Baritonul OCTAV ENIGĂRESCU: Cel mai important lucru? Alegerea repertoriului!

[altmariusopera]

 

Publicat: 17 Iunie 2014

L-am cunoscut încă din anii de radio şi l-am simpatizat, nu numai pentru că era un mare artist şi tatăl colegului meu de an, Paul Enigărescu, ci şi pentru felul său sociabil de a se comporta cu oricine. Mai ales, cu tinerii. Ne-am întâlnit de mai multe ori, după aceea, şi la televiziune, în interviuri legate de rolurile sale la Opera Română.

Acest interpret complet şi de mare clasă, a ştiut să îmbine calităţile vocii sale generoase şi calde, cu o tehnică remarcabilă şi o trăire dramatică autentică. In cei peste treizeci de ani de carieră, Octav Enigărescu a întuchipat 50 de personaje, aparţinând deopotrivă celor două stiluri majore ale genului liric, dramatic şi comic, de la Renato din Bal mascat, De Luna din Trubadurul, Iago din Otello şi Rigoletto de Verdi, Tonio din Paiaţe de Leoncavallo, Golaud din Pelleas şi Melisande de Debussy, Scarpia din Tosca de Puccini, la Figaro din Bărbierul din Sevilla de Rossini, Falstaff de Verdi, Gianni Schicchi de Puccini, Beckmesser din Maeştrii cântăreţi de Wagner, Faninal din Cavalerul rozelor de Richard Strauss. Făcea din Rigoletto o fiinţă profund umană, cu mijloace simple, dar pline de expresie, în timp ce în pântecosul cavaler Sir John Falstaff îţi provoca râsul prin simpla sa apariţie.

-          Pe care dintre eroii de comedie cu care v-aţi întâlnit de-a lungul timpului i-aţi îndrăgit mai mult?

-          Mai dragi mi-au fost doar trei. Primul este cel din tinereţea mea artistică şi anume, Figaro din Bărbierul din Sevilla, rol cu care am debutat în 1949, la Opera Română din Cluj-Napoca şi pe care l-am cântat pe multe scene europene, păstrându-l în repertoriu mai bine de 15 ani.

      Al doilea coincide cu perioada mea de maturizare artistică şi este Falstaff-ul lui      Verdi. Genialităţii melodice eu i-am adăugat un umor robust, dar şi o undă de      nostalgie, încercând să-l „rup” din viaţa reală.      In opera  Gianni Schicchide Puccini, comicul reiese mai mult din ţesătura      situaţiilor scenice, din legătura dintre personaje. Deci, eroul trebuie interpretat cu       mai mult umanism şi căldură sufletescă. De fapt, el este un tată care luptă prin      arma farsei pentru fericirea propriei sale fiice! Datorită tuturor calităţilor sale:      isteţime, înţelepciune, şiretenie, duioşie, ironie  şi afecţiune, acest rol mi-a fost      nespus de drag. Poate, cel mai drag.

    La eroii de comedie amintiţi mai sus, aş mai adăuga: Preotul din Albert Herring  de Benjamin Britten şi Toni din operetaAna Lugojana de Filaret Barbu.   ( Interviu pentru Radio,1976)

Paralel cu Conservatorul Astra al baritonului Aurel Costescu-Duca (unde a fost coleg cu David Ohanesian şi Nicolae Herlea), Octav Enigărescu a urmat Facultatea de Ştiinţe Jurice. A obţinut premii la Concursurile Internaţionale de la Bucureşti (1953) şi Praga (1954), mai târziu, fiindu-i atribuit titlul de Artist Emerit şi Laureat al Premiului de Stat. Pe vremea directoratului său la Opera bucureşteană (1969-1971) a  reuşit să scoată colectivul instituţiei în 12 turnee peste hotare. A fost un profesor apreciat şi îndrăgit de studenţi, la: Bucureşti, Ruse, Novi Sad şi Ohrid. Pe lângă italiană şi franceză (limbi în care se exprima fluent), pentru a putea să explice în amănunt tot ceea ce dorea să le transmită discipolilor şi, mai apoi, pentru a  regiza anumite opere, Octav Enigărescu a învăţat chiar şi limba rusă şi sârba.

A jucat în filmele Buzduganul cu trei peceţi şi Toate pânzele sus, a fost ani în şir, Preşedintele juriului Concursului de tinere talente Steaua fără nume, Directorul Festivalului de romanţe Crizantema de aur de la Târgovişte şi, în anul 1978, a pus bazele primului Teatru Muzical de Amatori, în acelaşi oraş dâmboviţean. 

