel Lafuente, o Libro de agricultura, 1802, de Abu Lacaria etc.") sau despre o inexactitate dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu ("lui Beethoven i se atribuie, alături de Eroica, şi Brandenburgicile lui Bach").  A trecut, însă, cutremurul din 1977, au trecut şi alte cutremure, din viaţa socială şi politică a României, şi Al. Piru, masiv şi elegant ca un boxeur ajuns miliardar, cu vocea lui de bas peltic şi cu veşnica sclipire ironică în ochii protejaţi de arcade imense, a continuat să scoată la iveală articole şi cărţi ticsite de informaţii exacte care, adeseori, n-au folosit - şi în continuare nu folosesc - la nimic şi care, intrând în regimul gratuităţii, au căpătat o valoare în sine, ca bibliografiile fictive ale lui Mircea Horia Simionescu.  Este probabil că tot de la G. Călinescu a luat Al. Piru lecţii de libertate sufletească, desigur, insuficient însuşite, dar profitabile prin aceea că i-au deschis gustul pentru diversitatea preocupărilor de critic şi istoric literar. Exegetul lui Macarie şi Coresi din studiile despre literatura română veche a publicat şi monografiile Poeţii Văcăreşti, 1967, Costache Negruzzi, 1966, Liviu Rebreanu, 1965, iar mai mai târziu s-a lansat cu aplomb în investigarea literaturii române de după război: Panorama deceniului literar românesc 1940-1950, 1968, Poezia românească contemporană 1950-1975, 1975, Debuturi, 1985 etc. A scris şi un roman, Cearta, 1969, despre moravurile din mediul intelectual, cu accent asupra relaţiilor erotice (roman cu cheie, ca Bietul Ioanide, dar minor în raport cu Bietul Ioanide). Trecerea de la un domeniu la altul nu-i "stătea bine" lui Al. Piru, care rămânea exact şi prozaic chiar şi când se juca.  Efectul pozitivismului  Citindu-i pe I. Negoiţescu sau Valeriu Cristea, care fac din lectură un act existenţial, simţi că literatura trebuie să existe, că poate să existe, că merită să existe. Scrierile lui Al. Piru îţi transmit pur şi simplu certitudinea că literatura există.  Un sentiment asemănător poţi avea când - sătul de exaltarea literaţilor, care pretind că literatura este o formă de acces la transcendenţă, un mijloc de-a depăşi condiţia de fiinţă efemeră etc. şi care tocmai din cauza acestor exagerări îşi pierd creditul - citeşti un raport oficial în legătură cu situaţia din diverse domenii, inclusiv în legătură cu situaţia din domeniul creaţiei literare. Deşi aprecierile din raport sunt convenţionale şi, într-un anumit sens, dezamăgitoare, întrucât nu iau în considerare misterul creaţiei, ele te impresionează plăcut, asigurându-te că literatura are locul ei, banal şi stabil, printre celelalte îndeletniciri omeneşti.  Comentariile lui Al. Piru se remarcă prin exact această calitate. Datorită proprietăţii ireproşabile a termenilor, datorită siguranţei cu care sunt numite caracteristicile elementare - de multă vreme ignorate sau subînţelese de către critica "subtilă" - ale operelor literare, datorită unei riguroase inginerii a spaţiului tipografic, ai în timpul lecturii senzaţia că, în sfârşit, dintr-o realitate iluzorie, evanescentă, literatura devine o realitate certă, oricând verificabilă. Este şi acesta un mod de a privi arta şi el prezintă avantajul de a constitui o premisă solidă pentru ulterioare interpretări fanteziste.  