Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului (4)

[asimetria]

Istorie recenta: PAvel Moraru. Basarabia sub urmasii lui Felix Dzerjinski (IV) Scris la Thursday, February 09 @ 16:15:23 CET de catre asymetria

Basarabia sub urmaşii lui Felix Dzerjinski: organele securităţii statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1940-1991). Comisia Română pentru aplicarea Armistiţiului informa că, în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, au fost „repatriaţi” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la est Nistru, deci un total de 56.450 persoane. Potrivit unor surse, „ultimul tren pornit cu aşa-zişii «cetăţeni sovietici» a fost al 33-lea”. însă, „au mai fost şi vapoare care au dus pe «repatriaţii» din judeţele de-a lungul Dunării”. Mii de basarabeni şi bucovineni, sub pretextul că sunt „cetăţeni sovietici”, au fost „repatriaţi” în U.R.S.S., doar ca forţă de muncă necesară regimului de la Kremlin. Urmau pentru ei anii grei de îndurare a situaţiei de indezirabili. http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&... Comisia Română pentru aplicarea Armistiţiului informa că, în perioada 23 august 1944 – 30 septembrie 1946, au fost „repatriaţi” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni şi 9.900 de români de la est Nistru, deci un total de 56.450 persoane. Potrivit unor surse, „ultimul tren pornit cu aşa-zişii «cetăţeni sovietici» a fost al 33-lea”. însă, „au mai fost şi vapoare care au dus pe «repatriaţii» din judeţele de-a lungul Dunării”. Mii de basarabeni şi bucovineni, sub pretextul că sunt „cetăţeni sovietici”, au fost „repatriaţi” în U.R.S.S., doar ca forţă de muncă necesară regimului de la Kremlin. Urmau pentru ei anii grei de îndurare a situaţiei de indezirabili. Acum însă, trebuiau să contribuie prin braţele lor de muncă, alături de întreaga Românie, la plata reparaţiilor către învingătorul sovietic. Aproape nimeni dintre aceşti „repatriaţi” nu au mai avut viaţă liniştită în „patria lor” sovietică: erau consideraţi suspecţi şi nu li se permitea să se stabilească în anumite localităţi ai R.S.S. Moldoveneşti (spre exemplu, nu aveau dreptul să locuiască în capitala republicii – oraş cu regim de securitate de gradul II, instituit prin Hotărârea C.C.P. al U.R.S.S., nr. 1.667 din 10 septembrie 1940, valabilă şi în anii postbelici), erau marginalizaţi, mobilizaţi la munci forţate în marile întreprinderi din U.R.S.S. sau deportaţi în Siberia.  Cei ce au scăpat de „repatriere”, nu au scăpat şi de represiunile regimului comunist din România: au fost arestaţi, anchetaţi, întemniţaţi sau deportaţi în Câmpia Bărăganului, etc. Rolul organelor securităţii statului din U.R.S.S. şi R.S.S.M. în această acţiune de „repatriere” forţată, a fost unul considerabil. Anume echipele N.K.V.D. şi SMERŞ au executat „vânătoarea” sovietică a basarabenilor şi nord-bucovinenilor în România. Unii basarabeni şi bucovineni erau prinşi şi fără ca să ştie familia lor, erau îmbarcaţi direct în trenul care îi ducea în U.R.S.S. De atunci, nu s-au mai văzut niciodată. Alţii, în special cei ce au deţinut funcţii în administraţia românească, erau chiar răpiţi de organele N.K.V.D. şi „repatriaţi”. Ajunşi în R.S.S.M. erau preluaţi, triaţi, supravegheaţi sau supuşi represiunilor de către N.K.V.D.-ul republican. în acest sens, în ianuarie 1945, în R.S.S. Moldovenească a fost înfiinţată o Comisie de Stat, compusă din 8 funcţionari, care se ocupa de „repatrierea cetăţenilor sovietici”. în martie 1945, pe lângă executivul republican a fost creată o secţie pentru primirea „repatriaţilor” şi 6 centre de primire şi repartizare a „repatriaţilor”, toate aflate în subordinele N.K.V.D.-ului R.S.S.M. în baza acestor subdiviziuni, în anul 1945, a luat fiinţă Centrul de primire şi filtrare a repatriaţilor de pe lângă N.K.V.D., care şi-a desfăşurat activităţile până în anul 1947. Primirea „repatriaţilor” din România s-a făcut prin trei puncte de triere – Chişinău, Bălţi şi Ungheni. în 1946, autorităţile de la Chişinău, au înregistrat circa 40.000 de „repatriaţi” basarabeni. Pentru a „calma” spiritele pro-româneşti şi a sustrage privirile basarabenilor peste Prut, de unde aşteptau ajutor, dar şi în vederea consolidării dominaţiei în teritoriile răpite, sovieticii au declanşat o puternică campanie antiromânească. Românofobia a fost ridicată la rang de doctrină de stat. Era promovată deznaţionalizarea şi rusificarea basarabenilor, ura faţă de tot ce era românesc, în special faţă de ceea ce era în dreapta Prutului. Manifestările antisovietice şi pro-româneşti erau aspru pedepsite. Majoritatea celor condamnaţi şi deportaţi în primii ani postbelici, erau anume acei învinuiţi de „naţionalism”, iar represiunile se făceau sub lozinca „curăţirii de duşmanii poporului” şi a luptei contra „naţionalismului burghez”. Faptul de a spune că eşti român era considerat o acţiune împotriva Statului sovietic, etichetată ca „naţionalism” şi pedepsită conform art. 71 al Codului Penal al R.S.S. Moldoveneşti. în perioada stalinistă, asumarea identităţii româneşti era calificată drept o manifestare de naţionalism şi sancţionată, de regulă, cu deportarea în Siberia. După moartea lui Stalin, a fi român în R.S.S.M. însemna în continuare o crimă, dar susceptibilă de o pedeapsă mai puţin aspră – ostracizarea din societate. Chiar folosirea alfabetului latin, după cum se ştie, cădea sub incidenţa acţiunilor antisovietice. Numai românii din nordul Bucovinei aveau dreptul a se numi ca atare, basarabenii puteau să se identifice doar ca moldoveni de naţionalitate. Cu alte cuvinte, Moscova a încurajat ridicarea identităţii regionale moldoveneşti la statutul unei identităţi naţionale. Antiromânismul s-a declanşat în republică sub forma unei isterii, pline de ură împotriva întregului popor român, a limbii, istoriei şi culturii româneşti. Deja la 25 iunie 1944, în cadrul Plenarei a III-a a C.C. al P.C. (b) M., Cu privire la ajutorul acordat de C.C.P. al U.R.S.S. şi C.C. al P.C. (b) din Uniunea Sovietică la restabilirea economiei raioanelor eliberate ale R.S.S.M. şi sarcinile organizaţiilor de partid, sovietice şi economice la lichidarea urmărilor ocupaţiei germano-române, a fost abordată problema iniţierii unei vaste campanii antiromâneşti. Munca ideologică a noilor autorităţi în primele luni de ocupaţie, a constat în demascarea ocupanţilor româno-fascişti, a duşmanilor poporului, a elementelor naţionaliste şi a chiaburilor.  