Bătălia de la Bosworth (2)

[altmariusistoric]

Urmări

După ce a găsit coroana mică a lui Richard după bătălie, Lord Stanley i-a dat-o lui Henric.

După bătălie, coroana mică a lui Richard a fost găsită și adusă lui Henric, care a fost încoronat pe Crown Hill, lângă satul Stoke Golding. Conform relatării lui Vergil, istoricul oficial al lui Henric, Lord Stanley ar fi găsit coroana mică. Istoricul Stanley Chrimes și profesorul Sydney Anglo contrazic legenda găsirii coroanei într-o tufă de păducel; niciun izvor contemporan nu a relatat un astfel de eveniment.^[109] Ross nu ignoră însă legenda. El a opinat că tufa de păducel nu ar face parte din stema lui Henric dacă n-ar avea o legătură strânsă cu urcarea sa pe tron.^[114] În cronica lui Vergil, 100 de oameni ai lui Henric, față de 1.000 de oameni ai lui Richard, au murit în bătălie—un raport pe care Chrimes îl consideră exagerat.^[109] Trupurile celor căzuți au fost aduse la biserica St. James din Dadlington pentru înmormântare.^[115] Henric a refuzat să permită înmormântarea lui Richard; în schimb, trupul ultimului rege yorkist a fost dezbrăcat și legat de un cal, apoi a fost dus astfel la Leicester și expus într-o biserică pentru a demonstra moartea sa. După două zile, a fost înhumat într-un mormânt simplu nemarcat.^[116]

Henric i-a lăsat la vatră pe mercenarii din armata sa, păstrând doar un mic nucleu de soldați localnici care au format "Yeomen of the Guard",^[117] cu care a pus bazele domniei lui în Anglia. El a convins Parlamentul să abroge legea de succesiune și să declare încoronarea lui Richard ilegală, deși domnia regelui yorkist a rămas oficial în analele istoriei Angliei. Proclamarea copiilor lui Edward al IV-lea ca nelegitimi a fost și ea anulată, redându-i lui Elizabeth statutul de prințesă regală.^[118] Căsătoria lui Elizabeth, moștenitoarea Casei de York, cu Henric, stăpânul Casei de Lancaster, a pus capăt luptei dintre cele două case și a pus bazele dinastiei Tudorilor. Nunta regală a fost amânată însă până când Henric a fost încoronat și și-a consolidat succesiunea la tron suficient de mult încât să-i poată înlătura din calea sa spre tron pe Elizabeth și pe neamul ei.^[119] Henric a convins parlamentul să-i înregistreze retroactiv domnia începând cu ziua dinaintea bătăliei,^[110] pentru a putea să-i declare trădători pe cei care au luptat împotriva sa la Bosworth.^[120]Northumberland, care a rămas inactiv în timpul bătăliei, a fost închis dar apoi eliberat și pus să guverneze nordul în locul lui Henric.^[121]Epurarea celor ce luptaseră pentru Richard a ocupat primii doi ani de domnie ai lui Henric, deși ulterior s-a dovedit pregătit să-i accepte pe cei ce i s-au supus indiferent de partea pe care o luaseră în conflict.^[122]

Dintre susținătorii săi, Henric i-a răsplătit cel mai generos pe cei din familia Stanley.^[60] Pe lângă faptul că l-a făcut pe William șambelanul său personal, Lord Stanley a fost numit earl de Derby și a primit funcții, titluri și moșii.^[123] Henric l-a răsplătit pe Oxford dându-i înapoi pământurile și titlurile confiscate de yorkiști și și l-a numit Constable of the Tower și amiral al Angliei, Irlandei șiAquitaniei. Pentru familia sa, Henric l-a făcut pe Jasper Tudor duce de Bedford.^[124] Mamei sale i-a dat înapoi pământurile și titlurile pe care i le luase Richard, și a instalat-o ca Regină-Mamă în palat, având grijă de ea tot restul domniei lui. Declararea lui Margaret de către parlament ca femme sole i-a conferit putere; nu a mai trebuit să-și gestioneze moșiile prin familia Stanley.^[125] Elton a arătat că în pofida generozității sale de la început, susținătorii lui Henric de la Bosworth s-au bucurat de favorurile sale deosebite doar scurtă vreme; în anii care au urmat, el i-a promovat pe cei care i-au servit interesele cel mai bine.^[126]