Când menţionează câte poeme sunt cuprinse într-un volum, câte dintre ele au ca temă dragostea, între ce ani le-a scris autorul, care este copacul invocat cel mai frecvent, ce cărţi avea poetul în bibliotecă, din ce lecturi s-a inspirat etc., Al. Piru nu atinge esenţa poeziei, dar construieşte un cadru în care fiecare dintre noi, cu puţină imaginaţie, poate capta această esenţă. Criticul şi istoricul literar procedează asemenea acelor martori oculari care, descriind un OZN, se limitează să relateze sobru, fără presupuneri, numai ceea ce au văzut şi care, tocmai prin acest pozitivism al mărturiei, ne transmit un fior al necunoscutului. Dacă ar face speculaţii despre posibile fiinţe extraterestre, ar trebui să aibă un talent extraordinar pentru a nu aluneca în fantasmagorie.  S-a spus despre Al. Piru că nu are spirit creator şi observaţia nu poate fi contestată, dar trebuie să recunoaştem că, în compensaţie, ne câştigă încrederea şi simpatia prin capacitatea de a vorbi ca un expert, ceea ce în literatură înseamnă a fi un expert. în cărţile sale există o retorică a specialistului care într-o anumită măsură are ea însăşi o valoare literară, aşa cum tonul sentenţios din Glosa lui Eminescu, deşi folosit în exprimarea unor adevăruri uzate, creează o puternică atmosferă oraculară.  Există, apoi, ironia, expeditiva ironie a lui Al. Piru, care, el însuşi, nu râde niciodată, semănând oarecum cu Buster Keaton şi cu alţi comici care îşi păstrează o expresie sobră, impenetrabilă în timp ce provoacă hohote de râs în rândurile asistenţei. Ironia lui Al. Piru vine din proporţionarea tranşantă, nemiloasă a importanţei date fiecărui autor. Poate greşită, dar întotdeauna tranşantă, nemiloasă, ceea ce duce la un indefinibil umor de idei, ca reducerea unui oraş zgomos şi plin de veleităţi la un simplu punct pe o hartă. Spre deosebirii de adepţii criticii eseistico-analitice, care văd textul de foarte aproape şi pun în evidenţă o labirintică bogăţie de înţelesuri, Al. Piru îl priveşte de la o distanţă foarte mare, sesizându-i doar trăsăturile dominante. Este o concepţie raţionalistă, în consens cu o întreagă tradiţie a raţionalismului criticii literare româneşti. Iată două exemple de "reducere la scară", luate din Poezia românească contemporană 1950-1975:  "şIon Gheorgheţ a evoluat programatic în două direcţii, scriind întâi reportaje, însemnări de drum, relaţiuni ale unor aventuri interioare sau exterioare, apoi resuscitând ori comentând miturile, fenomenele de artă populară, practicile magice. Prima orientare i-a adus lui Ion Gheorghe, prin aspectul exaltat patetic, recriminator apocaliptic şi prăpăstios profetic, reputaţia neîndreptăţită (şi de altfel anacronică) de poeta vates, iar cea de-a doua, reputaţia, tot atât de neîntemeiată, de suprarealist folcloric. în realitate, Ion Gheorghe e, în ambele aspecte, prozaic şi prolix, incapabil să dea evenimentelor şi viziunilor sale un sens, lipsit de capacitatea de a ridica mitologiile lui la o semnificaţie.";  "în genere, poezia lui Adrian Păunescu e departe de poezia de tip filosofic, metafizic, a lui Blaga sau Philippide, şi tentaţia sa de a lua atitudini existenţiale, ontologice eşuează în romanţe, "false", fiindcă nu se constituie nici măcar ca atare, înşirând de obicei vorbe neserioase. [...] Alte compuneri, precum Invitaţie la nunta mea, sunt reportaje în stil grandilocvent şi hilar, aşa-zisele ultrasentimente ale lui Adrian Păunescu fiind mai curând poze groteşti."  