A fost interzisă orice activitate politică (cu excepţia celei comuniste), culturală şi socială a partidelor, asociaţiilor, societăţilor, ligilor, etc., „naţionaliste”, „reacţionare” şi „burgheze”. Toate organizaţiile de sub „ocupaţia româno-fascistă” au fost desfiinţate, printre care: ASTRA, Asociaţia Femeilor Creştine, Comitetul Femeiesc pentru Ajutorarea Frontului, Asociaţia Tinerilor Creştini, Institutul Moldovenesc Ştiinţific (Tiraspol), Consiliul Naţional al Românilor Transnistrieni, etc. Liderii şi membrii acestora erau identificaţi, arestaţi şi judecaţi. Au fost interzise toate ziarele „burgheze”. Toate cărţile româneşti din bibliotecile instituţiilor de cultură, învăţământ, cult, de o valoare inestimabilă, au fost duse în Rusia, neştiindu-se nimic despre ele nici în prezent. „Ordinea în biblioteci” s-a făcut în termen de două săptămâni (începând cu 1 august 1944), fiind extrasă „toată literatura, placatele, lozincile, portretele, editate sau aduse în Moldova de către ocupanţii germano-români”. Pe parcursul verii anului 1944, s-a făcut „...extragerea literaturii cu conţinut antisovietic” din biblioteci, şcoli, cluburi şi alte instituţii. P.C. (b) al Moldovei folosea în munca ideologică diferite forme şi metode: lecţii, convorbiri, adunări speciale, munca individuală cu anumite persoane, propaganda scrisă, propaganda prin intermediul radioului şi al cinematografului. Deja în aprilie-octombrie 1944, au fost ţinute peste 1.900 de conferinţe şi peste 48.000 de convorbiri, la care au asistat mai bine de 634.000 de cetăţeni. Numai în 1944, în R.S.S.M., activau 260 de lectori netitulari şi 500 de agitatori. Numărul agitatorilor, propagandiştilor, lectorilor s-a mărit de la 5.360 în 1946, până la 21.000 în 1956. Conform unor calcule, în perioada 1944-1956, în R.S.S.M. au fost organizate anual de la 60.000 până la 120.000 de conferinţe de propagandă. Fiecare organizaţie de partid avea grupul său de propagandişti şi agitatori, care reacţionau la orice eveniment politic din R.S.S.M. La 28 februarie 1945, C.C. al P.C. (b) din U.R.S.S., a adoptat o hotărâre specială, Cu privire la starea şi măsurile de îmbunătăţire a muncii politice în rândurile populaţiei din R.S.S.M. Documentul cerea desfăşurarea unei abile campanii de propagandă, având în vedere starea de spirit a populaţiei, care în perioada 1918-1940 a trăit în componenţa României, iar lupta contra propagandei antisovietice să se ducă cu o mai mare insistenţă. La Plenara a V-a a P.C. (b) M. din 25 mai 1945, s-a aprobat hotărârea Cu privire la activitatea politică şi măsurile de îmbunătăţire a acesteia în rândurile maselor populare ale R.S.S.M., în care se stabilea: „Plenara obligă biroul C.C. al P.C. (b) M., comitetele judeţene, orăşeneşti şi raionale de partid să intensifice activitatea în vederea demascării în presă şi pe cale orală a crimelor comise de ocupanţii germano-români şi acoliţii lor – naţionaliştii moldo-români. Pe baza faptelor şi exemplelor concrete se va explica populaţiei esenţa tâlhărească, de jaf a cuceritorilor germano-români, se va explica sistematic oamenilor muncii că numai în Statul Sovietic le sunt asigurate libertatea politică, bunăstarea şi dezvoltarea culturii. Li se va explica tuturor oamenilor muncii că, naţionaliştii moldo-români sunt duşmanii de moarte şi călăii poporului moldovenesc, trădătorii intereselor lor naţionale. Prin intermediul ziarelor, lecţiilor şi convorbirilor se va demasca activitatea trădătoare, antipopulară a partidelor româno-fasciste şi naţional-profasciste (naţional-ţărăniştii, cuziştii, liberalii, etc.)”. în conformitate cu aceste prevederi, pe parcursul lunii iulie 1945, numai în judeţul Bălţi au fost ţinute 911 referate pe tema Imperialiştii români şi naţionaliştii moldo-români – cei mai înrăiţi duşmani ai poporului moldovenesc, Despre crimele ocupanţilor germano-români, întreţinute circa 300 de convorbiri, etc. Aşadar, represiunile politice, jugul fiscal, foametea organizată, distrugerea proprietăţii private şi colectivizarea forţată a gospodăriilor ţărăneşti, deportările în masă, deznaţionalizarea şi rusificarea şi în general, regimul străin de ocupaţie, care a rupt Basarabia de la trupul Ţării, au creat premisele izbucnirii mişcării de rezistenţă a basarabenilor faţă de opresiunea sovietică. Din ea au făcut parte cei mai viteji dintre basarabeni, care au constituit în acest scop, mai multe organizaţii de luptă – Organizaţia Naţională din Basarabia „Arcaşii lui Ştefan”, „Sabia dreptăţii”, Grupul antisovietic al lui Filimon Bodiu, „Partidul Libertăţii”, „Armata Neagră”, „Uniunea Democratică a Libertăţii”, Organizaţia anticomunistă studenţească condusă de Victor Ciocârlan şi altele.  Printre primele grupuri de rezistenţă, a fost cel al lui Starodub, constituit în aprilie-mai 1945, în gospodăria silvică Lenin, raionul Ocniţa, format din 9 persoane, care aveau legături cu ucrainenii naţionalişti ai lui Stepan Bandera. Printre ultimele grupuri de rezistenţă antisovietică a fost grupul lui Ciutacu, constituit în anul 1949, ultimii membri ai căruia au fost arestaţi în mai 1954. în general, în teritoriul fostei R.S.S.M., în a doua jumătate a anilor `40 – începutul anilor `50, au activat în jur de 20 de formaţiuni mari de luptă antisovietică. Potrivit datelor M.A.I., în anii 1946, 1947 şi prima jumătate a anului 1948, au fost identificate şi lichidate 217 grupuri înarmate, cu un total de 894 de persoane. Nici una dintre acestea nu a acţionat spontan, fără o motivaţie politică, naţională sau socială. Aproape toate aveau programe de activitate, practicau în activităţile lor, informarea corectă a populaţiei asupra caracterului politicii Statului sovietic în R.S.S.M., sabotarea măsurilor regimului în domeniul politic şi social-economic, anihilarea acţiunilor activiştilor de partid şi de stat prin intimidarea sau suprimarea lor. îndată după război, grupurile nu au fost mari, numărând în medie câte 12-15 persoane. Dar odată cu începerea colectivizării forţate a ţăranilor, a deportărilor în masă, etc., au început să apară organizaţii mari. Revoltele au cuprins toate grupurile sociale – ţărani, muncitori, intelectuali, mici negustori şi funcţionari, elevi şi studenţi, precum şi etniile cele mai numeroase din fosta R.S.S.M. (ruşi, ucraineni). Pentru anihilarea acestor „elemente antisovietice”, organele securităţii statului şi ale afacerilor interne din R.S.S.M., au depus eforturi însemnate. Iosif Mordoveţ considera esenţială această luptă pentru consolidarea autorităţii sovietice, acţionând neostenit în acest sens. Iar procurorul Feodosii Doncenko, spunea că, anihilarea „elementelor antisovietice” trebuie făcută cu o maximă duritate; propunerea venită din partea secretarilor teritoriali de partid, ca „sabotorii” şi „chiaburii” să fie judecaţi de judecătoriile raionale, Doncenko a considerat-o prea blândă şi a cerut ca judecarea acestora să se facă doar de tribunalele militare, care dădeau pedepse mult mai aspre. Este de menţionat că, în fosta R.S.S.M., la fel ca şi în alte republici sovietice, Securitatea sovietică a reuşit să-şi plaseze oamenii săi în organizaţiile de luptă antisovietică, controlând activitatea acestora. M.G.B.-ul a fost mereu în preajma acestor formaţiuni, din chiar clipa înfiinţării lor şi poate chiar contribuind la organizarea lor. Spre exemplu, Alexandru Usatiuc, participant la rezistenţa antisovietică din Basarabia, susţine (fără a prezenta probe) că organizaţia antisovietică condusă de Victor Ciocârlan a fost înfiinţată din iniţiativa M.G.B.-ului, „în scopul detectării tuturor tinerilor care manifestau dragoste pentru limbă, tradiţii, obiceiuri” şi că, nici conducătorii, nici membrii acestei organizaţii nu şi-au dat seama că este vorba de o cursă. Anihilarea grupurilor de rezistenţă anticomunistă s-a făcut de M.G.B. în mare parte prin metoda coruperii unor membri ai organizaţiei, instigându-i să-şi trădeze tovarăşii de luptă. Primul din grupul lui Filimon Bodiu, care pare să fi căzut în cursa M.G.B.-ului, a fost Alexandru Aparatu. Despre aceasta mărturisesc unele memorii şi materiale de arhivă. Pentru a-i face pe oameni să denunţe, se foloseau diferite metode de şantaj, intimidări şi maltratări, iar anchetatorii Securităţii erau premiaţi pentru munca desfăşurată. Spre exemplu, M.G.B.-ul U.R.S.S. a apreciat eforturile anchetatorilor „moldoveni” în cazul membrilor Organizaţiei Naţionale din Basarabia Arcaşii lui Ştefan – „trădătorilor de Patrie”. Astfel, „pentru înalta calitate de anchetare privind dosarul în cauză”, anchetatorul superior al M.G.B. al R.S.S.M., Levcenko, şeful adjunct al Secţiei de anchetare a M.G.B. al R.S.S.M., căpitanul Lecari şi şeful Secţiei judeţene Soroca a M.G.B. al R.S.S.M., colonel-locotenentul Pstreţov, au fost premiaţi cu cadouri de preţ şi cu un salariu lunar suplimentar. Imobilizarea elementelor antisovietice şi facilitarea „reformelor socialiste”, s-a încercat prin mai multe metode. Prima mare lovitură dată întregii populaţii a R.S.S.M., a fost foametea organizată în anii 1946-1947. Dar manifestările contra autorităţilor au continuat şi după asta, încât s-a recurs la cea de-a doua lovitură, de graţie, – curăţirea teritoriului de elementele nedorite, prin deportarea lor în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice. De această dată rezultatele nu s-au lăsat aşteptate: colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti a luat avânt, iar rezistenţa armată antisovietică a încetat la începutul anilor `50. Cu toate acestea, manifestările contra regimului sovietic au continuat până la prăbuşirea lui şi destrămarea Uniunii Sovietice (august 1991), prin activităţi de disidenţă desfăşurate de Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu, etc. Rezistenţa nu a încetat, însă acţiunile întreprinse nu au mai avut amploarea celor de până în 1950. însăşi Iosif Mordoveţ, şeful Securităţii moldoveneşti (1944-1955), recunoştea că, deşi s-a implicat total în anihilarea grupărilor „naţionaliste” şi „antisovietice”, soluţionarea acestei probleme acute nu s-a reuşit, calificând acest fapt, drept cel mai mare insucces al carierei sale. 3.3. Acţiuni de anihilare a Bisericii Ortodoxe şi a asociaţiilor religioase.  „Deşi recunoştea formal libertatea religiei, statul sovietic a încercat mai întâi eradicarea conceptului de Dumnezeu”. Politica ateistă, antibisericească, a început în anul 1940, imediat după ocuparea Basarabiei şi a continuat cu furie după reocuparea din 1944. Cu toate acestea, în teritoriul R.S.S.M. a fost înfiinţată după evenimentele din iunie 1940, Mitropolia Moldovei subordonată canonic Patriarhiei Moscovei. în Rusia, lupta contra bisericii a început odată cu instalarea bolşevicilor la putere, fiind o componentă importantă în construirea „primului stat socialist din lume” şi formarea „omului nou”. Religia trebuia substituită de dogmele comuniste. Sub lozinca luptei cu rămăşiţele trecutului, bisericile erau închise, jefuite, demolate, transformate în biblioteci, cluburi, depozite, iar preoţii persecutaţi. „în anii `30 majoritatea preoţilor au luat drumul gulagurilor, de unde puţini s-au mai întors. Cele mai multe biserici, cu simbolurile lor religioase înlăturate sau întinate, dar cu turlele în formă de bulb rămase în general intacte, erau transformate în hambare, cinematografe şi garaje, sau folosite în alte scopuri laice. După două decenii de persecuţii sălbatice, în urma cărora s-au menţinut doar câteva sute de biserici deschise pentru rugăciune, Biserica Ortodoxă Rusă a reînviat pe neaşteptate ca instituţie publică, din nevoia lui Stalin de a o folosi ca sprijin în perioada marelui război pentru apărarea patriei. în 1943, după şaptesprezece ani de absenţă, Patriarhia Moscovei, centrul administrativ al Bisericii, a fost reînfiinţată formal. în a doua jumătate a deceniului, creştinii ortodocşi au redobândit şi restaurat cu dragoste câteva sute dintre bisericile lor”. Activitatea bisericească însă, s-a desfăşurat în strânse relaţii cu N.K.V.D.-ul. Patriarhi, mitropoliţi, episcopi, au acţionat în interesul organelor Securităţii statului, în special, ca agenţi de influenţă. Politica ateistă a sovietelor, pângărirea lăcaşurilor sfinte, interzicerea predării religiei în şcoală, închiderea multor biserici şi mănăstiri, au provocat indignarea credincioşilor şi a slujitorilor Bisericii Ortodoxe din Moldova. în pofida represiunilor, arestărilor, intimidărilor, mulţi slujitori ai cultelor îşi exprimau în mod deschis dezacordul cu politica promovată de autorităţile comuniste din republică, desfăşurau agitaţie antisovietică printre enoriaşi, iar uneori recurgeau la acte de sabotaj şi nesupunere. Un act de rezistenţă organizată din partea consiliului bisericesc şi al enoriaşilor, a avut loc în anul 1945, în satul Cocieri, raionul Dubăsari. Timp de câteva luni, consiliul bisericesc din Cocieri, condus de preotul Ion Nateajnoi, susţinut de adjunctul preşedintelui sovietului sătesc, Verlan, au ignorat hotărârea Comitetului executiv raional, care prevedea transferarea bisericii într-o clădire veche. în ziua de 17 noiembrie, când un grup de comsomolişti, conduşi de adjunctul preşedintelui Comitetului executiv raional, Iacovlev şi secretarul Comitetului raional al comsomolului, Kurakin, au încercat să transfere averea bisericii într-o clădire veche, în sat s-a declanşat o adevărată insurecţie. Indignaţi de această samavolnicie, sute de bărbaţi şi femei s-au adunat în curtea bisericii, unii pătrunzând în interior şi urcându-se sub cupola ei. La sunetele clopotului, care a bătut timp de 4 ore, a venit tot satul. Reprezentanţii autorităţilor, Iakovlev, directorul şcolii şi comsomolista Vladimirova, inspector în domeniul vieţii culturale a Comitetului executiv raional, au fost snopiţi în bătăi şi izgoniţi din sat. Organizatorii răscoalei, precum şi persoanele care au participat nemijlocit la maltratarea activiştilor sovietic, au fost traşi la răspundere penală. Doi ani mai târziu, la 27 octombrie 1947, au fost arestaţi şi diferiţi justiţiei pentru „activităţi antisovietice”, mai mulţi preoţi: Nicodim Onu, preot al bisericii din Satul Nou, Serafim Dabija, stareţul mănăstirii Zloţi, Elipidifor Zaviţchi, preot al bisericii din satul Selemet, raionul Cimişlia şi Porfirie Gondiu, preot al bisericii din satul Batâr, raionul Căinari. „Crimele” de care se făcuseră vinovaţi aceşti slujitori ai cultelor, erau următoarele: în iulie 1941, Nicodim Onu a întâmpinat cu pâine şi sare „armatele de ocupaţie”. La mitingul organizat în Satul Nou, a rostit o cuvântare antisovietică, prin care a salutat sosirea „ocupanţilor germano-români” şi a calomniat Puterea Sovietică. Pentru comemorarea eliberării Basarabiei de către armatele româno-germane în anul 1943, N. Onu şi S. Dabija, cu sprijinul „elementelor chiabureşti” din sat, au construit în Satul Nou o mănăstire, pe care au numit-o Zloţi. La mitingul organizat cu ocazia punerii pietrei de temelie, au rostit cuvântări antisovietice şi au chemat populaţia să sprijine material construirea mănăstirii. După inaugurarea mănăstirii, Dabija a devenit stareţ, iar Onu – monah al mănăstirii. La 12 august 1948, a urmat condamnarea unui alt slujitor al cultului: prin sentinţa Judecătoriei Supreme a U.R.S.S., călugărul Nichifor Ceban de la mănăstirea Serbet, raionul Sângerei, a fost condamnat, în baza art. 54-10, al. I Cod penal al R.S.S. Ucrainene, la 10 ani privaţiune de libertate, cu suspendarea drepturilor civice pe termen de 5 ani. Acesta, aflându-se la mănăstirea Dobruja între anii 1945-1947, a desfăşurat agitaţia antisovietică printre călugări. Deseori îşi exprima dezacordul în legătură cu politica promovată de autorităţile comuniste din Basarabia, se pronunţa împotriva colhozurilor, critica realitatea sovietică, exprimându-şi totodată, regretul pentru regimul din perioada administraţiei româneşti şi nutrind încrederea în inevitabilitatea izbucnirii unui