Ca și regii dinaintea sa, Henric a avut de-a face cu nemulțumiri. Prima revoltă deschisă a avut loc la doi ani după bătălia de la Bosworth;Lambert Simnel susținea că este Edward Plantagenet, al XVII-lea earl de Warwick, care era nepotul lui Edward al IV-lea. Earlul de Lincoln l-a susținut și a condus forțele rebele în numele Casei de York.^[121] Armata rebelă a respins câteva atacuri ale forțelor lui Northumberland, înainte de a lupta direct cu armata lui Henric în bătălia de la Stoke Field la 16 iunie 1487.^[123] Oxford și Bedford au fost în fruntea oastei lui Henric,^[127] care număra și foști susținători ai lui Richard al III-lea.^[128] Henric a câștigat cu ușurință lupta, dar au urmat și alte nemulțumiri și conspirații.^[129] În 1489 a început o revoltă după uciderea lui Northumberland; istoricul militar Michael C. C. Adams afirmă că autorul unui bilet lăsat lângă cadavrul lui Northumberland l-a acuzat pe earl de moartea lui Richard.^[110]

Tradiția

Relatările contemporane ale bătăliei de la Bosworth provin din patru izvoare principale, dintre care unul este cronica engleză Croyland, scrisă de un cronicar yorkist care s-a bazat pe informații luate de la nobili și soldați.^[130] Celelalte relatări au fost scrise de străini—Vergil, Jean Molinet și Diego de Valera.^[131] Molinet înclina spre partea lui Richard,^[132] în vreme ce Vergil a fost în slujba lui Henric și a obținut informațiile de la rege și de la supușii săi, prezentându-l într-o lumină favorabilă.^[133] Diego de Valera, ale cărui informații sunt considerate nedemne de încredere de către Ross,^[99] și-a compilat lucrarea din scrisori ale negustorilor spanioli.^[132] Alți istorici au utilizat și lucrarea lui Valera pentru a deduce unele date potențial valoroase care nu reies imediat din celelalte surse.^[134] Ross consideră că poezia The Ballad of Bosworth Field este un izvor util de detalii ale bătăliei. Multitudinea de alte relatări, bazate mai ales pe informații de mâna a doua sau a treia, s-a dovedit a fi un obstacol în calea istoricilor care încearcă să reconstruiască faptele.^[99]Aceștia se plâng că, cu excepția rezultatului, în cronici apar foarte puține amănunte din bătălie. Istoricul Michael Hicks a declarat că bătălia de la Bosworth este una dintre cele mai prost relatate ciocniri din Războiul Rozelor.^[98]

Newport History Society reconstituind marşul lui Henric prin Ţara Galilor spre Bosworth Field cu ocazia aniversării a 500 de ani de la bătălie

Henric a încercat să-și prezinte victoria drept un nou început pentru țară;^[135] a angajat cronicari care să-i descrie domnia ca pe o „eră modernă” începută în 1485.^[136] Hicks spune că lucrările lui Vergil și ale istoricului orb Bernard André, promovate de administrațiile tudoriene, au devenit surse de bază pentru scriitorii din următorii 400 de ani.^[137] Ca atare, literatura tudoristă pictează un portret luminos al domniei lui Henric, descriind bătălia de la Bosworth Field ca pe o luptă finală a războiului civil, nedând importanță răscoalelor ulterioare.^[98] Pentru Anglia, Evul Mediu a luat sfârșit în 1485, iar English Heritage susține că în afara invaziei reușite din 1066 a lui William Cuceritorul, niciun alt an nu are mai multe semnificații în istoria Angliei. Prezentându-l pe Richard drept un tiran cocoșat care a uzurpat tronul ucigându-și nepoții, istoricii tudorieni au dat bătăliei un iz de legendă: ea a devenit o ciocnire între bine și rău, cu un rezultat moral satisfăcător.^[138] Conform readerului Colin Burrow, André a fost atât de copleșit de semnificația istorică a bătăliei încât a reprezentat-o printr-o pagină albă în a sa Henric al VII-lea (1502).^[139] Pentru profesorul Peter Saccio, bătălia a fost într-adevăr o ciocnire unică în analele istoriei Angliei, deoarece „victoria a fost determinată nu de cei ce au luptat, ci de cei ce au amânat lupta până când au fost siguri că sunt de partea învingătoare.”^[58]

Istorici ca Adams și Horrox cred că Richard a pierdut bătălia nu din vreun motiv mitic, ci din cauza problemelor de moral și de loialitate din cadrul propriei armate. Majorității soldaților de rând le era greu să lupte pentru un conducător în care nu aveau încredere, iar unii lorzi considerau că situația lor s-ar putea îmbunătăți dacă Richard ar fi detronat.^[104][128] Adams sugerează că împotriva unor asemenea duplicități, șarja disperată a lui Richard a fost singura faptă cu adevărat regească de pe câmpul de luptă. Așa cum scrie și istoricul Michael Bennet, atacul a fost „cântecul de lebădă al cavalerismului englez [medieval]”.^[110] Adams crede că la vremea sa această idee a fost împărtășită și de tipograful William Caxton, care a fost susținut și de Edward al IV-lea și de Richard al III-lea. La nouă zile după luptă, Caxton a publicat povestea lui Thomas Malory despre cavalerism și moartea prin trădare—Le Morte d'Arthur—chipurile ca răspuns la condițiile morții lui Richard.^[110]

Elton nu consideră că Bosworth Field ar fi avut vreo semnificație importantă, arătând că publicul englez al secolului al XX-lea ignora bătălia la aniversarea ei de 500 de ani. După părerea lui, penuria de informații precise despre bătălie—nu se știe nici cu exactitate unde a avut loc—demonstrează lipsa ei de importanță pentru societatea engleză. Elton consideră că bătălia a fost doar o parte a luptelor lui Henric de cucerire a tronului, subliniindu-și opinia prin aceea că tânărul rege a trebuit să petreacă încă zece ani înăbușind diferite facțiuni rebele pentru a-și consolida tronul.^[140] Mackie este de acord că istoricii contemporani, obosiți de cele trei succesiuni regale din timpul îndelungatului Război al Rozelor, considerau că Bosworth Field a fost doar încă una dintr-un lung șir de asemenea bătălii. Doar prin munca și eforturile lui Francis Bacon și ale succesorilor săi, publicul a început să creadă că bătălia le hotărâse viitorul prin faptul că a dus la „căderea unui tiran”.^[141] Mackie concluzionează că, în retrospectivă, Bosworth Field rămâne bătălia decisivă care a pus bazele unei domnii care avea să guverneze necontestată în Anglia timp de peste o sută de ani.^[142]

Dramatizarea Shakespeariană

William Shakespeare a scos în evidență bătălia de la Bosworth în piesa lui de teatru, Richard al III-lea. Ea este „marea bătălie”; nicio altă scenă de luptă nu atrage atenția publicului,^[143] reprezentaată printr-o luptă directă cu săbiile între Henry Tudor și Richard al III-lea.^[144] Shakespeare s-a folosit de duelul lor pentru a construi punctul culminant al piesei de teatru și al Războiului Rozelor; el o utilizează și pentru a promova moralitatea, prezentând „triumful fără echivoc al binelui împotriva răului”.^[145] Richard, personajul principal negativ, fusese construit în bătăliile din altă piesă a lui Shakespeare, Henric al VI-lea, Partea 3, ca fiind un „formidabil mânuitor al sabiei și un conducător militar viteaz”—în contrast cu mijloacele josnice prin care el devine rege în Richard al III-lea.^[146] Deși bătălia de la Bosworth Field este guvernatăd e doar cinci indicații de regie, ea este precedată de trei scene și peste patru sute de replici, dezvoltând contextul și motivațiile personajelor înaintea bătăliei.^[145]

Richard al III-lea, Actul 5, scena 3: Richard, jucat de David Garrick, se trezește dintr-un coșmar în care a fost vizitat de fantomele victimelor sale.

