Biiografia zilei: Mircea Aurel Vulcănescu

[altmariusliterar]

http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/

O controversă puternică este legată, astăzi, de numele și locul lui Mircea Vulcănescu în memoria publică. Am constatat că, în ciuda polarizării uneori extreme a punctelor de vedere publice despre Vulcănescu, lipsesc repere și referințe de bază despre Mircea Vulcănescu, nu doar în cazul „profanilor” din publicul larg, ci chiar și în cazul unor membri ai comunității academice și universitare. Propun, așadar, acest portret biografic sumar, gândit ca punct de plecare, instrument de lucru pentru dezvoltări ulterioare.

Mircea Aurel Vulcănescu (19 februarie/3 martie 1904, București – 29 octombrie 1952, Aiud), a fost un reputat economist, sociolog, filosof al culturii, etician, funcționar și cadru didactic universitar român. Intelectual prodigios și, totodată, greu de încadrat al fenomenului denumit „tânăra generație interbelică”, în care sunt incluse nume ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu ș.a., Mircea Vulcănescu rămâne una din cele mai incitante, complexe și, cu toate astea, puțin cunoscute personalități ale vremii sale. A fost un membru marcant al Școlii Sociologice de la București (sau Școala gustiană), întemeietor și protagonist al simpozioanelor Criterion, finanțist expert al statului român.

Familie. Studii. Carieră științifică și administrativă

Familia

A fost al doilea copil al familiei funcționarului Mihail Vulcănescu (1854-1938), membru fondator și președinte al Societății Generale a Funcționarilor Publici, și al Mariei Vulcănescu (1876-1945), membră a Societății Ortodoxe a Femeilor Române.

Se căsătorește, în 1925, cu Anina-Rădulescu Pogoneanu (1902-1994), de care se desparte în 1929 și cu care are un copil, Elena-Maria-Viorica (Vivi) Vulcănescu (1927-?). În 1930 se căsătorește cu Mărgărita Ioana Vulcănescu (1897-1987), cu care are doi copii: Elisabeta-Alexandra (Sandra) Vulcănescu (1931) și Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (1933).

Studii și viață studențească

Clasele primare le face la Institutul Anglo-Român din București. În timpul primului război mondial, studiază la Liceul Matei Basarab din București, iar, din 1916, când familia sa s-a retras în Moldova din Bucureștiul ocupat de armatele germane, continuă studiile în particular (acasă) și la licee și colegii gimnaziale din Iași, Tecuci și Galați.

Din 1921 se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept (Universitatea București). În 1925 devine licențiat în Filosofie (Sociologie) și Drept. Teza în sociologie, intitulată „Individ şi societate în sociologia contemporană” a fost susținută cu profesorul Dimitrie Gusti, devenind unul din cei mai apropiați colaboratori ai acestuia. Tot în timpul studiilor îl descoperă pe profesorul de filosofie Nae Ionescu, ale cărui cursuri universitare le frecventase încă din anii liceului, cu care va colabora în diverse proiecte culturale și publicistice.

Între 1925 și 1928 se află la Paris, pentru continuarea studiilor, obținând o diplomă de studii superioare de doctorat în Științele Economice și Politice la Facultatea de Drept, Universitatea Paris. Proiectul de teză, pe care nu a ajuns să-l susțină, intitulat „Essai sur les professions intellectuelles en France”, a fost pregătit cu sociologul Paul Fauconnet. Vulcănescu face parte, de asemenea, din echipa de colaboratori apropiați ai lui Bouglé, fiind, totodată, omul de legătură între sociologul francez și D. Gusti.[1] Audiază și activează în cadrul cercurilor de studii și dezbateri creștine coordonate de filosofii Jacques Maritain și Nikolai Berdiaev.

Membru activ al Federației Asociației Studenților Creștini Români (FASCR), filiala din București, și, pe timpul studiilor de la Paris, secretar pentru studenții străini al Federației Franceze a Studenților Creștini[2], conduce cercuri de studii, participă la conferințele și acțiunile sociale ale organizației din România și influențează apropierea acesteia de ortodoxie. FASCR este o grupare studențească ce a colaborat cu Dimitrie Gusti în primele sale proiecte de cercetare și s-a înființat, inițial, sub auspiciile YMCA (Young Men Christian Association). Una din filialele sale se afla la Cluj, sub numele de IKE (Ifjúsági Keresztény Egylet), constituind, astfel, o rară inițiativă de cooperare, în epocă, între studenții creștin-ortodocși români și cei protestanți maghiari. FASCR, mediu studențesc în care au activat Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), rămâne, până la încetarea de facto a activității, la începutul anilor 1930, apolitică și se delimitează de violențele antisemite ale „mișcării studențești naționaliste” din 1922, care a stat la baza UNASCR (Uniunii Naționale a Studenților Creștini) și a Mișcării Legionare de mai târziu. Mircea Vulcănescu se distinge, în timpul violențelor antisemite studențești, pentru poziția sa potrivnică studenților naționaliști și de apărare a studenților evrei agresați.[3]

