Puțină lume știe ce bani foloseau românii și care era puterea lor de cumpărare în perioada războiului, în timpul Marii Uniri și imediat după constituirea României Mari. După intrarea trupelor germane în București, la 23 noiembrie 1916, acestea au introdus un nou mijloc de plată: „leul german”. În 1917, regele Ferdinand a emis câteva bancnote noi, care urmau să înlocuiască numeroasele monede străine aflate în circulație pe teritoriul românesc. În continuare vă prezentăm ce bani foloseau românii în această perioadă dificilă din existența lor.
Evacuarea în Moldova din 1916 a provocat multă suferință, privațiuni și sărăcie. Circa 300 000 de români au murit, în mare parte din cauza epidemiei de febră tifoidă, necunoscută până atunci în România, care a fost adusă din sudul Dunării, mai ales de către refugiații bulgari și turci din Cadrilater. În teritoriile ocupate de inamic, populația rămasă pe loc a fost jefuită de bunuri și de puținii bani pe care îi avea. La București apare o monedă nouă, emisă de Banca Generală Română, cu capital german, care era însărcinată cu „aprovizionarea cu mijloace de plată a teritoriilor ocupate”.
Leul și consumismul citadin
În iulie 1880, Eugeniu Carada (1836-1910), un fost scriitor, om politic și economist român, trimitea de la Paris o epistolă către țară în care spunea: „Am proces la demersele necesarii spre a asigura fabricarea hârtiei pentru biletele Băncii Naționale a României”, după care s-a întors acasă cu un maldăr de bani: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei și 25.000 de bilete de 1.000 de lei, de culoare albastră, cu efigia împăratului Traian, și personificarea României ca mamă în mijlocul fiilor ei. Desenele fuseseră făcute de pictorul francez Georges Duval, tocmit de Carada în Franța. Aceștia erau banii României. Tipărirea lor a însemnat totodată și începuturile Băncii Naționale a României, leul românesc primind certificat de naștere. Denumirea de „leu” provine de la talerul olandez (leeuvendaalder), care avea gravat pe una din fețe un leu, și care a fost folosit în Țările Române timp de mai bine de un secol. Cel mai puternic leu din istorie l-am avut în 1867, când a luat ființă sistemul monetar național. La acea vreme, cu un leu puteai cumpăra zece pâini, un litru de vin costa 0,40 lei, kilogramul de carne costa 0,34 lei, iar kilogramul de cartofi, 0,05 lei.
La începutul secolului XX, România avea 6,5 milioane de locuitori, societatea era polarizată, iar banii se învârteau aproape exclusiv în marile orașe. Din ziarele vremii aflăm că mediul citadin era consumist și mercantil. Reclamele pentru săpunuri, pudre și soluțiile minune împotriva căderii părului inundau paginile gazetelor. Iar în țară circulau 10.000 de autoturisme, „pentru plimbarea cuconetului la Sinaia și înapoi!”
Bancnotele lui Ferdinand
Acest avânt capitalist a fost curmat însă de Primul Război Mondial. Leul „cade” în mâinile armatelor germane care, odată cu ocuparea Bucureștiului, îl vor înlocui cu așa-zisul „leu german”, din hârtie, emis între 1917-1918. Banii au fost puși în circulație de către Banca Generală Română, care înlocuise Banca Națională a României (BNR), refugiată împreună cu guvernul la Iași, și au fost tipăriți la Berlin, având valori nominale de 25 și 50 de bani, și 1, 5, 20, 100 și 1.000 de lei. Leii emiși de BNR nu au fost interziși, cele două monede circulând în paralel. Dar, până la 1 decembrie 1919, Regatul Românei a retras „leul german” din circulație. Aceasta era situația monetară a Regatului la momentul Marii Uniri.
În 1917, a fost suspendată convertibilitatea în aur a bancnotelor românești. La comanda guvernului, Banca Națională a Românei lansează noi emisiuni fără acoperire, iar Ministerul de Finanțe este autorizat să emită bani de hârtie, și nu monede din bronz sau nichel ca până atunci, metalele respective fiind folosite în industria de armament. Toate acestea au dus la creșterea galopantă a inflației. În același an, același minister emite cea mai mică bancnotă din lume, recunoscută ca atare și de Cartea Recordurilor: bancnota de 10 bani, fără serie număr sau filigran, cu efigia regelui Ferdinand. Ea are dimensiunile de 27,5 x 38 milimetri, cam cât un timbru poștal. Au mai fost emise și bancnote de 25 de bani și de 50 de bani, toate tipărite de către Serviciul Geografic al Armatei.
Banii din provinciile românești
În provinciile românești care se aflau sub ocupația austro-ungară, principala monedă aflată în circulație era coroana. Ea fusese introdusă odată cu reforma monetară din 1892, în urma căreia luase locul florinului austriac. Coroanele erau tipărite bilingv (în germană și maghiară), iar denumirea nominalului era înscrisă în toate limbile naționalităților supuse dublei monarhii. Din cauza războiului, și aici inflația atinsese o cotă fără precedent în istoria monarhiei austro-ungare. Astfel, la sfârșitul anului 1916, prețul alimentelor crescuse cu 300 la sută, față de nivelul antebelic, coroana depreciindu-se pe piețele internaționale cu aproape 90 la sută.
Din punct de vedere monetar, în Basarabia, prima provincie unită cu țara, existau în circulație două tipuri de ruble: „rubla Romanov”, emisă până în februarie 1917 de guvernul țarist, și „rubla Lvov”, după numele primului premier revoluționar Gheorghi Evghenievici Lvov, pusă în circulație de primul guvern bolșevic în cantități uriașe pentru a înlocui complet „rublele imperiale Romanov”.
Întrucât unificarea monetară nu s-a putut face imediat după Marea Unire din 1918, a intrat pe piața financiară românească un volum semnificativ de ruble și coroane. Rețeaua sucursalelor și agențiilor Băncii de Stat Austro-Ungare a fost preluată de Banca Națională a României, iar unificarea monetară s-a făcut în 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la BNR, pentru a acoperi bancnotele străine retrase din circulație. Preschimbarea valutelor străine în lei a generat numeroase speculații financiare.
Dacă în 1914 un kilogram de pâine costa 27 de bani, șapte ani mai târziu costa 2,06 lei; kilogramul de carne de porc 13,91 lei, față de 1,25 lei în 1914, vinul 13,5 lei litrul, față de 90 de bani etc. Un salariu bun de șef de birou era de 382 de lei în 1916, când România a intrat în război, iar în 1928, de 9.000 de lei, înaintea stabilizării monetare. În 1923, conform datelor de specialitate, circulația monetară medie a crescut de 19 ori. Băncile private din Transilvania, printre care și Banca Albina, cu capital românesc, „au cunoscut o dezvoltare concomitentă cu cea generală a provinciei în corpul național al statului român”, se arată într-un studiu al Institutului Economiei Naționale. Unirea triplează numărul băncilor din România, până la 556, cu un capital de 2,4 miliarde lei. Costurile războiului, apoi cele ale integrării economice a Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei și Banatului în Regatul României de dinainte de Primul Război Mondial au fost extrem de mari, situație care, pentru o perioadă de timp, s-a reflectat negativ și în viața românului de rând.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius