Bazele iconoclasmului în creștinismul timpuriu

[Convergențe - Lumina]

An omagial

http://ziarullumina.ro/bazele-iconoclasmului-in-crestinismul-timpur...

 

Pr. Adrian Agachi, 16 Februarie 2017

Perioada iconoclastă a reprezentat un moment foarte dificil în istoria Bisericii. Însă, cu toate că majoritatea cercetătorilor din secolul XIX și de la începutul secolului XX au considerat că sursele principale ale iconoclasmului au constat, pe de o parte, în influența islamismului - care respingea orice reprezentare iconografică - și, pe de altă parte, în dorința împăraților isaurieni de a-și impune puterea politică, regăsim în creștinismul timpuriu doi oameni care au susținut baza argumentației iconoclaste „avant la lettre”: Origen și Eusebiu de Cezareea.

Cu toate că Origen poate fi considerat o personalitate marcantă a Bisericii, având în vedere opera sa impresionantă, tâlcuirile la Sfânta Scriptură, misiunea sa omiletică și catehetică imposibil de trecut cu vederea, se poate spune în egală măsură că a deschis ușa și pentru majoritatea ereziilor care au tulburat istoria eclesială și, în special, pentru arianism. Arie a regăsit în scrierile origeniste suficient de multe argumente pentru a afirma că Fiul nu este de aceeași ființă cu Tatăl. De asemenea, Origen a fost cel care a afirmat pentru prima dată o idee care se va repeta - într-o formă mult mai radicală, este adevărat - în ereziile monofizită și monotelită de mai târziu, și anume că, după Înviere, trupul lui Hristos a fost „absorbit” de firea divină. Această idee a stat la baza argumentației iconoclaste de la bun început, principalii ei susținători prevalându-se de această ipoteză pentru a afirma că, de vreme ce firea omenească a lui Hristos a fost „înghițită” de cea divină, El nu mai poate fi reprezentat în icoană.

Eusebiu de Cezareea, primul mare iconoclast?

Mergând pe linia trasată de Origen, Eusebiu de Cezareea dă dovadă de o uimitoare virulență împotriva cinstirii icoanelor, cu toate că acestea nu erau prezente poate într-un număr foarte mare la începutul secolului al IV-lea. Într-o epistolă adresată Constantiei, sora împăratului Constantin cel Mare, el afirmă următoarele: „Tu îmi scrii și referitor la o anumită icoană a lui Hristos, cu dorința să-ți trimit o astfel de icoană. Despre care icoană a lui Hristos vorbești și cum să fie icoana pe care tu o numești a lui Hristos? […] Ce icoană a lui Hristos cauți? Chipul adevărat și ne­schimbător, cel care poartă trăsăturile lui Hristos prin natura sa, sau acel chip pe care Fiul lui Dumnezeu L-a asumat pentru noi, atunci când El a îmbrăcat chipul robului? (Filipeni 2, 7) [...] Nu-mi pot imagina că tu ai cerut o icoană a chipului Său dumnezeiesc. Chiar Hristos a învățat că nimeni nu cunoaște pe Tatăl fără numai Fiul și că nimeni nu este vrednic să-L cunoască pe Fiul decât numai Tatăl care L-a născut (Matei 11, 27). Gândesc că tu ceri, desigur, icoana chipului Său de rob, a trupului pe care l-a luat pentru noi. Or, despre aceasta noi am învățat că s-a amestecat cu slava dumnezeirii și că ceea ce este muritor a fost înghițit de viață (1 Corinteni 15, 52-54; 2 Corinteni 5, 4)” (apud Christoph Schönborn, „Icoana lui Hristos”, București, Ed. Humanitas, 2011, p. 67). Acest aspect a fost observat și de părintele Geor­ge Florovsky într-un material care a deschis noi căi de cercetare în privința iconoclasmului, intitulat „Origen, Eusebius and the Iconoclastic Controversy”, publicat în „Church History” (19, 1950, pp. 77-96). Sunt multe aspecte care trasează în acest text fundamental al Episcopului Eusebiu de Cezareea o parte din liniile principale ale argumentării iconoclaste de mai târziu. 

Astfel, prima idee care se desprinde este aceea că Hristos nu poate fi reprezentat înainte de Întruparea Sa, pentru că nu există nici o icoană care să-L poată cuprinde sau reda. Însă, din punct de vedere ortodox, există cel puțin două evenimente din Vechiul Testament care fac posibilă și această variantă. Prima dintre ele constă în teofania de la stejarul din Mamvri, unde Avraam se întâlnește cu trei „Oameni”, dar se adresează acestora ca unuia singur. În icoana marcantă a Cuviosului Andrei Rubliov închinată acestui eveniment scripturistic, Hristos este reprezentat în mijloc, cu aripi de înger, având un veșmânt asemănător cu cel cu care este reprezentat în general din punct de vedere iconografic. Al doilea eveniment care ni-L descoperă pe Hristos înainte de Întruparea Sa și a fost reprezentat iconografic este cel al vedeniei prorocului Daniel („Cel vechi de zile” - Daniel 7, 9). Așadar, este posibil ca Hristos să fie pictat în ipostaze care redau descoperiri nu doar din Noul, ci și din Vechiul Testament.

Firea umană a lui Hristos nu s-a desființat după Înălțarea la cer

Dacă Hristos poate fi reprezentat în icoană și înainte de Întruparea Sa, după cum o mărturisește și o acceptă în cele două cazuri expuse anterior Tradiția Bisericii, atunci cu atât mai mult în ceea ce privește evenimentele de după Întruparea Sa. Este adevărat că textul lui Eusebiu de Cezareea nu respinge, de exemplu, redarea iconografică a evenimentelor petrecute din momentul Nașterii și până la Înălțarea la cer a lui Hristos, însă umbra de îndoială pe care o aruncă asupra a ceea ce s-a petrecut cu firea umană după ultimul moment amintit este una care a fost exploatată la maximum de teoreticienii iconoclaști ai împăraților isaurieni în secolul al VIII-lea. Din punct de vedere ortodox, firea umană a lui Hristos a fost îndumnezeită, dar nu „înghițită” sau „absorbită” de cea divină după Înălțarea la cer. Altfel cum s-ar mai putea afirma în Cartea Apocalipsei: „Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; în mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, și Cel ce sunt viu” (Apocalipsa 1, 12-18). Cum putea Hristos să mai pună mâna dreaptă sau de ce ar mai fi avut înfățișare de om dacă firea Sa omenească ar fi fost „înghițită” de slava dumnezeiască? De aceea, toate reprezentările lui Hristos în icoană sunt corecte și perfect tradiționale atunci când este reprezentat ca Persoană, desigur, nu ca miel sau în alt chip neconform cu predania Sfinților Părinți. În acest sens, vom observa în materialele următoare și hotărârile sinodale, în special cea cuprinsă într-un canon foarte interesant de la Sinodul al VI-lea Ecumenic, și care reglementează anumite limite în această privință, total diferite însă de concepția lui Origen sau a lui Eusebiu de Cezareea.