Prezentarea lui Shakespeare se bazează mai ales pe versiunile dramatice ale istoriei scrise de cronicarii Edward Hall și Raphael Holinshed, care la rândul lor se inspiraseră din cronica lui Vergil. Atitudinea lui Shakespeare față de Richard a fost însă formată de cărturarulThomas More, ale cărui scrieri erau puternic polarizate împotriva regelui yorkist.^[147]Rezultatul acestor influențe este un scenariu în care regele este personaj negativ, iar Shakespeare nu a avut probleme în a se îndepărta de istorie pentru a face acțiunea mai interesantă.^[148] Margaret de Anjou murise în realitate în 1482, dar Shakespeare a pus-o să vorbească cu mama lui Richard înainte de bătălie pentru a prevesti soarta lui Richard și pentru a îndeplini profeția pe care o dăduse în Henric al VI-lea.^[149] Shakespeare a exagerat cauzele nopții neliniștite a lui Richard dinaintea bătăliei, imaginându-l ca fiind bântuit de fantomele celor pe care îi ucisese, inclusiv a lui Buckingham.^[150] Richard apare ca suferind mustrări de conștiință, dar, pe măsură ce vorbește, își recapătă încrederea și declară că va fi rău dacă de asta este nevoie pentru a-și păstra coroana.^[151]

Lupta dintre cele două armate este simulată de zgomote făcute în afara scenei (alarums) în vreme ce actorii intră pe scenă, își spun replicile și ies. Pentru a construi tensiunea înaintea duelului, Shakespeare cere mai multe alarums după ce sfetnicul lui Richard,William Catesby, anunță că regele „[face] mai multe minuni ca un om”. Richard își face intrarea în scenă cu celebra replică: „Un cal, un cal! Regatul meu pentru un cal!”^[144] El refuză să se retragă, continuând să ucidă dubluri ale lui Henric până când este ucis de nemesisul său. Nu există mărturii documentare că Henric ar fi folosit cinci dubluri la Bosworth Field; ideea este în întregime invenția lui Shakespeare, inspirată fiind de faptul că Henric al IV-lea le-a folosit în bătălia de la Shrewsbury (1403), pentru a amplifica percepția vitejiei lui Richard pe câmpul de luptă.^[152] Similar, lupta directă dintre Henric și Richard este creația lui Shakespeare. Adevărata tragedie a lui Richard al III-lea, o piesă anterioară celei a lui Shakespeare, nu are o asemenea întâlnire: îndrumările de regie nu dau niciun indiciu despre așa ceva.^[153]

Bătălia de la Bosworth Field, scenă din Marea Dramă a Istoriei, ilustrează ironia lui Beckett faţă de atitudinea victoriană față de istorie

În pofida licențelor dramatice, versiunea shakespeariană a bătăliei de la Bosworth a fost modelul folosit în multe manuale englezești mulți ani în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.^[154]Această versiune romanțată a istoriei, promovată în hărți și picturi și jucată pe scenele din întreaga țară l-a deranjat pe umoristul Gilbert Abbott à Beckett.^[155] El și-a exprimat criticile sub forma unei poezii, echivalând versiunile romanțate ale bătăliei cu „o producție de mâna a cincea a lui Richard al III-lea”: actori prost costumați luptă în bătălia de la Bosworth Field pe scenă în vreme ce cei cu roluri secundare stau în spate, neinteresați de ce se întâmplă.^[156]

În adaptarea cinematografică din 1955 a lui Laurence Olivier, bătălia de la Bosworth este reprezentată nu de un singur duel, ci de o îngrămădeală generală care a devenit cea mai celebră scenă a filmului și rulează constant la Bosworth Battlefield Heritage Centre.^[157]Filmul prezintă ciocnirea dintre armatele yorkistă și lancastriană în câmp deschis, concentrându-se pe personajele individuale în sălbăticia luptelor corp la corp, fiind lăudat pentru realism.^[158] Unul dintre recensorii de la ziarul The Manchester Guardian nu a fost însă impresionat, considerând că numărul combatanților este prea mic pentru câmpia largă și că scenei morții lui Richard îi lipsește subtilitatea.^[159] Felul cum apare Richard pregătindu-și armata de luptă a fost și ea lăudată. În timp ce Richard le vorbește oamenilor săi și le trasează planul cu sabia în nisip, pe ecran apar unitățile sale, așezându-se conform liniilor trasate de Richard. Strâns legate între ele, elementele narative și cele vizuale îl transformă practic pe Richard în narator, care joacă în acțiunea construită de el.^[160] Criticul shakespearian Herbert Coursen extinde această prezentare: Richard se preface într-un creator de oameni, dar moare în sălbăticia propriei creații. Coursen consideră că aceasta intră în contrast cu cea a lui Henric al V-lea și a „grupului de frați” al său.^[161]