Cartea cărţilor a lui Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, 1981, a provocat controverse, susţinătorii ei nereuşind în final să ţină piept asediului unui mare val de denigratori, dotaţi cu arma eficace a persiflării. în dezlănţuirea de dispreţ se descifrează, azi, şi invidia bine disimulată a unor critici care visau, bovaric, să facă ei înşişi opere de sinteză, şi nemulţumirea unor autori de-a fi constatat că nu figurează în sumar. De fapt, cartea (deşi cuprinde şi injustiţii) este o capodoperă de deziluzionare a scriitorilor români. Drastica reducere la scară a literaturii române şi stilul impecabil, ca o dungă de pantaloni bine călcaţi, au ceva simpatic-sfidător.  Este adevărat că nici de această dată Al. Piru n-a reuşit să prindă jucăuşa flacăra a literaturii, a cărei nostalgie a avut-o mereu în timpul redactării lucrării; însă priceperea lui de a rezuma - concepţii, împrejurări istorice, romane, poezii, biografii etc. - este pusă în valoare mai bine ca oricând.  Pe urmele mersului avântat şi imprevizibil al lui G. Călinescu, Al. Piru a făcut paşi rari, apăsaţi. Aşa va rămâne el în istoria literaturii române, încercând mereu, fără succes, să-l ajungă pe cel pe care l-a admirat, chiar şi după ce l-a văzut dispărând în zare.  Bibliografie  CRITICĂ ŞI ISTORIE LITERARĂ. Viaţa lui G. Ibrăileanu, Buc., Ed. Fundaţiilor Regale, 1946 * Opera lui G. Ibrăileanu, Buc., ESPLA, 1959 * Literatura română veche, Buc., EDP, 1961 * Literatura română premodernă, Buc., EDP, 1964 * Liviu Rebreanu, Buc., EPL, 1965 * C. Negruzzi, Buc., EPL, 1966 * Poeţii Văcăreşti, Buc., EPL, 1967 * G. Ibrăileanu, viaţa şi opera, Buc., EPL, 1967 * Panorama deceniului literar românesc, 1940-1950, Buc., Em., 1968 * Istoria literaturii române, vol. I (Perioada veche) - II (Epoca premodernă), Buc., EDP, 1970 * Introducere în opera lui I. Eliade Rădulescu, Buc., Min., 1971 *Varia şvol. Iţ, preciziuni şi controverse, Buc., Em., 1972 (vol. este prevăzut cu un indice de nume) * Varia, vol. II, studii şi observaţii critice, Buc., Em. 1973 (vol. este prevăzut cu un indice de nume) * Analize şi sinteze critice, Craiova, Scr. Rom., 1973 * Reflexe şi interferenţe, Craiova, Ed. Scr. Rom., 1974 * Poezia românească contemporană, 1950-1975, vol. I (Generaţia vârstnică) - II (Generaţia mijlocie, Generaţia tânără), Buc., Em., 1975 * Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Buc., 1977 * Introducere în opera lui Vasile Alecsandri, Buc., Min., 1978 * Permanenţe româneşti, Buc., 1978 * Valori clasice, Buc., Alb., col. "Lyceum", 1978 (cupr. studii despre: cronicari, V. Alecsandri, M. Eminescu, Ion Creangă,, I.L. Caragiale, romanul românesc, G. Călinescu) * Marginalia, Buc., Em., 1980 * Debuturi, Buc., CR., 1981 (cronici la cărţi de debut, organizate în trei cap.: Critica şi istoria literară, Prozatori, Poeţi) * Istoria literaturii române de la început până azi, Buc., Univ., 1981 * Discursul critic, Buc., Em., 1987 * Critici şi metode, CR, Buc., 1989 * Surâzătorul Alecsandri, Buc., 1991.  ROMANE. Cearta, Buc., Em., 1969.  *  Al. Piru a colab. la Istoria literaturii române (realizată din iniţiativa Academiei), a conceput manuale şcolare, a îngrijit şi prefaţat ediţii din Mihai Eminescu, Ion Creangă, G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi, I.A. Basarabescu, George Bacovia, Emil Botta, G. Călinescu (inclusiv controversata ediţie a II-a, rev. şi ad., a Istoriei literaturii române de la origini până în prezent din 1982) ş.a.