Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice

[altmariusistoric]

Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice
Parte a invaziei hune a Galiei
Hunii la Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice de A. De Neuville (1836-1885)
Informații generale
Perioadă	20 iunie, 451
Loc	în partea nord-estică aFranței de astăzi
Rezultat	mari pierderi de ambele părți, rezultat nedecisiv, considerată de majoritatea istoricilor ca o victorie morală a lui Aëtius și a aliaților acestuia asupra lui Attila, a cărui aură de invincibilitate a fost pierdută
Combatanți
Imperiul Roman de Apus Vizigoți Alani Franci Burgunzi Saxoni	Huni Ostrogoți Rugi Sciri Turingieni Bastarni Alemani Gepizi Heruli
Conducători
Flavius Aetius Theodoric† Merovech Gondioc Sangiban	Attila Valamir Ardaric Berik
Efective
30,000–50,000	30,000–50,000
modifică

[ascunde]   Războaiele germano-hune Chalons • Nedao • Bassianae Attila • Dengizich • Flavius Aetius • Theodoric I • Valamir

Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc la 20 iunie 451, pe teritoriul actualei Franțe, și a fost ultima mare bătălie aantichității și una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliție sub comanda generalului roman Flavius Aetius și a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârșitul dominației militare hunice în Europa.

Preludiu

În anii 450, controlul roman asupra Galiei era slăbit, ca de altfel și controlul asupra tuturor provinciilor din afara Italiei. Armorica celtică era parte din Imperiu doar cu numele. Triburile germanice care prădau teritoriile din jurul imperiului roman au fost pacificate și serveau ca vasali. Partea nordică a Galiei, între fluviile Rin și Marna, a fost abandonată neoficial în favoarea francilor. Vizigoțiidin Galia Aquitania erau din ce în ce mai agitați. Burgunzii de lângă Alpi erau mai docili, dar și ei așteptau pretextul pentru o revoltă. Singurele zone aflate sub controlul strict al Romei erau coasta mediteraneană, o fâșie pornind de la Aurelianum (orașul Orléans de astăzi) în susul Loirei și una în josul Ronului.

Istoricul Iordanes spune că Attila a fost momit de regele vandalilor, Genseric, să-i atace pe vizigoți. În același timp Genseric a încercat să semene vrajbă între vizigoți și Imperiul Roman de Apus (Getica 36.184-6).^[1] Câțiva autori contemporani oferă un motiv diferit: Honoria, dificila soră a împăratuluiValentinian al III-lea, era căsătorită de câțiva ani cu senatorul Herculanus, loial Romei. Acest mariaj aranjat a ținut-o într-un „arest” respectabil la domiciliu. În450 ea a trimis un mesaj regelui hunilor, cerându-i ajutorul pentru a scăpa de căsătorie. Attila a interpretat asta ca pe o cerere în căsătorie. El a cerut ca Honoria să-i fie trimisă, împreună cu jumătate din domeniul lui Valentinian ca zestre. Valentinian a respins aceste cereri, iar Attila a folosit acest fapt ca pretext pentru a lansa o campanie de pedepsire în Galia.^[2]

Attila cu armata sa și un număr mare de aliați au trecut Rinul la începutul anului451, cucerind Divodurum (în prezent orașul Metz) la 7 aprilie. Alte orașe atacate se pot determina din detaliile referitoare la viețile episcopilor locali: Nicasius dinRheims a fost ucis în fața altarului bisericii sale; se spune că Servatus a reușit să salveze orașul Tongeren cu rugăciunile sale, iar Genevieve a salvat Parisul.^[3]

Armata lui Attila a ajuns la Aurelianum în iunie. Acest oraș fortificat păzea un punct important de trecere peste Loara. Potrivit lui Iordanes, regele alanSangiban, al cărui teritoriu ca vasal includea și Aurelianum, a promis că va deschide porțile orașului (Getica 36.194f); acest asediu este confirmat de cronicile lui Grégoire de Tours (Historia Francorum 2.7), deși numele lui Sangiban nu este menționat. În ciuda promisiunilor lui Sangiban, populația orașului a închis porțile în fața invadatorilor. Attila a început asediul cetății, așteptând ca Sangiban să-și îndeplinească promisiunea.

Bătălia

La aflarea veștii, comandantul suprem al armatei (Magister militum) Flavius Aetius a plecat imediat din Italia spre Galia. Conform spuselor lui Sidonius Apollinaris, Aetius era în fruntea unei forțe compuse din trupe de rezervă (auxiliari) (Carmina 7.329f). A încercat imediat să-l convingă pe Theodoric I să i se alăture. Regele vizigot a decis să-i aștepte pe huni pe teren propriu, după ce a aflat ce oaste mică are Aetius. Aetius l-a convins atunci pe infuențialul magnat local Avitus să-l ajute, iar acesta l-a convins nu numai pe Theodoric să se alăture romanilor, ci și alți "barbari" care locuiau pe teritoriul Galiei (Carmina7.332-356). Armatele unite au pornit spre Aurelianum, ajungând la destinație în jurul datei de 14 iunie.