Adaptarea lui Richard al III-lea la o Anglie fascistă a anilor 1930 în filmul din 1995 al lui Ian McKellen nu a fost bine văzută de istorici. Adams a declarat că aranjamentul shakespearian al morții lui Richard la Bosworth învață pe spectatori morala de a-și întâmpina soarta, indiferent cât de nedreaptă e ea, „cu noblețe și demnitate”.^[162] Prin sufocarea moralei dramatice în efecte speciale, filmul lui McKellen reduce bătălia la un spectacol pirotehnic despre moartea unui personaj negativ unidimensional.^[163] Coursen este de acord că în această versiune bătălia și sfârșitul lui Richard' sunt banale și trivializate.^[164]

Câmpul de luptă

Câmpul de luptă de la Bosworth

Placă memorială în amintirea lui Richard

Consiliul comitatului Leicestershire a desemnat oficial locul bătăliei în vecinătatea localitățiiMarket Bosworth.^[165] Consiliul l-a pus pe istoricul Daniel Williams sa cerceteze bătălia, iar în 1974 rezultatele cercetărilor sale au fost folosite pentru a construi Bosworth Battlefield Heritage Centre și prezentarea pe care o găzduiește.^[166] Interpretarea lui Williams a fost însă contestată. Declanșată odată cu aniversarea a 500 de ani de la bătălie în 1985,^[165] o dispută între istorici a făcut ca teoria lui Williams să fie pusă la îndoială.^[167][168] În particular, studiile geologice efectuate între 2003 și 2009 de către Battlefields Trust, o organizație de caritate care protejează și studiază câmpurile de luptă din Anglia, arată că flancurile sudic și estic al dealului Ambion Hill erau pământ solid în secolul al XV-lea, contrar afirmațiilor lui Williams că era o mare mlaștină.^[169] Arheologul peisagist Glenn Foard, care a efectuat studiul,^[170] a declarat că solul colectat și descoperirile de echipament militar medieval sugerează că bătălia s-ar fi dat la 3 km sud-vest de Ambion Hill (52°34′41″N 1°26′02″W),^[171] contrar credinței încetățenite că ea s-ar fi dat la poalele dealului.^[172]

English Heritage susține că bătălia a luat numele localității Market Bosworth deoarece orașul era cea mai apropiată așezare semnificativă de câmpul de bătălie în secolul al XV-lea.^[133]Profesorul Philip Morgan a sugerat că o bătălie ar putea fi tratată de către societate ca fiind un eveniment neimportant, considerându-l nesemnificativ și nedându-i un nume. Pe măsură ce timpul a trecut, autori de anale administrative și istorice au considerat necesar să identifice bătălia, dându-i un nume de natură toponimică pe baza observațiilor combatanților. Numele oficial a fost adoptat de societate și de generațiile viitoare fără a fi contestat.^[173] Primele înregistrări au asociat bătălia de la Bosworth Field cu "Brownehethe", "bellum Miravallenses", "Sandeford" și "Dadlyngton field".^[174] Prima atestare, un memorandum municipal din 23 august 1485 din York,^[175]plasează bătălia „pe câmpia Redemore”.^[176] Aceasta este coroborată de o scrisoare din 1485–86 care menționează locul luptei ca fiind „Redesmore”.^[166] Conform istoricului Peter Foss, bătălia nu a fost trecută în documente ca având loc „la Bosworth” decât în 1510.^[174]