război al statelor blocului anglo-american împotriva U.R.S.S., în urma căruia Uniunea Sovietică va fi învinsă, iar Basarabia se va reuni cu România. Represiunea sovietică nu a ocolit nici asociaţiile religioase. Pentru desfăşurarea „agitaţiei contrarevoluţionare”, în anul 1947 au fost privaţi de libertate 69 de sectanţi: la 26 mai 1947, prin sentinţa Judecătoriei Supreme a R.S.S.M., în baza art. 54-10, aliniat 2 şi 54-11 Cod penal al R.S.S. Ucrainene, au fost condamnaţi la 10 ani privaţiune de libertate 8 conducători şi membri activi ai sectei Tătunea Ioan – Ioan Botezătorul, care activau clandestin pe teritoriul judeţului Bălţi. Conducerea acestei secte, în frunte cu Ecaterina Strechi, se afla într-o casă de la periferia oraşului Bălţi. Pe lângă activitatea religioasă, membrii sectei desfăşurau o intensă agitaţie antisovietică în mijlocul populaţiei, orientată împotriva intrării ţăranilor în colhoz, a tineretului – în rândurile comsomolului şi ale Partidului Comunist, împotriva livrărilor de produse alimentare către stat, a participării la alegerile în Sovietul Suprem al U.R.S.S. şi R.S.S.M. în decembrie 1947, au fost privaţi de libertate 6 conducători şi membri activi ai sectei clandestine a inochentiştilor, în frunte cu V. Rusanovschi. Fost diacon, acesta întemeiase în anul 1945, secta religioasă a urmaşilor ieromonahului Inochentie şi foarte repede şi-a adunat adepţi, circa 200 de locuitori ai judeţului Bălţi. Membrii sectei făceau agitaţie antisovietică printre ţărani, se pronunţau împotriva colhozurilor şi a predării pâinii la stat, răspândeau zvonuri despre apropiatul eşec al Puterii Sovietice în Rusia şi reinstalarea monarhiei în persoana lui Rusanovschi, care se considera moştenitor legitim al Romanovilor, dându-se drept fratele ţarului Nicolae al II-lea. La indicaţia lui Rusanovschi, membrul sectei Ioan Curiş, a pictat un tablou care reprezenta răsturnarea Puterii Sovietice în Rusia, restabilirea monarhiei, încoronarea ţarului Alexei, în persoana lui Rusanovschi şi a ţariţei Anastasia, în persoana Olgăi Gaidu, precum şi chinurile comuniştilor şi ale antihriştilor. La 18 decembrie 1947, au fost deferiţi justiţiei 9 membri ai sectei Arhanghelul Mihail, împreună cu conducătorul acesteia, Alexandru Culeachi, originar din satul Todireşti, raionul Ungheni. Secta întrunea circa 50 de membri activi, care propovăduiau prin satele republicii învăţătura Arhanghelului Mihail (adică a lui Culeachi), chemau populaţia să-şi părăsească gospodăriile, să vină în sectă şi să se ocupe de activitatea de propovăduire. Pe lângă activitatea religioasă, membrii sectei desfăşurau în mijlocul populaţiei agitaţie antisovietică, răspândind apelul de a nu intra în colhoz, a nu plăti impozite şi a nu sluji în Armata sovietică. Câteva zile mai târziu, la 27 decembrie 1947, au fost judecaţi 14 sectanţi, conducători şi membri activi ai uneia dintre cele mai numeroase secte religioase clandestine, care activa pe teritoriul republicii – Martorii lui Iehova. Conform unor date, în 21 de sate ale raioanelor Brătuşeni, Râşcani, Edineţ, Lipcani, Briceni şi Sângerei, existau circa 2.500 de membri ai acestei secte, uniţi în 243 de cercuri, care formau 23 de grupe. Grupele, la rândul lor, constituiau un district, în fruntea căruia se afla Constantin Şobe, originar din satul Zăicani, raionul Brătuşeni.  „Secta iehoviştilor – relata Vladimir Volkov, din 1946 la conducerea Secţiei lupta cu contrarevoluţia bisericească a Direcţiei N.K.G.B. a regiunii Cernăuţi – nu în zadar se numea organizaţie, ea având o structură bine pusă la punct. Unitatea cea mai de jos era cercul (kilka), câteva cercuri formau o grupă, iar acestea formau o secţie şi o regiune (sfera). Acestea erau trei: Cernăuţi-Moldova, Ucraina şi Irkutsk, unde au fost strămutaţi sectanţii din regiunile occidentale. Sferele se subordonau centrului european, care activa în acele timpuri în Polonia, iar centrul mondial se afla la Brooklyn, în suburbia New-Yorkului. În cadrul organizaţiei – continuă Volkov – era o evidenţă severă asupra lucrului efectuat. Fiecare sectant lunar dădea o dare de seamă după modelul stabilit: numărul orelor de predici, învăţături efectuate, cantitatea literaturii şi a foilor volante difuzate şi studiate (revista de bază era Turnul de veghe), numărul persoanelor identificare, cointeresate şi atrase în sectă, câţi bani au fost adunaţi în fondul Bunei speranţe şi aşa mai departe. Toate aceste date sintetizate, erau trimise sub formă scrisă verigilor superioare”. Din S.U.A. erau aduse clandestin la Lvov (Ucraina) reviste instructive şi literatură specială, cu caracter religios şi antisovietic, care ulterior erau transportate şi în R.S.S.M., unde se repartizau conducătorilor cercurilor şi grupurilor iehoviste. Pe lângă propaganda religioasă, conducătorii iehoviştilor, în cadrul adunărilor ilegale, făceau şi agitaţie antisovietică, afirmând că, „Puterea Sovietică nu este de la Dumnezeu, ci de la satana, că în timpul apropiat va fi declanşat războiul Armaghedon (adică războiul lui Dumnezeu împotriva diavolului), în urma căruia vor fi distruse toate puterile de pe pământ, toţi necredincioşii în Dumnezeul Iehova, iar pe pământ vor trăi veşnic numai martorii lui Iehova”. De aceea ei propuneau ţăranilor să adere la sectă, or în caz contrar, vor fi nimiciţi în războiul Armaghedon, chemau sectanţii şi populaţia să nu participe la alegerile în organele locale şi centrale ale puterii de stat, întrucât ei l-au ales deja pe Dumnezeul Iehova, nu recunosc altă putere şi deci, nu vor participa la activitatea organelor puterii de stat. Bărbaţii erau îndemnaţi să refuze serviciul militar în Armata sovietică şi să nu apere ţara cu arma în mâini, pentru că pisania-biblică interzice să omori oameni. în anii 1944-1945, iehoviştii au desfăşurat agitaţie împotriva ajutorării Armatei roşii, chemând populaţia să boicoteze împrumutul militar de stat, organizat în acest scop, iar tineretul să nu intre în rândurile comsomolului şi să nu participe la activitatea organelor Puterii Sovietice. Secta a difuzat în mijlocul populaţiei numeroase foi volante şi reviste cu conţinut antisovietic. Printre persoanele arestate de către organele Securităţii statului erau: Constantin Şobe, conducătorul districtului moldovenesc al sectei; Leonid Chiabura şi Ion Zabolotnîi, locţiitorii acestuia; 5 conducători ai grupurilor şi 5 conducători ai cercurilor. La 10 ianuarie 1948, au fost deferiţi justiţiei încă 12 conducători ai sectei iehoviştilor, inclusiv noul conducător al districtului moldovenesc al sectei, Ion Pădureţ, originar din satul Corjeuţi, raionul Lipcani, desemnat în această funcţie după arestarea lui Constantin Şobe. La 11 octombrie 1947, prin sentinţa consfătuirii speciale a organelor securităţii statului al U.R.S.S., au fost condamnaţi la 8 ani de privaţiune de libertate şi conducătorii Societăţii adventiştilor reformatori de ziua a 7-a – Terentie Cercov, Petre Mangul şi Feodor Podlesnîi. Pe parcursul anilor 1945-1946, pe lângă propaganda religioasă, membrii acesteia au desfăşurat pe teritoriul Basarabiei agitaţie antisovietică, pentru a obţine eschivarea populaţiei de la serviciul militar în Armata sovietică, au răspândit zvonuri despre o eventuală prăbuşire a Puterii Sovietice şi pieirea tuturor necredincioşilor.  