Cariera științifică și academică

Încă din vremea studiilor universitare, Mircea Vulcănescu devine unul din cei mai apropiați și importanți colaboratori ai profesorului de sociologie Dimitrie Gusti, creatorul Școlii Monografice de Sociologie[4] (cunoscută și sub numele de Școala gustiană sau Școala de Sociologie Românească). Astfel, în 1923 participă, în cadrul Seminarului de Sociologie și Etică al lui Gusti la elaborarea chestionarului ce va sta la baza unei anchete asupra condițiilor vieții studențești. Ancheta dorea lămurirea problemelor care grevau studențimea română și ideea unei cercetări sociologice pe această temă a venit în urma turbulențelor antisemite din anul 1922.[5]

Începând cu 1924, Vulcănescu participă la campaniile monografice de teren conduse de D. Gusti. El va deveni responsabil pentru punerea la punct a metodei de cercetare a „vieții economice” a unităților sociale investigate monografic.[6] Contribuțiile sale la monografia gustistă se întind însă dincolo de sfera circumscrisă formal, rolul său în conturarea sistemului teoretic fiind esențial. Un alt proiect important al Școlii monografice la care participă Vulcănescu este Enciclopedia României (1938-1943). Pe lângă studiul furnizat pentru primul volum al Enciclopediei, Vulcănescu este cel care coordonează volumele economice și care, de asemenea, gestionează situația administrativă a complexului proiect.[7]

Mircea Vulcănescu devine, în 1929, asistent universitar la catedra Seminarului de Sociologie, Etică și Politică a Facultății de Litere a Universității București și, din 1930 până în 1941, este asistent suplinitor de Etică la aceeași catedră, realizând seminarii de Etică Sistematică și Istoria Eticii. A fost, de asemenea, profesor de Economie Politică și Științe Juridice la Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” între 1929-1935, și profesor la Școala Superioară de Statistică între 1930-1935, unde a predat cursul de Statistică Morală.[8]

Mircea Vulcănescu a fost membru al mai multor asociații și instituții științifice și al consiliilor de conducere ale acestora: Asociația Generală a Economiștilor din România, Asociația Română pentru monografia sociologică, Institutul Românesc pentru Studiul Conjuncturii, Asociația Română pentru studii politice, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, Institutul Social Român, Societatea Română pentru Statistică.

Cariera administrativă

Cariera sa de funcționar-expert a debutat în mai 1929, pe timpul guvernării țărăniste, când a fost numit referent permanent la Oficiul de Studii al Ministerului de Finanțe. Este de precizat că numirea și activitatea sa de expert, precum și înființarea unor oficii de studii pe lângă ministere, era un fenomen nou ce se manifesta în cadrul statului român, ținând de profesionalizarea progresivă a serviciilor publice, precum și de rolul tot mai mare pe care expertiza îl avea în luarea deciziilor publice. Colaborează cu Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Mircea Cancicov, ș.a. pe vremea ministeriatelor acestuia la Finanțe. Scrie mai multe articole în reviste de specialitate (economice și de finanțe) și participă la elaborarea bugetelor statului român.

În 1935 este numit director al Vămilor, printr-o decizie care a surprins opinia publică a vremii, cunoscută fiind corupția instituției și profilul de intelectual, parte a valului „tinerei generații”, pe care îl avea Vulcănescu. Este transferat, însă, după doar doi ani, după ce a fost implicat într-un scandal mediatic, descoperind, întâmplător, faptul că un fost ministru făcea contrabandă.

Din 1937, așadar, va conduce, ca director, Datoria Publică contribuind la politicile de gestionare a datoriilor externe ale României, având obiectivul de a unifica rentele și dobânzile diferitelor credite externe, așadar de a echilibra povara datoriilor. A fost adeptul măsurilor de naționalizare și răscumpărare a datoriilor României.

În 1938 votează împotriva Constituției introduse de Carol al II-lea, din cauza prevederii legate de pedeapsa cu moartea. Fiind înalt funcționar, își depune demisia, dar aceasta nu îi este acceptată.

Călătorește, în cadrul unei delegații românești, în iunie 1940, la Londra, într-o ultimă încercare a conducerii României de a întări legăturile economice cu aliații.[9] Din poziția administrativă de director al Datoriei Publice, participă la dificilele negocieri ale României cu Bulgaria și Ungaria legate de deciziile (cunoscute, în istoriografie, sub numele de „Arbitrajul” sau „Dictatul” de la Viena) luate de conducerea Germaniei naziste și de Italia lui Mussolini în vara anului 1940: cedarea unor teritorii, de către România, anume Cadrilaterul și o parte din Transilvania, către Bulgaria și, respectiv, Ungaria. Este remarcat, în cadrul acestor negocieri, de către diplomatul de carieră George Cretzianu, care îl va recomanda, ulterior, mareșalului Ion Antonescu pentru cooptarea sa în noul guvern de după rebeliunea legionară.[10] Devine, astfel, din 27 ianuarie 1941 până la 23 august 1944, subsecretar de stat al Ministerului de Finanțe în guvernul Antonescu.