Foss a fost numit de English Heritage ca principal susținător al lui „Redemore” ca loc al bătăliei. El sugerează că numele provine dinHreod Mor, un termen anglo-saxon ce înseamnă „mlaștină stufoasă”. Bazându-și opinia pe arhivele bisericești din secolele al XIII-lea și al XVI-lea, el consideră că „Redemore” era o zonă mlăștinoasă aflată între Ambion Hill și satul Dadlington, fiind aproape de Fenn Lanes, undrum roman care parcurge regiunea de la est la vest.^[166] Foard crede că acest drum este cea mai probabilă rută pe care au ajuns ambele armate pe câmpul de luptă.^[177] Williams ignoră noțiunea de „Redmore” ca loc anume, susținând că este doar un termen general care descrie o zonă mare cu pământ roșiatic; Foss arată că izvoarele lui Williams sunt legende locale și interpretări defectuoase ale documentelor.^[178] Mai mult, el sugerează că Williams a fost influențat de The Battle of Bosworth-Field din 1788 a lui William Hutton, pe care Foss îl acuză că a introdus ideea că bătălia s-a dat la vest de Ambion Hill pe partea de nord a râului Sence.^[166] Hutton, sugerează Foss, a interpretat greșit un pasaj din sursa sa, cronica lui Raphael Holinshed din 1577. Holinshed scria: „regele Richard și-a pus câmpul pe un deal numit Anne Beame, și-a odihnit oștenii și s-a odihnit și el”. Foss crede că Hutton a confundat „câmpul” cu „câmpul de bătălie”, dând naștere ideii că lupta a avut loc pe dealul Anne Beame (Ambion). „To [pitch] his field”, lămurește Foss, era o expresie arhaică ce înseamnă „a-și pune tabăra”.^[178]

St James the Greater, Dadlington: morţii de la Bosworth Field au fost înmormântaţi aici.

Foss aduce și alte dovezi în sprijunul teoriei sale cu „Redemore”, citând cronica lui Edward Hall din 1550. Hall afirma că armata lui Richard a pătruns pe o câmpie după ce a strâns tabăra a doua zi. Mai mult, istoricul William Burton, autor al lucrării Description of Leicestershire (1622),^[166] scria că bătălia s-a dat „pe un câmp mare, plat și spațios, la trei mile [5 km] depărtare [de Bosworth], între orașele Shenton, Sutton [Cheney], Dadlington și Stoke [Golding]”.^[178] În opinia lui Foss, ambele izvoare descriu o zonă întinsă de la nord de Dadlington.^[133]

English Heritage, instituție responsabilă de gestionarea siturilor istorice ale Angliei, a folosit ambele teorii pentru a desemna locul bătăliei de la Bosworth Field. Fără a prefera vreuna dintre ele, instituția a construit o singură delimitare a câmpului de luptă ce cuprinde locurile propuse și de Williams și de Foss.^[179] Regiunea s-a schimbat mult de-a lungul anilor, după bătălie. Holinshed scria în cronica sa că a găsit pământ solid acolo unde se aștepta să fie mlaștină, iar Burton a confirmat că până la sfârșitul secolului al XVI-lea, zone ale câmpului de luptă au fost împrejmuite și asanate pentru a le face productive pentru agricultură. S-au plantat copaci pe versantul sudic al dealului Ambion, formând pădurea Ambion. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, canalul Ashby a tăiat pământul la vest și sud-vest de dealul Ambion. Pe marginea canalului, la distanță, calea ferată Ashby –Nuneaton traversează zona pe un terasament înalt.^[133][180] Schimbările suferite de peisaj au fost atât de mari încât Hutton a revizitat regiunea în 1807 după o vizită anterioară din 1788, și nu a putut să-și găsească drumul.^[133]

Fântâna lui Richard, de unde ar fi băut apă ultimul rege yorkist în ziua bătăliei.

Bosworth Battlefield Heritage Centre a fost construit pe dealul Ambion, lângă Fântâna lui Richard. Conform legendei, Richard al III-lea ar fi băut dintr-unul din izvoarele din zonă în ziua bătăliei.^[181] În 1788, un localnic i-a arătat lui Hutton unul dintre izvoare ca fiind cel amintit de legendă.^[115] S-a construit apoi o structură din piatră peste acel punct, cu o inscripție:

„"Lângă acest loc, la 22 august 1485, la 32 de ani, regele Richard al III-lea a căzut luptând cu vitejie în apărarea gliei sale și a coroanei împotriva uzurpatorului Henry Tudor.

Mormanul de pietre a fost ridicat de dr. Samuel Parr în 1813 pentru a marca fântâna din care se spune că a băut regele în timpul bătăliei.

Ea este administrată de „Fellowship of the White Boar.”^[182]”

La nord-vest de dealul Ambion, dincolo de afluentul nordic al Sence-ului, Câmpul lui Richard este marcat de un drapel și o piatră memorială. Ridicat în 1973, situl a fost ales pe baza teoriei lui Williams.^[183] Biserica St James din Dadlington este singura structură din zonă asociată în mod cert cu bătălia de la Bosworth Field; trupurile celor uciși în luptă au fost îngropate acolo.