3.4. Activităţi de combatere a spionajului inamic în R.S.S.M. încă din anul 1944, odată cu revenirea armatelor sovietice în teritoriile Transnistriei, Bucovinei şi Basarabiei, pe tărâmul contrainformativ şi cu rol de poliţie politică, au intrat în acţiune subdiviziunile de contrainformaţii militare SMERŞ. Acestea erau preocupate de identificarea şi anihilarea agenţilor din serviciile speciale străine (române şi germane, engleze şi americane), a trădătorilor, dezertorilor, de cercetarea preliminară a arhivelor capturate, executarea ofiţerilor şi soldaţilor sovietici care se retrăgeau de pe poziţii fără ordin, de cercetarea celor care au reuşit să evadeze din prizonieratul inamic, au scăpat din încercuire sau care au fost sub ocupaţia străină (germano-română), de combaterea acţiunilor antisovietice în teritoriile reocupate de trupele sovietice. Jurisdicţia SMERŞ-ului se exercita nu numai asupra armatei, flotei şi forţelor aeriene, dar şi asupra unităţilor militare şi formaţiunilor N.K.V.D. Pentru îndeplinirea misiunilor, SMERŞ-ul dispunea de o vastă reţea de informatori şi acorda asistenţă partizanilor sovietici care acţionau în spatele trupelor inamice. După înaintarea trupelor SMERŞ spre vest împreună cu armatele de operaţiuni şi părăsirea teritoriului Transnistriei şi Basarabiei, atribuţiile contrainformative au trecute în sarcina subdiviziunilor regionale/republicane ale Securităţii statului (N.K.G.B.). Activitatea contrainformativă a acestora în primii ani de după război, s-a desfăşurat în baza Instrucţiunii privind evidenţa şi identificarea agenturii organelor de informaţii, contrainformaţii, represiune şi poliţieneşti ale ţărilor care au luptat împotriva U.R.S.S., a trădătorilor, complicilor şi colaboratorilor ocupanţilor germano-fascişti, intrată în vigoare în baza ordinului N.K.G.B. al Uniunii Sovietice nr. 00252 din 29 mai 1945. De căutarea „agenţilor din spionajul străin, a colaboratorilor activi cu ocupantul german şi a trădătorilor din rândul cetăţenilor sovietici daţi în urmărire unională”, se ocupa şi Secţia a IV-a urmărire a N.G.K.B. Totul a început de la capturarea arhivelor şi interogarea agenţilor români şi germani, capturaţi de contrainformaţiile sovietice. Spre exemplu, în august 1944, odată cu capitularea României, sovieticii au reuşit să captureze arhiva de pe front a Centrului de Informaţii „H” al Marelui Stat Major al Armatei române. Imediat s-a purces la cercetarea preliminară a documentelor capturate, în special, a celor cu caracter operativ şi a celor ce conţineau informaţii despre structura şi agentura serviciilor speciale româneşti din teritoriile ocupate de Armatele sovietice.  Apoi, documente din arhivele serviciilor speciale româneşti (Centrul „H”, Centrele de Informaţii a S.S.I. din Chişinău şi Odessa) au fost duse la Moscova, la sediul M.G.B. al capitalei sovietice, iar în primii ani de după război s-a trecut la cercetarea lor minuţioasă. La 24 aprilie 1947, M.G.B.-ul moscovit a dat dispoziţii ca aceste documente să fie trimise M.G.B.-ului R.S.S. Moldoveneşti, pentru a fi traduse în limba rusă, în vederea exploatării lor. O mare parte a documentelor a fost tradusă în limba rusă de sublocotenentul Vaisman, translatorul Direcţiei contraspionaj din cadrul SMERŞ al Frontului III Ucrainean (Укр. «СМЕРШ» 3 Украинского Фронта, Гвардии младший лейтенант Вайсман), de Melnikova, translatorul M.G.B.-ului U.R.S.S., care se ocupa şi de clasificarea şi interpretarea documentelor. De acelaşi lucru era preocupat şi sublocotenentul Pevcev, ajutor al împuternicitului operativ (помошник оперуполномочного). De cercetarea documentelor S.S.I. (şi a celor aparţinând Centrului „H”) în cadrul M.G.B.-ului R.S.S. Moldoveneşti, în anii 1946-1949, s-a ocupat Secţia „V”, prin controlorul de categoria a II-a, sergentul Salikova, controlorul de categoria I-a, sergentul superior Kuperman, sublocotenentul Blank şi ajutorul împuternicitului operativ, sublocotenentul Pevcev. Traducerea documentelor în limba rusă era făcută de sergentul inferior Proţiuk, plutonierul N. Braunihştein, Vovremian, Sirkis şi sergentul Har´kover. Multe din documentele organelor S.S.I. din Basarabia şi Transnistria, de asemenea au fost traduse în limba rusă de căpitanul Kalinin din cadrul Direcţiei Generale a Contraspionajului SMERŞ a N.K.G.B. (оперуполномоченый Г.У.К.Р. – Главное Управление Контрразведки – «СМЕРШ» Н.К.Г.Б.). Documentele mai importante au fost traduse, iar copiile în limba rusă – trimise la Moscova. Arhiva Centrului „H” şi parte din cea a Centrelor S.S.I. de la Chişinău şi Odessa, a fost lăsată la Chişinău şi depozitată în Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Dacă în timpul cercetărilor era identificată vreo persoană care a colaborat cu serviciile speciale româneşti, aceasta urma să fie găsită de organele securităţii sovietice pentru a fi exploatată informativ (în cazul persoanelor care au colaborat cu administraţia română, acestea, după obţinerea informaţiilor necesare, urmau să fie supuse represiunilor). De asemenea, trebuiau identificate şi exploatate informativ persoanele care s-au manifestat activ împotriva autorităţilor româneşti, căci la sigur, acestea puteau da relaţii despre „trădătorii” Statului sovietic. în urma studierii fiecărui dosar, se întocmea o „Listă cu persoanele care fac parte din dosarul de cercetare a organului de spionaj românesc S.S.I., nr. V/234 şi care urmează să fie luate în evidenţă operativă” (Список лиц проходящих по делу румынского разведоргана ССИ № В/234 подлежащие взятию на оперучёт). Erau şi dosare în care nu s-au descoperit persoane care urmau a fi trecute în evidenţele operative ale Secţiei „A”. De asemenea, pentru fiecare dosar cercetat, se făcea o scurtă „Informaţie” (Справка), în care se spunea despre ce era vorba în dosar: „Prezentul document conţine corespondenţă cu caracter personal şi administrativ-gospodăresc” (Данный документ содержит служебную перепмску личного и административно-хозяйственного характера). Din documentele provenite de la subdiviziunile S.S.I. din nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei (incluse după război în componenţa Ucrainei Sovietice) erau extrase numele agenţilor care au activat acolo şi trimise M.G.B.-ului R.S.S. Ucraineşti, în vederea arestării lor (spre exemplu, în anii 1946-1947, securitatea ucraineană a intrat în posesia listei colaboratorilor neoficiali ai Centrului de Informaţii al S.S.I. Cetatea Albă).  în teritoriul Transnistria, Bucovina şi Basarabia, S.S.I.