Beteală amestecată cu durere și globuri desperecheate

[altmariuscultural]

Anca ZAHARIA

Publicat în Dilema Veche nr. 976 din 22 decembrie – 28 decembrie 2022

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/beteala-amestecata-...

Am crescut văzînd viața trăindu-se doar în altă parte: cel mai mult în cărți, puțin la televizor și rareori în poveștile colegilor de școală. Tot frumosul era al celorlalți, mie îmi rămînea de trăit o replică stinsă – în alb, negru și gri – a luminilor lor sclipitoare de Crăciun; bomboanele mele aveau staniolul ros și decolorat, colindele nu se auzeau mai tare decît certurile ori ușile trîntite și mobila veche spartă, bucuria nașterii unui ipotetic mîntuitor pălea în fața loviturilor atît de concrete. 

Eram în școala primară, stăteam în prima bancă de la geam, cîntam colinde cu ceilalți copii despre o realitate paralelă cu cea din care fredonam despre bunătate, iubire și vești minunate, de vreme ce urmele curelei și-ale biciului de pe fund mă făceau să mă tot foiesc pe scaunul tare, acoperind fericirea că s-a născut un prunc iubit de întreaga planetă cu dezamăgirea că nu toți pruncii sînt la fel, nici măcar pentru tații lor. Sau sînt, că ajung să fie sacrificați în numele acestora, absurd și revoltător. Trăiam ca-n peștera lui Platon și mulți ani am fost convinsă că doar atîta lumină încape în viața mea. Că din pomul meu poate să curgă numai beteală amestecată cu durere și globuri desperecheate, că beculețele colorate pot să lumineze doar tristețe și că pomul în sine trebuie să se ofilească înainte de vreme.

Și Crăciunul făcea să fie mai rău, nu mai bine. Acutiza pînă la insuportabil inaccesibilitatea fericirii care pe-atunci însemna puțin, dar imposibil: liniște, căldură, mîncare, afecțiune, răbdare, poate o geacă prin care să nu treacă frigul cînd traversam tăpșanul de lîngă calea ferată în drum spre școală, ghete care să nu rețină umezeala în interiorul rece. Și lipsa violenței fizice, verbale și psihologice. Atît de puțin. Enorm de mult. Oricum, cred că mult mai tîrziu am putut să pun în cuvinte aceste nevoi. Pe-atunci era doar sentimentul nepotrivirii interiorului meu fragil cu lumea care continua să mă frîngă pentru a mă reconstrui tot mai contondent, mai abrupt.

Mergeam la biserică duminică de duminică și la fiecare sărbătoare, mică sau mare, așa cum am făcut jumătate de viață, în prima parte a acesteia. Și reproșam numai religiei capcana în care mă aflam: unde să se ducă un copil speriat de la țară cînd viața lîngă familia lui este imposibilă și nici măcar nu știe că poate cere ajutor? Măcar atît de i-ar fi oferit un așa-zis dumnezeu pentru 15 ani de rugat pentru același lucru, unul singur: liniște.

Faptul că povestea despre Crăciunul copilăriei mele este una tristă nu e finalul poveștii în sine, nici pe departe. Ci doar o relatare a unei stări de fapt, situație caracteristică multora din jurul meu din anii copilăriei, dar și altor copii care cresc azi pe lîngă noi și cărora le pretindem fericire doar de astfel de sărbători care ne îndeamnă la a fi mai buni. 

Cît despre mine, a fost nevoie să-mi croiesc propria liniște: să mă maturizez înainte de vreme, să-mi rup fîșiile de realitate care nu se potriveau vieții pe care voiam să o trăiesc, să las în urmă ipocrizia fostei mele religii, cea care îmi cerea să întorc și celălalt obraz în timp ce ea întindea și cealaltă mînă doar ca să ceară și să primească, niciodată să ofere, poate cel mult să îndrepte un deget acuzator spre mine, fata, femeia în devenire. De n-am fi fost noi, de nu l-am fi ispitit pe Adam, de n-am fi deranjat divinitatea! 

A fost nevoie de alți 15 ani, de data aceasta de ateism, ca să se curețe întrucîtva dublul sens al verdelui pomului de Crăciun, să-l las să fie un simbol atrăgător al unor legende pe care le înțeleg acum, le admir chiar cu detașare, le iau în calcul cînd răspund fără răutate la urările de Crăciun fericit. Dacă tu te bucuri, prietene creștin, de sărbătoarea ta, mă bucur și eu alături de tine! Mă plîng doar uneori, cum fac aici și-acum, amintindu-ți că sărbătorile nu-s la fel pentru toți și că discursul acesta care spune că toți sîntem o mare familie poate să-și piardă esența creștină și umană cînd oameni reali sînt sacrificați în numele ideii de familie. 

Pot să mă bucur acum de cei pentru care Crăciunul încă înseamnă ceva, orice sens i-ar da acestei sărbători și oricît de departe de magia ei mă poziționez eu. Încă mai cred că pe bună dreptate și mă emoționează fiecare frîntură de realitate la care am acces, mai ales cu astfel de ocazii. Așa cum există moralitate și în afara unui cadru religios, insist să fiu crezută cînd spun că există și bucuria că orașele se împodobesc, familiile responsabile caută variante eco de împodobit, copiii sînt învățați despre a dărui și a primi cu sens. Nu caut mesele în familie, nu îmi văd rudele, nu fac cadouri pentru că „trebuie” acum, ci le fac tot anul pentru că vreau. Și nici măcar nu mai e vina cuiva pentru ce resping, căci nu mai e vorba despre respingere. Ci despre un drum doar al meu, departe de cauză și efect, care mi se potrivește exact așa cum l-am modelat și-l tot meșteresc de peste o decadă. 

E liniște pentru că liniștea mi se potrivește cel mai bine, nu neapărat pentru că tocmai de ea n-am avut parte atît de mult timp. 

Anca Zaharia este redactor-șef la Revista GOLAN.