Traseul forţelor lui Attila în invazia Galiei, indicând oraşele importante cucerite sau ameninţate de huni şi trupele aliate

Conform autorului lucrării Vita S. Anianus, au ajuns la obiectiv efectiv la ultimul moment posibil. Soldații lui Attila făcuseră deja o breșă în zidurile orașului și unii erau deja în interiorul acestuia. În acel moment, hunii au aflat vestea că o armată ostilă se îndreaptă spre ei. Ei aveau practic orașul sub control, dar a-l păstra însemna să fie asediați în el. Așadar hunii au ridicat tabăra și s-au retras în căutarea unui loc avantajos pentru a rezista urmăritorilor. Theodoric și Aëtius i-au urmărit îndeaproape. Cele două armate s-au ciocnit în cele din urmă la Câmpiile Catalaunice pe data de 20 iunie, dată sugerată inițial de J.B. Bury^[4] și de atunci acceptată de mai mulți istorici, deși unele surse susțin data de 20 septembrie.

Locația actuală a Câmpiilor Catalaunice nu se cunoaște cu siguranță: istoricul Thomas Hodgkin a plasat terenul lângă Méry-sur-Seine,^[5]însă consensul curent plasează locul bătăliei la Châlons-en-Champagne.

În noaptea dinaintea bătăliei principale, una din trupele france alăturate romanilor a dat peste o oaste a gepizilor loiali lui Attila. Iordanes citează un număr de circa 15.000 de morți de ambele părți pentru această luptă (Getica 41.217), dar acest detaliu nu se poate verifica.

Potrivit obiceiurilor hunice, Attila a cerut preoților să examineze rămășițele unui sacrificiu în dimineața bătăliei. Aceștia au prezis dezastru pentru huni dar unul din comandanții dușmanilor va fi ucis. Cu riscul vieții sale și sperând că Aetius va fi ucis, Attila a dat ordinul de atac, însă abia în ora a noua (aproximativ 3 pm), pentru a profita de apropierea amurgului în cazul unei înfrângeri (Getica37.196).

După relatarea lui Jordanes, câmpia Catalaunică se înălța pe o parte, printr-o pantă abruptă, până la o culme. Această caracteristică geografică domina câmpul de luptă, devenind astfel centrul bătăliei. Hunii au ocupat primii partea dreaptă a culmii, apoi romanii partea stângă, creasta rămânând neocupată între cele două armate. (Iordanes explică faptul că vizigoții erau așezați pe flancul drept, romanii pe cel stâng, cu Sangiban, de loialitate îndoielnică și alanii săi, înconjurați, la mijloc.) Când hunii au încercat să ocupe poziția centrală decisivă, au fost împiedicați de către alianța romană. Trupele acesteia ajunseseră primele și respinseră înaintarea hunilor. Războinicii huni au fugit în dezordine înapoi către propriile forțe, dezorganizând astfel restul armatei lui Attila (Getica 38).

Imperiul Roman (galben) şi Imperiul Hunic (orange) 450

Referințe

1. ^ Getica (sau "Istoria Gotică"), principala sursă pentru această bătălie, este opera lui Iordanes, care admite că lucrarea este bazată pe Istoria Gotică a lui Cassiodorus, scrisă între 526 și533. Filologul Theodor Mommsen susține însă că descrierea detaliată a bătăliei făcută de Iordanes a fost copiată după notele pierdute ale istoricului grec Priscus. Citatele prezente sunt din traducerea englezească a lui Charles Christopher Mierow, Istoria Gotică a lui Jordanes (Cambridge: Speculum Historiale, 1966, reproducere a ediției din 1915), care este în domeniul public.
2. ^ O descriere contemporană bazată pe aceste surse este volumul lui E.A. Thompson, The Huns (Hunii) apărut în 1996, pp. 144-148. Acesta este o revizie post-mortem de Peter Heather a lucrării lui Thompson's A History of Attila and the Huns (O istorie a lui Attila și a hunilor), apărută în 1948.
3. ^ Consemnat de Thomas Hodgkin, Italia și invadatorii ei (New York: Russell & Russell, 1967, reproducere a ediției originale din 1880-1889), volumul II pp.128ff.
4. ^ Bury, Istoria Imperiului Roman târziu de la moartea lui Theodosius I la moartea lui Justinian, 1923 (New York: Dover, 1958), p. 29 n.59.
5. ^ Hodgkin, Italia și invadatorii ei, volumul II, pp. 160-2.