Lucrează ca subsecretar de stat la finanțe sub conducerea a trei miniștri – generalul Nicolae Stoenescu, Alexandru Neagu și Gheron Netta, ministru condamnat în același proces cu Vulcănescu și reabilitat de către Curtea Supremă de Justiție în anul 2000. Atribuțiile sale sunt legate de profilul său de expert-profesionist în finanțe și economie: pregătește „informația tehnică” necesară ministrului pentru politicile de resort, documentează și își dă avizul (consultativ) pe marginea decretelor-lege semnate de ministru, participă la pregătirea tehnică a convențiilor economice dintre România și Germania nazistă.[11] În apărarea sa din cadrul procesului în urma căruia a fost condamnat, folosește documente care arată că a contribuit substanțial la sporirea performanțelor părții române în negocierile economice cu partea germană.[12] Pregătirea bugetului și organizarea fiscal-financiară a unei țări aflate în război, precum și contribuțiile aduse pentru întărirea poziției părții române în raporturile economice cu Germania sunt principalele obiective ale prezenței sale la Ministerul de Finanțe. Din această postură, este, însă, asociat, în grade de responsabilitate și cu motivații ce trebuie elucidate în urma cercetărilor, politicii de „românizare” a economiei prin legislație și măsuri antievreiești.

Vulcănescu pare că nu a crezut niciodată că Germania nazistă va putea câștiga războiul. Mihail Sebastian menționează, în Jurnalul său, că, în 1940, Vulcănescu era convins că victoria va aparține Aliaților.[13]

După 23 august 1944, Mircea Vulcănescu revine la postul de director al Datoriei Publice. Contribuie la pregătirea unor documente necesare delegației române care participă la Conferințele de pace de la Paris din 1946. După 1945 este arestat preventiv, pentru scurt timp, în mai 1946, eliberat, iar apoi din nou arestat, în august, când începe procesul lotului „Alexandru Marcu și ceilalți”, pe baza legii 312/1945, în urma căruia a fost condamnat și întemnițat (detalii mai jos).

Activitate publicistică. Influențe. „Tânăra generație”. Profil ideologic

În doar două decenii de activitate publicistică, Mircea Vulcănescu a avut o productivitate apreciabilă pe teme dintre cele mai diverse.

Dintre contribuțiile sale științifice, cele mai importante scrieri sunt cele sociologice și economice, în care a pus bazele teoretice ale cercetării monografice a vieții economice, a descris specificul gospodăriei țărănești și a dat coerență sistemului profesorului D. Gusti. După Vulcănescu, economia țărănească este una diferită de cea capitalistă, fiind condusă de o logică a acoperirii nevoilor, nu de una a profitului. Este adeptul unei economii românești bazate pe mica gospodărie și pe cooperație, pe înlocuirea modelului mono-cerealier cu cel al creșterii de animale și al culturilor variate, și al unei industrializări moderate, care să se concretizeze în producție manufacturieră de export pentru regiunea Europei de Est și Sud-Est. Teoretic, sociologia sa nu este întru totul identică monografismului lui Gusti, încadrându-se în paradigma fenomenologiei instituționale.[14] Publică în reviste de specialitate ca Arhiva pentru știință și reformă socială, Annales Sociologiques, Sociologie Românească, Revista de studii sociologice și muncitorești, dar și, pe teme financiare, agrare și statistice, în buletine financiare și statistice, Annales des banques, Analele Statistice și Economice, Tribuna Financiară, participă la redactarea unor memorii colective importante pe tema datoriilor externe ale României, situația economică, regimul de schimb ș.a.

Scrierile religioase relevă un gânditor apropiat substanțial de filosofia creștină personalistă a lui N. Berdiaev și a altor ruși din exil de la Parisul anilor 1920, în ceea ce privește viziunea diferențelor între creștinătatea răsăriteană și cea apuseană, a impactului negativ al individualismului și al preeminenței filosofiei faptei (homo faber) în dauna filosofiei contemplației asupra civilizației apusene și derivelor sale totalitare, și de Nae Ionescu în privința importanței „predaniei” pentru viața Bisericii. Este un critic al modernizării Bisericii Ortodoxe și al subordonării acesteia față de stat.

Scrierile de filosofie a culturii ne relevă preocupări ce țin de tipologia culturii. În Dimensiunea românească a existenței, Vulcănescu reflectează asupra semnificațiilor structurilor lingvistice de profunzime care încadrează viziunea asupra vieții și concepția religios-metafizică a românilor. El propune, în acest text exploratoriu, o idee românească de „împărăție” (autoritate politică, putere) „care nu e aceea a unei stăpâniri silnice, asupritoare, ci a unei comunități de rost și omenie”. În concepția lui, expusă în alt text, profilul „mentalității colective” românești încorporează, sintetic, și diverse influențe străine, de la „ispitele” franceză, germană, evreiască, până la cele balcanice. Pentru Vulcănescu, omul românesc reprezentativ era sinteza tuturor acestor „elemente reale” autohtone și străine.[15]

Contribuie cu conferințe și scrieri substanțiale în numeroase domenii, dintre care enumerăm, succint: eseuri despre generație, spiritualitate, cronici de pictură, balet, critică literară și eseistică, scrieri de filosofie și etică, cronici de modă, analize de economie mondială, cronica relațiilor internaționale, scrieri și conferințe de istorie și istorie socială ș.a. Este un participant activ la polemicile vremii, fie de ordin religios, fie ideologic. Publică în principalele reviste și ziare ale vremii, cum ar fi Cuvântul, Curentul, Gândirea, Convorbiri literare, Realitatea ilustrată, Lumea nouă, Familia, Prezent ș.a. precum și în publicații ale „tinerei generații”, ca Buletinul ASCR, Tiparnița Literară, Floarea de foc, Dreapta, Credința, Criterion ș.a.

Personalitățile de la care se revendică în mod constant Vulcănescu în opera sa sunt Nae Ionescu, Dimitrie Gusti și Virgil Madgearu. În ceea ce privește viziunea sa asupra ordinii sociale, în anii războiului, pe lângă autorii citați, Vulcănescu menționează pe Thomas Hobbes, Joseph de Maistre, de Bonald, Charles Maurras drept gânditori de referință, iar, în ceea ce privește viziunea filosofică și religioasă, pe Husserl, Scheler, N. Berdiaev, S. Bulgakov, Dostoievski. Trasarea unor filiere conceptuale concrete între referințele explicitate de Vulcănescu și propriile sale scrieri rămâne, însă, un proiect de cercetare deschis.

„Tânăra generație”. Viziunea asupra lumii

Vulcănescu a fost o prezență intensă în cadrul manifestărilor tinerei generații, publicând în ziarele acestora, contribuind substanțial la celebrele simpozioane Criterion, unde conferențiază despre Lenin, Gide ș.a., analizând critic curentele tinerilor și tema generațională,[16] susținând editorial, ulterior, revista cu același nume. Pledează cu succes pentru acordarea premiului literar al Fundațiilor Regale lui Eugen Ionescu, pentru scrierea Nu.[17]

Adept al dialogului critic și al diversității de viziuni asupra vieții, Vulcănescu deplânge degradarea atmosferei efervescente a „tinerei generații”, identificând un moment „nespiritual” prin care înțelege înregimentarea politică a grupului de tineri intelectuali și „ideologizarea” acestora.[18]

Apropiat atât de D. Gusti, cât și de Nae Ionescu, se situează la dreapta doctrinelor politice, asumându-și un profil ruralist și religios tradiționalist, dar ținându-se departe de Mișcarea Legionară. Profilul său paradoxal este descris, chiar de el, într-o autobiografie: „orientat ideologicește spre dreapta tradiționalistă, adică legat de izvoarele de gândire ale trecutului istoric, dar căutând să adâncească sensul prefacerilor lumii de astăzi, a fost silit să ia deseori în publicistică atitudini neconformiste, fapt pentru care a fost socotit, când „fascist” de cei de la stânga, când „comunist” de cei din dreapta burgheză. În realitate, a căutat să înfățișeze o orientare spiritualistă, realistă și ortodoxă, apropiate de înțelegerea românească și țărănească a existenței și o colaborare a tuturor forțelor generației tinere la clădirea unei Românii mari și puternice” (sbl.m.). Într-o altă autocaracterizare, Vulcănescu precizează: „consider poziţia spiritului dialectică faţă de societate. Adică îl văd individualist şi protestatar în faţa oricărei opresiuni totalitare care confundă rânduiala de aici cu absolutul; dar îl văd aspirând totalitar la contopirea în unitatea ideală a conştiinţelor, la „unirea în cuget şi simţiri“ a comunităţii în faţa oricărei fragmentări partizane a societăţii democratice ori izolării în sine a personalităţii. Asta e, după mine, tragedia spiritului în lume, de a fi pururi neadormit!”[19] Orientarea sa îl poate încadra, într-o anumită măsură și cu mențiunea că niciodată nu a fost un „idealist”, nici în filozofie, nici în morală, în categoria „antimodernilor” descriși de Antoine Compagnon, reticent față de utopiile colective de dreapta sau de stânga, sau față de ceea ce el numea „substituirea Leviathanului lui Dumnezeu“, o „pretenţie de îndumnezeire a colectivului“, atrăgând atenția că „creştinismul este astăzi nevoit să ia atitudine împotriva totalitarismului contemporan, autoritar şi tiranic, care substituie adevăratei comunităţi de dragoste a Bisericii lui Dumnezeu chipul apocaliptic al Leviathanului“.[20]

Atitudinea față de Mișcarea Legionară, relația cu minoritățile etnice, procesul „criminalilor de război”, memoria publică

Atitudinea față de Mișcarea Legionară

Mircea Vulcănescu nu a făcut parte din Mișcarea Legionară și nici nu a agreat ideologia acesteia. Motivele distanțării sale de Mișcarea Legionară țin, pe de o parte, de „terorismul” acesteia[21], de ideologia totalitară[22] precum și de relația formațiunii lui Codreanu cu Germania nazistă[23]. De asemenea, Vulcănescu refuză oferta făcută de Mircea Cancicov, ministru al Economiei Naționale, de a face parte, ca secretar de stat, în guvernul „statului național legionar”, tot din cauza legăturilor legionarilor cu Germania, dar și din cauza „programului” lor.[24]

Relația cu minoritățile etnice

Vulcănescu este acuzat, în zilele noastre, de participare la persecuțiile sistematice împotriva evreilor din timpul guvernul Antonescu, mai exact, de participare la discuțiile din diverse consilii de miniștri despre exproprierea proprietăților evreilor, impunerile fiscale discriminatorii și regimul de muncă forțat. Din documentele disponibile nu rezultă, însă, că Vulcănescu ar fi fost izvor de legislație sau de instituții antievreiești și nici sensul intervențiilor sale în amintititele consilii nu e clar.[25] Totodată, trebuie precizat că sunt documentate și momente în care Vulcănescu intervine pentru a proteja evreii aflați în pericol din cauza climatului antisemit. Unul este din vremea studenției, în anii 1920, când Vulcănescu apără colegi evrei de violențele studenților antisemiți[26], iar altul se regăsește în memoriile rabinului Alexandru Șafran, care îl menționează alături de alți înalți funcționari la care evreii găseau ajutor în timpul guvernării legionare.[27] Îl ajută pe prietenul său evreu, Mihail Sebastian, într-o chestiune financiară pe timpul guvernării antonesciene.[28] El însuși susține, la proces, că a contribuit la schimbarea favorabilă a regimului muncii forțate a evreilor și la angajarea multor evrei la Institutul de Statistică.[29] Din punct de vedere politic, ca antecedente, Vulcănescu nu a pledat pentru concepții restrictive cu privire la drepturile minorităților etnice, favorizând o soluție de mijloc, de echilibru, în care autonomia minorităților etnice să fie încadrată într-o cultură națională unificatoare, respingând ideea unei „naționalizări culturale”.[30] Unii istorici[31] îi impută participarea la elaborarea unor planuri de schimburi de populații în timpul războiului, uitând să menționeze, însă, apelul insistent al grupului din care făcea parte Vulcănescu de a se respecta drepturile și proprietățile minorităților și de a se evita „scenele petrecute în Transnistria”.[32] În fine, din punct de vedere religios sau rasial, Vulcănescu nu a manifestat niciodată atitudini antisemite (de altfel, și istoricul holocaustului Jean Ancel afirmă că „trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în nici un fel antisemit”[33]), ci dimpotrivă: într-un text publicat postum, conceput în anii ’30, legat de controversele stârnite de prefața lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, el  respinge ideea, exprimată de unii apropiați ai lui Nae Ionescu (G. Racoveanu), conform căreia iudeii ar fi lipsiți de șansa mântuirii, și consideră că singura raportare corectă a creștinului față de condiția iudeilor ar fi rugăciunea pentru mântuirea lui Israel.[34]

Procesul: „Criminal de război” cu „sentimente anti-hitleriste”

Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani temniță grea și confiscarea averii (cu mențiunea unor „circumstanțe atenuante” care nu s-au regăsit în regimul penitenciar al pedepsei) în cadrul procesului intentat demnitarilor antonescieni pe baza legii 312/1945. Acuzarea a admis că subsecretarii au avut un rol tehnic, nu politic, în guvernul Antonescu, iar accentul rechizitoriilor cade pe colaborarea cu Germania și pe războiul cu URSS, nu pe acte represive la adresa minorităților sau pe acte concrete de crime de război. Vulcănescu este acuzat, mai precis, pe baza art. 1 lit. a și art. 2 lit. a ale legii 312/1945, adică pentru „dezastrul țării”, „militand pentru hitlerism sau fascism și având răspunderea politică efectivă au permis intrarea armatelor germane pe teritoriul țării” și, respectiv, „Sunt vinovați de dezastrul țării prin săvârșirea de crime de război cei care: a) Au hotărit declararea sau continuarea războiului contra Uniunii Republicelor Socialiste Sovietice și Națiunilor Unite”. Deși legea conține referiri concrete la acte și crime de război comise împotriva evreilor, nicio astfel de literă nu este reținută în rechizitoriul împotriva lui Vulcănescu. Mai mult, procurorul menționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, iar apărarea subliniază „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.[35] Curtea de Apel București, care l-a condamnat în recurs, a admis, de asemenea, circumstanțe atenuante.”[36] La proces depun mărturie pentru Vulcănescu, printre alții, Dimitrie Gusti, H. H. Stahl, Dumitru (Mitu) Georgescu, Nicolae Georgescu-Roegen, Radu Cioculescu, Anton Dumitriu și funcționari din Ministerul de Finanțe ca Eugen Bălan.

Trebuie menționat că procesul în cadrul căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu nu a făcut, până acum, subiectul unei cercetări științifice aprofundate. În contribuțiile Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România pe tema proceselor criminalilor de război se admite că echitatea acestora a avut de suferit de pe urma influenței Uniunii Sovietice și că „unele rechizitorii au avut puţin în comun cu faptele reale”[37], precum și că procesul subsecretarilor de stat din guvernul Antonescu a avut un clar „substrat politic” și s-a bazat pe responsabilitatea colectivă[38], un concept juridic controversat inclusiv în ceea ce privește crimele de război. Practic, lui Vulcănescu, din acuzațiile care sunt enumerate la categoria „criminalilor de război”, nu i se poate reține, așa cum a făcut și instanța din 1946, decât acuzația, absurdă, de „declarare și continuare a războiului contra URSS și a Națiunilor Unite”.[39] Pe de altă parte, într-o lucrare recentă de specialitate, ce ține de istoria justiției românești sub regimul comunist, sunt remarcate prevederile inovatoare, „excepționale”, ale legii 312/1945, admiterea, la limită, sub presiunile ministrului comunist al Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, a constituționalității legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, iar sentințele proceselor criminalilor de război sunt caracterizate drept „sentințe politice în totalitate”.[40]

Pedeapsa suferită de Mircea Vulcănescu s-a extins și asupra familiei sale, nu doar prin confiscarea averii, ci și prin reținerea și internarea administrativă, timp de doi ani (1952-1954) în colonii de muncă forțată a fiicei sale, Maria Ioana Vulcănescu, în vârstă de doar 19 ani, sub pretextul manifestărilor ostile ale acesteia față de regim.[41]

Moartea

Mircea Vulcănescu moare pe 29 octombrie 1952, la Penitenciarul Principal Aiud, cu diagnosticul de „miocardită și pleurezie dublă TBC”. Cu câteva luni înainte, în iunie 1952, Direcția Generală a Securității Statului avizase nefavorabil transferul lui Vulcănescu la spitalul penitenciar Văcărești[42], răspunzând astfel Serviciului Evidenţei din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care, în urma unui „referat medical [de la Penitenciarul Jilava] din care se constată că deţinutul internat politic Vulcănescu Mircea Aurel suferă de pleurezie stângă cu stare generală rea”, recomanda internarea sa „pentru tratament”. Este de notat că soția sa, Mărgărita Ioana Vulcănescu, ceruse ”asistență medicală și un tratament special” încă din septembrie 1947.[43] Practic, refuzul îngrijirii medicale de către Direcţia Generală a Securităţii Statului a cauzat agravarea bolii și decesul lui Vulcănescu[44].

Memoria publică

Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): „Să nu ne răzbunați”. Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare[45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui „criminal de război”. Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent.

Erata: articolul a fost modificat pe 7 august 2017.

În text am operat următoarea corectură. În loc de

procurorul menționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, dar și „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială.”

am corectat cu:

procurorul menționează, în rechizitoriu, „atitudinea plină de demnitate” a lui Vulcănescu în contextul negocierilor economice cu Germania, iar apărarea subliniază „sentimentele sale anti-hitleriste”, „străine de orice activitate de partid sau politică rasială”.

NOTE

[1] Antoine Savoye, « Enquête sur les étudiants en sociologie de Célestin Bouglé et leur engagement en politique (1920-1940) », Les Études Sociales 2017/1 (n° 165), pp. 111-156, disponibil online aici : http://www.cairn.info/revue-les-etudes-sociales-2017-1-page-111.htm

[2] Cf. LES ÉCHANGES UNIVERSITAIRES EN EUROPE. Répertoire des institutions existantes et des mesures prises, dans tous les pays d’Europe, pour favoriser les échanges universitaires internationaux, l’Institut International de Coopération Intellectuelle, PARIS, 1928, p. 100.

[3] Pentru detalii, vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp. 98-136.

[4] Despre Școala gustiană, a se vedea Zoltán Rostás, Atelierul Gustian, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2005; numărul special din Les Études Sociales (nr. 153-154, 2011), coordonat de David Mihai Gaiță și Zoltán Rostás, „Sociologie et politique en Roumanie (1918-1948)”; Andrei Gaghi, „Collaborations, conflits et dissidences dans une entreprise scientifique collective. Le cas de l’École sociologique de Bucarest”, în ethnographiques.org, Numéro 32 – septembre 2016, Enquêtes collectives (http://www.ethnographiques.org/2016/­Gaghi – consulté le 3.01.2017 ).

[5] Mircea Vulcănescu, ”Dimitrie Gusti – profesorul”, publicat inițial în Arhiva pentru știința și reforma socială, an XIV, 1936, preluat din Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, pp. 1013-1014.

[6] Vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp. 165-238.

[7] Ionuț Butoi, „Enciclopedia ca putere. Momentul unei dominaţii precare şi un proiect nefinalizat: Vulcănescu şi specificul naţional”, în Transilvania, nr. 10-11, 2014 (disponibil online la adresa: http://www.cooperativag.ro/enciclopedia-ca-putere-momentul-unei-dom...)

[8] Disponibil online la adresa: http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/141/MV_statistica_morala.pdf

[9] Vezi Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, Eikon, București, 2015, pp.257-259.

[10] Vezi Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, editor Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, p. 23.

[11]  Vezi Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 24-25.

[12] Vezi documentele publicate în Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., pp. 43-128 și Ultimul cuvânt, pp. 389-464.

[13] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omăt, Ed. Humanitas, București, p. 283.

[14] http://sas.unibuc.ro/uploads_ro/1153/MV_argument.pdf

[15] Vezi „Omul românesc”, textul unei conferințe susținute de Vulcănescu în 1937, Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, pp. 934-937.

[16] A se vedea Tendințele tinerei genrații în domeniul social și economic. Activismul prin disperare, București, 1934; ”Generație”, în revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-6.

[17] Mircea Vulcănescu, „Pentru Eugen Ionescu”, revista Familia, 1933.

[18] „Grupul Criterion”, în Criterion, an I, nr. 2, 1934, p. 6.

[19] Vezi aici: http://www.sferapoliticii.ro/sfera/175/art13-Arhiva.php

[20] „Creștinul în lumea modernă”, în Mircea Vulcănescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, București, 2004.

[21] Într-o scrisoare către Alexandru Neagu, ministrul de finanțe din guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu menționează proiectul eșuat al unei grupări „orientată la dreapta, tradiţionalistă şi reacţionară care să nu fie nici teroristă, nici supusă străinilor.” (Sfera Politicii, nr. 175). În scrierea „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, Mircea Vulcănescu specifică faptul că, deși avusese „o oarecare simpatie pentru ei, mai ales la început”, respinsese ofertele lor de aderare, pentru că „nu-mi plăcea terorismul” și „nu voiam să-mi alienez, cu niciun chip, judecata personală”. În Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, p. 531.

[22] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, Ed. Univers Enciclopedic & Editura Fundației Naționale pentru știință și artă, București, 2005, p. 540.

[23] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, op.cit, p. 525-526.

[24] „Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către ființa spiritualității românești, op.cit, p. 531.

[25] Un istoric care atribuie o decizie concretă a lui Vulcănescu împotriva evreilor este Jean Ancel, în Distrugerea economică a evreilor români Editura INSHR-EW, Yad Vashem, 2008, p. 235-236. Este vorba despre supravegherea/supervizarea unei măsuri abuzive de schimbare a banilor și aurului confiscat de autoritățile antonesciene evreilor deportați din Basarabia și Bucovina. Un act al Ministerului de Finanțe referitor la această chestiune este citat și de Matatias Carp, în Cartea neagră. Suferințele evreilor din România, 1940-1944, Vol. III, pp. 200-201, unde se menționează doar că „potrivit hotărârii domnului subsecretar de stat Mircea Vulcănescu, vă rugăm să binevoiți a cunoaște că aurul și argintul în monedă și nelucrat urmează să fie predat dv. la prețul oficial”. O cercetare mai amănunțită a acestei chestiuni și a rolului jucat de Vulcănescu se impune. Despre celelalte acuze aduse lui Vulcănescu, a se vedea, mai jos, nota 39

[26]  Conform mărturiei lui I. Reichman-Șomuz, citată de Marin Diaconu în Mircea Vulcănescu. Profil spiritual, Ed. Eminescu, București, 2001, pp. 123-124.

[27] Alexandru Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor, Ed. Hasefer, 1996, p. 60.

[28] Vulcănescu îl ajută pe Sebastian, care era avocat, în „chestiunea Wurm” (este vorba despre firma „Frații Wurm S.A.R.”), în ianuarie 1942. Vezi nota de subsol 7 din Mihail Sebastian, Jurnal, Ed. Humanitas, p. 435.

[29] În „Ultimul cuvânt” rostit în cadrul procesului lotului demnitarilor antonescieni „Alexandru Marcu și ceilalti”, document consultat din Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 457.