-ul a lăsat pentru activităţi informative aşa-numita Echipa Specială „C”. Pentru Transnistria era preconizată o reţea informativă formată din 250 de persoane cu 19 aparate radiotelegrafice. Separat, pentru fiecare judeţ, era prevăzut un număr de 10-15 agenţi. în Basarabia, numărul agenţilor trebuia să fie de 220 de spioni, cu 16 aparate radiotelegrafice. Separat, urmau să fie lăsaţi agenţi cu diverse misiuni, în toate satele de pe malul stâng al Nistrului şi Prutului. în Bucovina, se preconiza plasarea a 150 de agenţi, cu 9 aparate radiotelegrafice. Suplimentar, trebuiau lăsaţi agenţi în toate satele de pe malul stâng al Siretului. „După retragerea trupelor germano-române din Bucovina şi din Nordul Basarabiei – relata Eugen Cristescu, fostul director general al S.S.I., în timpul interogatoriilor de la Moscova, – Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi Marele Stat Major a dat ordin tuturor serviciilor informative să creeze în oraşele principale din Basarabia şi Moldova, o serie de legături informative şi mijloace de transmisiuni spre a fi informaţi de regimul ce se va aplica populaţiei române de trupele sovietice, guvernul român considera că Basarabia şi Bucovina vor aparţine şi în viitor statului român. Conform ordinului Marelui Stat Major, aceşti rezidenţi informativi trebuiau să trimită informaţii asupra situaţiei generale din teritoriu. Recrutarea rezidenţilor informativi se făcea prin bună învoială de şefii de centre (informative din Basarabia, Bucovina şi Transnistria – n.a.) sau delegaţii lor, după care li se făcea o şcoală de instructaj. în Bucovina, din cauza precipitării evenimentelor nu s-a creat o reţea informativă. în Basarabia s-a realizat ceva în oraşul Chişinău şi la Iaşi. Numele persoanelor recrutate cum şi adresele lor nu le pot cunoaşte, fiind chestiuni de detaliu. Ele se pot găsi la Centrala Serviciului la Agentura frontului de Est. în ce priveşte faptul dacă şi în Transnistria s-au recrutat asemenea rezidenţi informativi, nu pot preciza deoarece Agentura frontului de Est lucra direct cu Comandamentul Armatei de la care primea dispoziţiuni. în orice caz, relaţiuni se pot obţine de la Centrala Serviciului unde se găseşte în prezent Agentura frontului de Est. în general însă în această materie nu s-a realizat prea mult, deoarece ordinul a venit foarte târziu şi n-a fost timpul necesar pentru recrutare, mai ales că populaţia se evacua în continuu”. După ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S., una din primele măsuri luate de noile autorităţi a fost să dizolve Frontul de Est – structură a Secţiei I-a Informaţii externe a S.S.I., care se ocupa de spionajul contra sovieticilor –, iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foştilor inamici – a sovieticilor. Cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost distrusă. în cadrul colaborării româno-sovietice din Campania din Vest, sovieticii au cerut şi obţinut tabelul cu informatorii Agenturii Frontului de Est lăsaţi pe teritoriul U.R.S.S. în timpul retragerii, schema cu organizarea S.S.I. până la 23 august 1944 şi după, ordinele de bătaie până la şefii de birouri. Reprezentanţilor serviciului de informaţii al Armatei roşii li s-au predat formulele cernelurilor simpatice utilizate şi ale reactivilor pentru citirea lor, cu mostre pentru fiecare. în regiunea Cernăuţi, după anihilarea agenturii româneşti, Secţia a IV-a urmărire a Direcţiei N.K.G.B. s-a ocupat în special de identificarea agenţilor germani ai Abwehrgruppe-204, care au urmat cursurile şcolii de spionaj din com. Plosca, fostul judeţ Rădăuţi. în căutarea acestora, a fost utilizată metoda de agentură, reuşindu-se identificarea a doi agenţi germani, care au dat informaţii detaliate despre structura şi conducerea şcolii, şi au deconspirat „zeci de agenţi ai spionajului” inamic. Pentru buna credinţă de care au dat dovadă aceşti doi agenţi, ei nu au fost traşi la răspunderea penală, ci au fost recrutaţi ca agenţi contrainformativi sovietici, cu numele conspirativ de Ivan şi Goreţ. Aceşti doi agenţi au contribuit şi la identificarea unui număr mare de agenţi germani rămaşi în România. Erau trimişi în misiuni speciale în teritoriul Statului român, pentru a-i identifica pe agenţii inamici şi a stabili adresa de domiciliu a acestora. Apoi, informaţiile obţinute erau verificate prin Secţia specială ŞMERŞ a Armatei a 8-a tancuri, aflată la Constanţa. în acest fel, s-a reuşit identificarea, arestarea şi transportarea la Cernăuţi pentru judecare, a peste 30 de agenţi germani. Atenţia organelor contrainformative sovietice s-a concentrat şi asupra foştilor aliaţi din război şi în general, asupra statelor capitaliste. Aliaţii sovieto-anglo-americani după ce au zdrobit inamicul comun – Germania nazistă şi sateliţii ei – au devenit duşmani; reîncepea lupta dintre lumea comunistă şi lumea capitalistă. în aceste condiţii, confruntarea între cele două sisteme a devenit extrem de actuală şi pentru organele de securitate. Contrainformaţiile sovietice urmau să acţioneze cu insistenţă împotriva spionajul anglo-american, care trimetea în misiuni speciale agenţi în spaţiul sovietic pentru culegerea de informaţii, organizarea sau stabilirea contactelor cu organizaţiile antisovietice din U.R.S.S., etc. Primul act normativ în acest sens, emis de N.K.G.B. al U.R.S.S., a fost circulara nr. 115 din 30 octombrie 1945, Cu privire la activitatea spionajului englez împotriva U.R.S.S. După patru luni a fost emis un alt document – instrucţiunile N.K.G.B. al U.R.S.S. din 6 februarie 1946, Cu privire la identificarea agenţilor spionajului englez şi american din rândul repatriaţilor. Primul document se referea la activitatea serviciilor speciale britanice din U.R.S.S. în anii celui de-al Doilea Război Mondial, în care se spunea: „...Organele de spionaj engleze au profitat de posibilităţile (lărgite) şi au intensificat activitatea de spionaj împotriva Uniunii Sovietice. în total, în perioada Războiului pentru Apărarea Patriei în U.R.S.S. au venit circa 200 de spioni englezi, dintre care 110 în Moscova, 30 în Murmansk şi în componenţa diverselor delegaţii – peste 20. N.K.G.B. al U.R.S.S. în perioada războiului a identificat următoarele rezidenţe engleze: 1) Intelligence Service; 2) ale serviciilor de spionaj ale ministerului economiei de război; 3) ale spionajului militar; 4) ale spionajului flotei militare; 5) ale spionajului flotei aeriene; 6) ale spionajului politic al Ministerului de Externe; 7) ale serviciilor de spionaj ale ministerului informaţiei”. Cel de-al doilea document îi viza pe cei care s-au refugiat din teritoriile ocupate sau aflate sub influenţa sovietică şi readuşi „benevol” înapoi. Adică, în cazul N.K.G.B.-ului din R.S.S. Moldovenească era vorba de transnistrienii, bucovinenii şi basarabenii refugiaţi în 1944 din faţa ameninţării comuniste în vestul României şi „repatriaţi” cu forţa la est de Prut de organele speciale sovietice, fiind consideraţi „cetăţeni sovietici”. Problema combaterii spionajului anglo-american era în dese rânduri discutată în cadrul eşaloanelor superioare de stat şi de partid ale U.R.S.S. La 20 august 1946, C.C. al P.C. al U.R.S.S. a adoptat decizia Cu privire la intensificarea luptei cu agentura spionajului american şi englez, iar în baza acesteia, M.G.B. al U.R.S.S. a emis la 2 februarie 1947 ordinul nr. 0048, Cu privire la intensificarea activităţii contrainformative în lupta cu agentura spionajului englez şi american. Deoarece era regiune de frontieră a Uniunii Sovietice şi considerată vulnerabilă eventualelor acţiuni de penetrare ale spionajului inamic, în R.S.S. Moldovenească s-au desfăşurat intense activităţi contrainformative. Una din reuşitele organelor securităţii statului ale R.S.S.M. pe care o cunoaştem, a avut loc în august 1951, când au fost capturaţi doi agenţi ai serviciilor americane de spionaj – F. L. Saranţev şi A. I. Osmanov. Aceştia erau agenţi ai C.I.A. american, recrutaţi în lagărele de refugiaţi din Germania şi paraşutaţi în teritoriul Basarabiei dintr-un avion, care a decolat din Athena. Au fost prinşi imediat şi condamnaţi la moarte pentru spionaj. în activităţile de combatere a agenturii inamice, o metodă de bază a M.G.B.-ului era „inducerea în eroare a serviciului secret britanic, prin crearea organizaţiilor «opoziţioniste» fictive în Uniunea Sovietică şi supravegherea acestor organizaţii”. Prin această metodă erau uşor descoperiţi agenţii anglo-americani, iar mijloacele lor financiare canalizate spre obiective inutile; erau identificate adevăratele organizaţii antisovietice, care puteau fi controlate sau anihilate. După cum reiese din studiile istoricilor ruşi, activitatea contrainformaţiilor sovietice în această perioadă s-a desfăşurat cu mult zel şi destul succes. în preajma operaţiunii de deportare a „elementelor periculoase antisovietice” în Siberia din vara anului 1949, M.G.B.-ul R.S.S.M. informa în decembrie 1948 că, în numărul acestor elemente identificate, în total 33.640 de chiaburi, foşti moşieri, foşti comercianţi, foşti şefi şi membri de partide, persoane revenite din exilul executat în 1941, foşti colaboratori activi ai organelor române, complici ai ocupanţilor germani, foşti albgardişti, etc., erau 485 de persoane (179 de familii) care ar fi fost din „agentura descoperită a serviciilor străine de spionaj”. în februarie 1949, numărul acestor persoane a crescut la 576 (201 de familii). 3.5. Organizarea şi executarea operaţiunilor de deportare a basarabenilor în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. Cea mai grandioasă operaţiune de poliţie politică (în special din punct de vedere tehnic) din istoria R.S.S. Moldoveneşti, executată de către organele securităţii statului împreună cu cele ale afacerilor interne, a fost operaţiunea de deportare din 6 iulie 1949, a mii de basarabeni în regiunile Extremului Orient ale Uniunii Sovietice, cunoscută sub denumirea de operaţiunea „Iug” (din limba rusă „Sud”). Motivele deportării erau de ordin social (înlăturarea clasei înstărite, care încurca la realizarea colectivizării gospodăriilor) şi politic (înlăturarea tuturor elementelor considerate periculoase pentru Statul sovietic).  Până la deportare, autorităţile au încercat să faciliteze colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti prin instituirea unor impozite exagerate pentru gospodăriile individuale (conform hotărârilor Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. din 17 august 1947 şi a Biroului C.C. al P.C. (b) al R.S.S. Moldoveneşti din 30 august 1947). Această măsură a fost primită cu ostilitate de o bună parte a populaţiei. Formele de rezistenţă erau diferite, inclusiv acţiuni armate. Ca o contra-măsură la aceste manifestări, la 28 septembrie 1948, C.C. al P.C. (b) al R.S.S. Moldoveneşti a decis excluderea gospodăriilor chiabureşti (care se manifestau împotriva gospodăriilor colective) din colhozuri, iar la 30 septembrie, a adoptat o hotărâre cu privire la intensificarea rezistenţei faţă de colectivizare şi măsurile politico-administrative ale statului la sate. Prin hotărârea din 28 septembrie, au fost date dispoziţii M.A.I. şi M.G.B. pentru intensificarea luptei cu chiaburimea şi alte elemente care se manifestau împotriva politicii statului. Către începutul anului 1949, doar 20% din ţăranii R.S.S. Moldoveneşti erau încadraţi în colhozuri, astfel că, autorităţile de la Chişinău tot mai insistent puneau problema neutralizării chiaburimii şi a elementelor antisovietice, care împiedicau aceste transformări. Deoarece măsurile luate de autorităţi în vederea colectivizării (impozitările excesive, excluderea chiaburilor din colhozuri ş.a.), nu au dat rezultatele aşteptate, lovitura de graţie trebuia dată prin expropriere (proprietatea confiscată urmând să constituie baza tehnico-materială a colhozurilor) şi deportarea celor ostili în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. La începutul lunii decembrie 1948, ministru Securităţii statului al R.S.S.M., Iosif Mordoveţ, s-a adresat printr-o scrisoare ministrului unional al Securităţii statului, Viktor S. Abakumov, în care îi scria că, pentru sporirea procesului de colectivizare este nevoie de strămutarea din R.S.S.M., împreună cu familiile, a chiaburimii, a foştilor comercianţi, moşieri, membri ai partidelor „burgheze”, pe cei care propagă ideologia diverselor secte religioase, precum şi toate „elementele nemulţumite”, care se manifestă împotriva politicii statului, în total 9.259 de persoane (şi împreună cu familiile, un total general de 33.640 de peroane). Mordoveţ mai spunea că, C.C. al P.C. (b) al R.S.S.M. intenţionează să înainteze această chestiune spre examinare C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. O scrisoare similară a fost trimisă la 12 octombrie 1948, de ministrul afacerilor interne al R.S.S.M., F. Ia. Tutuşkin, ministrului unional de interne, S. N. Kruglov. General-colonelul I. Morodveţ, la 17 februarie 1949 semna o notă, în care era vorba de luarea în evidenţă a 40.854 de „chiaburi” şi alte „elemente duşmănoase”. Numărul mare de „elemente antisovietice” a făcut conducerea de la Chişinău să intervină la 17 martie 1949, la I. Stalin, pentru aprobarea deportării celor mai periculoase elemente în regiunile îndepărtate ale U.R.S.S. Era vorba de 10.724 de persoane (în total, cu membrii familiilor acestora – 39.091 de persoane) – „chiaburi”, foşti moşieri, comercianţi, complici ai „ocupanţilor”, membri şi simpatizanţi ai partidelor „fasciste”, etc. Printre motivele deportării acestora (că ar fi elemente contrarevoluţionare), era şi necesitatea exproprierii lor, ca în baza averilor confiscate să fie organizate colhozurile. Se considera că, „chiaburii” deţin un potenţial economic foarte mare, a cărui confiscare ar permite asigurarea necesităţilor de funcţionare a colhozurilor. Aşa-numiţii „chiaburi” dispuneau de 12.601 de case, 3.241 de cai, 2.079 de boi de tracţiune, 2.220 de porci, 40.748 de capre şi oi, 52418 de hectare de pământ, 588 de hectare de livezi şi 2.210 de hectare de viţă-de-vie. Deci, prin deportarea „chiaburilor” Puterea sovietică scăpa de rezistenţa anticolhoznică şi reuşea să-şi asigure o bază materială necesară constituirii gospodăriilor agricole colective. La „propunerea” organelor de partid şi sovietice din R.S.S.M., la 6 aprilie 1949, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. a adoptat hotărârea nr. 1.290-467 s.s., Cu privire la deportarea din R.S.S.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai ocupanţilor. Se prevedea deportarea a 11.280 de familii (40.854 de persoane). în consecinţă, Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. a aprobat hotărârea nr. 1290-467, potrivit căreia din R.S.S.M. urmau să fie strămutate în regiunile de est ale U.R.S.S., 11.280 de familii „antisovietice” (40.854 de persoane). Deportarea era preconizată pentru luna iunie 1949, iar deportaţii trebuiau strămutaţi pentru totdeauna.  întocmirea dosarelor personale pentru indivizii care urmau să fie deportaţi, a intrat în sarcina M.G.B.-ului R.S.S.M., (iar M.A.I. urma să-i acorde asistenţa necesară) şi trebuia făcută în baza Instrucţiunii aprobate prin ordinul M.G.B. al U.R.S.S. nr. 00179 din 9 aprilie 1949. Potrivit acestei Instrucţiuni, erau exceptate de la deportare familiile a căror membri îşi făceau serviciul în Armata sovietică sau au căzut pe front, erau invalizi din Marele Război pentru Apărarea Patriei, erau decoraţi cu ordine şi medalii sovietice ori aveau merite deosebite faţă de Statul sovietic ş.a. De asemenea, erau exceptaţi de la deportare învăţătorii şi profesorii, deoarece în instituţiile de învăţământ din republică era o insuficienţă acută a cadrelor didactice. Dintre profesorii şi învăţătorii incluşi în listele preliminare, 35% erau calificaţi drept „chiaburi”, 27% consideraţi că au colaborat cu „autorităţile fasciste”, 17% că au aparţinut partidelor „burgheze, fasciste şi profasciste”, au colaborat cu jandarmii, poliţiştii şi organele de spionaj inamice. Preparativele operaţiunii de deportare au prevăzut şi pregătirea ideologică a celor ce trebuiau s-o execute. Aşa că, pe parcursul anului 1949, mai ales în prima jumătate, au fost organizate mai mult de 10 şedinţe politice, cu participarea cadrelor de conducere şi a activului Partidului Comunist al subdiviziunilor M.A.I., la care au fost discutate priorităţile şi modalităţile de activitate a organelor afacerilor interne, determinate de intensificarea „luptei de clasă” în localităţile rurale, unde, potrivit ministrului de interne, F. Tutuşkin, „Chiaburii şi elementele naţionalist-burgheze se opun activ puterii sovietice. Ei constituie nucleul pentru formarea grupelor banditeşti, întreprind acţiuni teroriste, folosesc diferite metode şi mijloace de luptă împotriva construcţiei colhoznice”. Lucrul pentru întocmirea dosarelor a demarat în luna aprilie 1949, odată cu sosirea de la Moscova la Chişinău a general-maiorului I. I. Ermolin, împuternicitul M.G.B. al U.R.S.S. (precum şi a locţiitorului acestuia pentru trupele M.G.B., general-locotenentul Burmak), în vederea pregătirii şi executării operaţiunii de deportare. Din acest moment, toate documentele referitoare la deportare, erau semnate de I. Mordoveţ şi contrasemnate de I. Ermolin. Aceşti doi, precum şi N. N. Selivanovski, locţiitorul ministrului Securităţii statului al U.R.S.S., au coordonat acţiunile de pregătire a operaţiunii şi prin dispoziţii verbale. Pregătirea dosarelor personale se făcea de către organele raionale şi orăşeneşti ale M.G.B.-ului R.S.S.M. Apoi, documentele erau trimise ministerului spre avizare, fiind reîntoarse organelor teritoriale ale M.G.B. pentru executare. Munca de întocmire a dosarelor (în teritoriu) a decurs foarte greu, cauza fiind numărul foarte mare a persoanelor care trebuiau deportate, precum şi caracterul strict secret al operaţiunii. în vederea accelerării pregătirilor (care trebuiau finalizate până la sfârşitul lunii mai) au fost implicaţi şi colaboratori ai M.A.I. Această tărăgănare, precum şi indiscreţiile unor funcţionari ai M.G.B. şi M.A.I., a făcut ca o mică parte a populaţiei să afle despre aceste preparative. La începutul lunii mai 1949, organele M.G.B. al R.S.S.M. au atestat primele zvonuri în privinţa strămutării care se pregătea. M.G.B.-ul informa că, o parte din vină o aveau organele locale ale M.A.I., care în procesul de întocmire a listelor cu persoanele pentru deportare, nu au respectat elementarele norme ale conspiraţiei. Despre faptul răspândirii zvonurilor de către colaboratorii organelor afacerilor interne, Mordoveţ l-a informat personal pe ministerul de interne al R.S.S.M. însă, indiscreţii s-au constatat şi din partea unor colaboratori ai Securităţii statului; aceştia, constatând că, au rude incluse în listele de deportare, le spuneau să fugă din localitate sau din republică. Zvonurile despre apropiata strămutare s-au răspândit fulgerător şi circulaţia lor nu putea fi stăvilită. Aşa că, pentru a nu rata efectul psihologic de surprindere, necesar în astfel de operaţiuni, (deşi întocmirea dosarelor personale încă nu luase sfârşit), la începutul lunii mai 1949, M.G.B. al R.S.S.M. s-a adresat M.G.B. al U.R.S.S. pentru a dispune executarea operaţiunii în cel mai apropiat timp. în afară de întocmirea listelor cu persoanele care urmau să fie deportate, s-a lucrat intens şi la elaborarea planului operaţiunii, care a prevăzut chiar şi cele mai mici detalii.  Pentru coordonarea operaţiunii, căreia i s-a dat numele de cod Iug („Sud”), în iunie 1949, a fost creat un stat major, în care a intrat ministrul Securităţii statului, general-maiorul I. Mordoveţ, locţiitorul lui, colonelul A. A. Kolotuşkin, împuternicitul M.G.B. al U.R.S.S., general-maiorul I. Ermolin, precum şi echipele speciale – informativă, operativă, statistică, de legătură, etc., în total 30 de persoane.  în scopul coordonării eficiente a operaţiunii de deportare, teritoriul R.S.S.M. a fost împărţit în opt sectoare operative – Chişinău, Bălţi, Bender, Cahul, Orhei, Râbniţa, Soroca şi oraşul Chişinău – conduse de împuterniciţi, desemnaţi din rândul înalţilor funcţionari ai M.G.B. al U.R.S.S., R.S.S.M. şi din alte „republici-surori”. Fiecare din aceste sectoare (cu excepţia or. Chişinău), a fost divizat în 8-9 raioane administrative. în fiecare raion, pentru executarea operaţiunii, a fost implicat aparatul raional respectiv al M.G.B., precum şi efectivul Securităţii statului venit pe timpul deportării din alte republici. De asemenea, pentru asigurarea desfăşurării operaţiunii în bune condiţii, a fost concentrat şi un personal de rezervă: în secţiile orăşeneşti ale M.G.B. – câte 28 de colaboratori operativi şi 35 de soldaţi; în cele 54 de secţii raionale ale M.G.B. – 108 colaboratori operativi şi 108 soldaţi; în sectoarele operative (cu excepţia or. Chişinău) – 14 colaboratori operativi şi 21 de soldaţi, iar pe lângă statul major din Chişinău – 7 colaboratori operativi şi 30 de soldaţi.  La 11 iunie 1949, prin ordinul M.A.I. al U.R.S.S. nr. 00564, au fost stabilite sarcinile M.A.I. al R.S.S.M. în cadrul operaţiunii „Sud”: a organiza la staţiile de îmbarcare primirea de la M.G.B. a celor deportaţi în conformitate cu certificatele de familie; a numi la fiecare eşalon, din rândul lucrătorilor de răspundere a M.A.I. şi a celor detaşaţi de la M.A.I. al R.S.S. Ucrainene, a câte un şef, 2 locţiitori – pentru lucrul operativ şi logistică, un medic şi două surori medicale, cu medicamentele necesare însoţirii celor deportaţi; a asigura ordinea publică în oraşe şi în alte localităţi, unde vor avea loc deportările. Şi în cadrul M.A.I. al R.S.S.M. a fost creat un stat major operativ, cu subdiviziuni de legătură, informaţii, transport, logistică, etc., care şi-a început activitatea la 24 iunie 1949. Şef al statului major al M.A.I. a fost numit locţiitorul ministrului general-maiorul Orlov. în general, acţiunea M.A.I. s-a limitat la asigurarea asistenţei medicale, aprovizionarea cu alimente şi transportarea deportaţilor. Pentru îndeplinirea sarcinilor M.A.I. din R.S.S. Moldovenească la staţiile de formare a eşaloanelor au fost pregătite 23 de grupuri operative. La 24 iunie 1949, ministrul afacerilor interne al R.S.S.M. a semnat ordinul nr. 0075, prin care a fost aprobată competenţa grupurilor de însoţire a eşaloanelor expediate cu deportaţi din R.S.S.M. până la locurile de destinaţie. Grupul de însoţire număra 6 persoane la fiecare eşalon, în total – 180 de persoane. Din efectivul grupurilor de însoţire a eşaloanelor doar 4 persoane, dintre care un singur şef de eşalon, erau din M.A.I. al R.S.S.M., celelalte 176 de persoane fiind detaşate din regiunile Harkov, Herson, Kiev, Jitomir, Vinniţa, Cernigov, Zaporojie, Kirovograd, Odessa, Poltava şi Dnepropetrovsk. Printre aceştia erau 76 de ofiţeri ai M.A.I. al Ucrainei, care sosise la dispoziţia M.A.I. al R.S.S.M. la 23-24 iunie, 32 medici şi 64 de surori medicale sosite la Chişinău de la Moscova în ziua de 30 iunie 1949. în etapa finală a pregătirii operaţiunii, în republică şi la hotarele ei, au fost concentrate resurse umane şi tehnico-materiale suplimentare din alte republici, căci o astfel de operaţiunile depăşea posibilităţile R.S.S.M. Spre exemplu, pentru executarea operaţiunii era necesar un efectiv de 3.389 de lucrători operativi şi 9.050 de soldaţi, iar R.S.S.M. dispunea doar de 1.466 de lucrători operativi şi 700 de soldaţi (300 de miliţieni şi 400 de grăniceri).