Nicolae Balotă și-a încheiat viața și cariera cu o scriere a cărei profundă noutate se cere descifrată cu atenție; ea materializează o tendință dintre cele mai interesante ale prozei contemporane. Abisul luminat(Cartea Românească, 2018), ultima sa carte, din păcate postumă, încununează opera unui mare critic și istoric literar și demonstrează concomitent virtuțile deosebite ale literarului introdus în istoria cunoscută.
Cărei specii îi aparține masivul tom al lui Balotă, recent apărut? Ar fi prea simplu să-l relegăm în aria vastă a memorialisticii – adică să vedem în el încă o scriere despre viața în România sub comunism. Cred căAbisul luminat se atașează mai degrabă unui proiect scriptic dificil și original.
În perioada sa românească, pînă la exilarea voluntară din 1981, Nicolae Balotă fusese probabil cel mai subtil și mai profund critic al prozei noastre din secolul XX. Absența sa din țară în ultimul deceniu de ceaușism, faptul că, prin alegerea expatrierii, devenise o persona non grata, a limitat fatal răspîndirea și cunoașterea operei sale. Astăzi, după trecerea cîtorva decenii, ne dăm seama că volumele De la Ion la Ioanide, ca și altele consacrate prozei românești și străine, rămîn pietre de hotar. Prin studiile cuprinse în ele, proza românească de secol XX apărea pentru prima oară reflectată amplu într-o oglindă europeană, exercițiu interpretativ rămas însă izolat. Puțini comentatori ai prozei noastre din a doua jumătate a secolului trecut posedau pluriglosia lui Balotă ori lecturile sale și nici unul nu ar fi putut situa într-un context universal de asemenea deschidere marea noastră proză de după ultimul război.
După ce ani la rînd a analizat ca specialist literatura română pe fondul celei universale, criticul a avut o idee neașteptată: și-a propus să transforme propria sa viață într-un roman, într-o operă care să se citească sub specia ficțiunii asumate. Abisul luminat reprezintă romanul vieții personajului Nicolae Balotă, de la vîrsta de 23 pînă la 30 de ani; asistăm la „suferințele tînărului Balotă“ într-un mediu ostil, suferințe ce nu vor fi condiționate de Eros, ci de societatea în mijlocul căreia eroul a fost obligat să trăiască.
Pură coincidență ori tendință generală? Istorici contemporani de mare clasă, precum Simon Sebag Montefiore, au adoptat în cărțile lor o procedare asemănătoare. Celebra monografie consacrată de acesta lui Stalin, poate cea mai strălucită contribuție din ultimii ani la istoria URSS (Stalin. Curtea țarului roșu, Londra, 2003), s-a transformat într-o suită de 58 de mici nuvele tratînd episoade din viața „țarului roșu“, narațiuni în care Stalin și apropiații săi devin personaje aproape literare. Fiecare paragraf, fiecare pagină din carte se bazează pe o documentare istorică aprofundată; replicile rostite provin din documente autentice; dar punerea în scenă aparține unui prozator adevărat. Literatura se pare că a învins istoria – spre avantajul istoriei, trebuie s-o recunoaștem.
Nicolae Balotă, cel care a reconstituit pînă în detaliu viața unor scriitori români sub forma monografiilor (închinate lui Arghezi, Urmuz, Al.Philippide), s-a gîndit să-și prezinte propria viață după o schemă de aparențe monografice. Și s-a oprit la tinerețea lui neobișnuită, din momentul primei arestări, cînd avea 23 de ani și abia terminase facultatea, pînă în pragul celei de a doua arestări, șase ani mai tîrziu. Prima „nuvelă biografică“ din cele patruzeci ce compun volumul se intitulează De profundis și înfățișează un tînăr student în noaptea primei lui arestări, în prima lui zi de carceră, unde avea să descopere suferința fizică, disperarea, foamea, frigul și promiscuitatea. Bucata-uvertură anunță tonalitatea acestei cărți sumbre despre tinerețea răpită a unui tînăr strălucit.