-          Ştiu din experienţa mea, dar şi de la prieteni sau de la foştii dv. studenţi bucureşteni că sunteţi un om prietenos, un camarad bun, altruist, ambiţios, generos. Aveaţi şi duşmani?

-          Ca orice om. Probabil că ei s-au îmnulţit însă, pe vremea când am fost director.

-          La catedra pe care aţi avut-o la Conservatorul Ciprian Porumbescu aţi pregătit câţiva băieţi, deveniţi apoi solişti la primul nostru teatru liric: Vasile Moldoveanu, Lucian Marinescu, Antonius Nicolescu şi alţii. Care era cel mai important lucru asupra căruia le atrăgeaţi atenţia?

-          Alegerea repertoriului, adică să facă previziunea pe un timp îndelungat, nu pe stagiuni, deoarece  tentaţiile sunt mari, fie financiare, fie de preferinţă de rol sau partitură. Tu nu ai însă nici vocea,  nici experienţa pentru acest demers. Şi atunci?!… Ce faci mai târziu dacă îţi pierzi capitalul cu care ai început?…

-          In spiritul celor spuse, vă întreb, dv. v-aţi aventurat în ceva?

-          Aş zice că nu. Eu am avut o mare apetenţă pntru rolurile de compoziţie, acelea în care cuvântul, textul, îmi completau evoluţia vocală. Mi-au plăcut rolurile cu un conflict dramatic puternic, în care trebuia să colorez cuvântul, fraza sonoră rămânând uneori, un factor izolat. De aceea „alergam” mai puţin după performanţa vocală şi, mai mult, după emoţie, după efectul vizual. Pentru mine, un artist liric trebuie să fie şi un actor credibil.

-          Şi totuşi, aţi fost apreciat în egală măsură ca actor, dar şi ca voce. Mulţi spuneau că sunteţi un glas tipic verdian. Dirijorii cu care aţi lucrat vă admirau caratele vocale: Alberto Erede, Kurt Adler, Michel Plasson, Andre Cluytens, Pietro Argento…Ce parteneri renumiţi aţi avut în marile teatre pe unde aţi umblat: La Fenice din Veneţia, Balşoi Teatr din Moscova, Staatsoper din Berlin şi Dresda, La Monnaie din Bruxelles, şi altele?

-          … Giuseppe di Stefano, Nicolai Gedda, Ruggiero Raimondi, Katia Ricciarelli, Elena Obrazţova, Rita Gorr, Irina Arhipova, Mady Mesple, Mario del Monaco. Pe ultimul nu-l pot uita. Am făcut împreună câteva spectacole de Otello la Belgrad.   (interviu pentru TVR, 1980)

În anul 2004, mă aflam împreună cu echipa de televiziune în celebrul său Castel de la Viforâta, o clădire ciudată, rotundă, ca un turn de apă, înfăşurat în iederă. Era un loc încărcat de amintirea unui om special, care alesese să părăsească capitala, să colinde  ca interpret, profesor şi regizor prin Bulgaria şi Iugoslavia, pentru ca, în final, să se stabilească în această inedită locuinţă. Ne întâmpinase soţia sa devotată, Lenuţa, fiul său, Paul, un câine destul de rău şi o pisică. Au fost momente nostalgice, în care ne-am amintit împreună, de cel care ne părăsise la 69 de ani, într-o zi de 27 iunie. Un om şi un artist  iubit, cu nume de rezonanţă în lirica românească – Octav Enigărescu.   În 13 iulie ar fi avut 90 de ani.

Luminiţa Constantinescu

Octav Enigărescu (n. 1924 - d.1993) a fost unul dintre cei mai valoroși baritoni români. A studiat la Conservatorul din București cu baritonul Aurel Costescu-Duca (absolvent 1946). După debutul la Opera Română din Cluj s-a afirmat pe scena bucureșteană, într-o multitudine de roluri. Vocea sa puternică, frumoasă și calitățile actoricești deosebite, l-au propulsat în prim-planul vieții muzicale românești și i-au oferit șansa unei cariere deosebite. A ocupat și funcția de director al Operei Române. A realizat numeroase înregistrări și emisiuni radio și tv. A efectuat turnee artistice în mai multe țări europene. A jucat și în filme artistice, cum ar fi Buzduganul cu trei peceți sau serialul Toate pânzele sus. A fost profesor de canto la Ruse în Bulgaria și la Novi Sad (fosta Iugoslavie). A făcut parte ca membru sau ca președinte din juriile unor importante concursuri de muzică vocală.