[30] Mircea Vulcănescu, „Reorganizarea Ministerului de Instrucție Publică, Culte și Arte și transformarea lui într-un Minister al Culturii Naționale (Referat general)”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 832-833.

[31] Vladimir Solonari, Purificarea națiunii. Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940-1944, Polirom, Iași, p. 294.

[32] Anton Golopenția, Românii de la est de Bug, Volumul II, Ed. Enciclopedică, București, 2006, pp. 652-659. Propunerea de schimb de populații româno-ruse propus în 1943, nerealizată, conținea și următoarele precizări: „Mai rămâne ca transferul să se facă în asemenea condițiuni de cinste și de omenie, de respect al drepturilor și proprietăților celor evacuați, încât să fie deasupra oricărei discuțiuni, iar comparația cu procedeele ungurești și sovietice să fie o propagandă vie în favoarea noastră”. Sau: „întreaga operațiune va trebui să fie condusă într-un desăvârșit spirit de corectitudine și de omenie, deopotrivă față de români și minoritari”. Nu spune nimeni că transferul sau schimbul de populații era un lucru bun, dar este un procedeu dubios atribuirea de intenții criminale sau odioase unor oameni care se gândiseră la o practică uzitată nu doar de regimurile fasciste în epocă și care, totuși, redactaseră acest document pentru uz intern, nu pentru publicul larg, ca să fie vorba doar de propagandă când cereau respectarea drepturilor minoritarilor.

[33] Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, 2008, p. 252.

[34] Mircea Vulcănescu, „Creștinism, creștinătate, iudaism și iudei”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 296-318, dar și articolul, publicat tot postum, „Strigatul unui tânăr ovrei și polemica ideologică”, în Opere II. Chipuri Spirituale. Sociologie, pp. 325-327.

[35] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit., p. 478.

[36] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 500.

[37] Vezi FINAL REPORT of the International Commission on the Holocaust in Romania, București, 2004, p. 3, disponibil online la adresa: https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080226-romania-commission-war-crimin...

[38] Idem, p. 7. Desigur, Comisia care a realizat raportul privitor la Holocaustului din România consideră că, în ciuda acestor evidențe, procesele criminalilor de război, referindu-se îndeosebi la procesul în urma căruia a fost condamnat Ion Antonescu, nu se pot contesta. Pe această temă, Gabriel Andreescu remarcă: „A asocia Uniunea Sovietică stalinistă implicată în procesele de la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial cu „valorile şi principiile specifice păcii şi umanismului” compromite „gândirea” acestei secțiuni a Raportului final. Pericolul ca negaționiștii de astăzi să invoce deformarea actului de justiție de către Tribunalele poporului în scopul exonerării criminalilor responsabili pentru genocidul evreilor și romilor, sau a diluării responsabilitățior este şi el real.” În „Temele «legii antilegionare» din perspectiva eticii memoriei”, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 4/2015. Disponibil online la adresa: http://www.revistadrepturileomului.ro/assets/docs/2015_4/NRDO%20201...

[39] Faptul că lui Vulcănescu i se reproșează un anumit rol (nici acela investigat până la capăt) în elaborarea politicilor antievreiești economice ține mai mult de o sferă a moralității decât de una strict juridică, având în vedere că Vulcănescu nu era decident politic și nu avea rol de inițiator de legi. Cu privire la acuzele aduse recent lui Mircea Vulcănescu, același Gabriel Andreescu afirmă: „poziția de Subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe nu permitea să ia decizii sau să contribuie decisiv la hotărârile antisemite ale guvernului. Exemplele găsite de Alexandru Florian arată, tocmai, că activitatea lui Mircea Vulcănescu se reducea la darea unor explicații și sugestii tehnice privind hotărârile luate de alții. Intervențiile sale par legate mai curând de preocuparea de a asigura coerență și evitarea abuzurilor. Contrar intenției, „probatoriul” Institutului Wiesel nu face decât să demonstreze injusteţea condamnării lui Vulcănescu la cei opt ani de temniță grea, lipsa de legătură dintre pedeapsă și fapte imputabile.”, Idem.

[40] Iuliu Crăcană, Dreptul în slujba puterii. Justiția în regimul comunist din România. 1944-1958, Ed. Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2015, pp. 79, 92, 102.

[41] Vlad Mitric-Ciupe, Arhitecții români şi detenţia politică 1944-1964: între destin concentraţionar şi vocaţie profesională, Ed. Institutului Național pentru Studierea Totalitarismului, București, 2013.

[42] Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Vol. V: Mircea Vulcănescu, op.cit, p. 756, 753.

[43] Cu nr. 29.243/1947 – Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar nr. 232, vol. 23, f. 2.

[44] Silviu B. Moldovan, Istoriografia contemporană sub impactul noilor surse primare, în “Revista istorică”, serie nouă, tom XVII, 2006, nr. 1-4, pp. 23-32.

[45] Principalul editor al operelor vulcănesciene de după 1989 este Marin Diaconu.