Există diferențe de nivel valoric între cele patruzeci de fragmente care formează romanul inițiatic al lui Balotă. Un prim grup e închinat experienței închisorii, un al doilea descrie lumea Clujului din anii 1950, iar ultimul cuprinde portrete memorabile ale personajelor cu care eroul a intrat în contact. Unele dintre „nuvele“ au semnificație autobiografică, relatînd în detaliu anii de formare ai autorului. Altele surprind figuri culturale pitorești din tinerețea eroului (vezi paginile consacrate lui Lucian Blaga, Cercului Literar de la Sibiu, profesorilor de la Universitatea din Cluj). În fine, dincolo de temă și de personaje, contemplăm în acest volum și cîteva capodopere de artă narativă, precum Dragoste după gratii, Et in Arcadia ego, Poveste de iarnă, dar mai ales În castelul Veturiei și Moartea nebunului, toate făcînd dovada unui talent de prozator ficționist involuntar. Ne rămîne doar regretul că Balotă n-a fost tentat de proza propriu-zisă de-a lungul prodigioasei sale cariere. Austerul cărturar ardelean, ce s-a impus în lumea noastră literară sub mască de puritan, dezvăluie în unele episoade figura neașteptată a unui tînăr în ebuliție erotică și sensibil la latura comică a vieții.
Detașarea cu care Balotă își povestește propria viață rezultă, în primul rînd, din perspectiva temporală asupra faptelor: autorul redactează textul în anii tîrzii ai bătrîneții, refugiat la Nice, pe malul Mediteranei, într-un loc scos din istorie și dintr-un spațiu familiar. El presupune astfel cunoscută biografia lui ulterioară (survin doar aluzii la cea de-a doua detenție, între 1955 și 1964, dar despre ea nu se vorbește niciodată explicit). Convoacă de asemenea, în unele episoade, pagini din jurnalele sale intime ținute în prima tinerețe, fără a modifica textul juvenil. Ne instalează și pe noi, cititorii, în jurul său, martori ai unei povești incredibile rostite la senectute.
Există, în al doilea rînd, o deosebire esențială între tînărul Balotă, eroul narațiunii, și bătrînul care scrie: eroul celor patruzeci de nuvele e naiv, sentimental și emotiv; naratorul îl privește cu milă și înțelegere, deoarece el știe cum se va desfășura mai departe istoria. E îngăduitor cu greșelile tînărului, le cenzurează altă dată sever, chiar dacă le explică. Jocul celor două personaje, relația fluctuantă dintre tînărul și bătrînul Balotă, a reprezentat piatra de încercare în inventarea acestei formule de proză.
În al treilea rînd, dacă istoria reală a unui om, biografia naratorului, se transformă aici în literatură, ea ne ajută să înțelegem istoria mare, istoria țării noastre în cea mai tulbure perioadă a ei, între anii 1944 și 1955, interval în care milioane de vieți au fost distruse și s-a trecut de la o societate normală la dictatură. Istoria lui Balotă și a familiei sale detaliază nenorocirile abătute pe capul tuturor celor legați de vechea societate (pierderea slujbelor, alungarea din case, teroarea Securității, închisoarea), prezentînd istoria României mai exact decît ar fi făcut-o un tratat de specialitate.
Într-un interviu acordat recent lui Cristian Pătrășconiu pentru România literară, istoricul S.S.Montefiore își caracteriza astfel propria metodă istorică:
„… folosesc cît pot de multe dovezi materiale, iar cea mai mare provocare este să fac în așa fel, încît tot ceea ce scriu să fie citibil; și, mai presus, să fac ca istoria, poveștile să poată fi citite de cît mai multă lume, să le transform de fapt în literatură“ ( România literară, nr. 51, 30 noiembrie 2018).
Grație acestei metode, cele 58 de nuvele despre Stalin din volumulStalin. Curtea țarului roșu reprezintă cel mai exact și mai profund portret al dictatorului moscovit. Grație aceleiași metode, cartea Abisul luminat reușește să devină un soi de „autobiografie totală“, implicînd viața unei personalități deosebite, ca și pe aceea a țării sale.
Poate că abia la bătrînețe a reușit Balotă să împlinească ceea ce încercase încă de pe băncile liceului, cînd încă era un adolescent care spera ca Jurnalul său ținut cu regularitate să se transforme într-o scriere totală. După cum mărturisea în bucata Cercul cîinilor muzicanți, încă de la vîrsta de 15 ani „totul mă îndemna, mă încuraja la reflectarea în scris a conștiinței mele și, ca atare, a existenței mele. Astfel, spre sfîrșitul adolescenței, cînd reacțiile lumii din jur, ca și cele din mine-însumi mi-au devenit tot mai prezente, găseam în modalitatea scrierii auto-reflexive, într-o auto-ficțiune, formula pe care aveam s-o păstrez multă vreme, ba chiar pentru totdeauna, drept propria-mi expresie literară“ (Abisul luminat, p.465).
O nouă formă de istorie-literatură sau de literatură implicată în istorie ia astfel naștere sub ochii noștri.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius