Iubiţi fraţi şi surori, cu Cateheza de astăzi, aş vrea să încep să vorbesc despre rugăciune în Faptele Apostolilor şi în Scrisorile Sfântului Paul. Sfântul Luca ne-a încredinţat, după cum ştim, una dintre cele patru Evanghelii, dedicată vieţii pământeşti a lui Isus, dar ne-a lăsat şi ceea ce a fost numit prima carte despre istoria Bisericii,Faptele Apostolilor. În ambele dintre aceste cărţi, unul dintre elementele recurente este tocmai rugăciunea, de la cea a lui Isus la cea a Mariei, a ucenicilor, a femeilor şi a comunităţii creştine.
Drumul iniţial al Bisericii este ritmat, în primul rând, de acţiunea Duhului Sfânt, care îi transformă pe Apostoli în martori ai lui Cristos cel Înviat până la vărsarea de sânge, şi de răspândirea rapidă a Cuvântului lui Dumnezeu în Orient şi Occident. Cu toate acestea, înainte ca vestirea Evangheliei să se răspândească, Luca înregistrează episodul Înălţării Celui Înviat (cf. Fap 1,6-9). Ucenicilor, Domnul le încredinţează programul existenţei lor dedicată evanghelizării şi le spune: „Când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria, şi până la marginile pământului” (Fap 1,8). La Ierusalim, apostolii, rămaşi în număr de unsprezece din cauza trădării lui Iuda Iscarioteanul, s-au reunit în casă pentru a se ruga, şi tocmai în rugăciune aşteptau darul promis de Cristos cel Înviat: Duhul Sfânt.
În acest context de aşteptare, între Înălţare şi Rusalii, sfântul Luca o menţionează pentru ultima dată pe Maria, Mama lui Isus, şi pe fraţii lui (v. 14). Mariei i-a dedicat începuturile Evangheliei sale, de la vestirea Îngerului la naşterea şi copilăria Fiului lui Dumnezeu făcut om. Cu Maria începe viaţa pământească a lui Isus şi cu Maria încep şi primii paşi ai Bisericii; în ambele momente atmosfera este cea a ascultării de Dumnezeu, al reculegerii. Astăzi, aşadar, aş vrea să mă opresc asupra acestei prezenţe rugătoare a Fecioarei în grupul ucenicilor ce vor fi prima Biserică care se naşte. Maria a urmat cu discreţie întregul drum al Fiului ei în timpul vieţii publice până la picioarele crucii, şi acum continuă să urmărească, cu o rugăciune tăcută, calea Bisericii. La Buna-Vestire, în casa din Nazaret, Maria îl primeşte pe Îngerul lui Dumnezeu, este atentă la cuvintele lui, le primeşte şi răspunde la planul divin, exprimând deplina sa disponibilitate: „Iată, slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38). Maria, tocmai prin atitudinea interioară de ascultare, este capabilă să citească propria istorie, recunoscând cu umilinţă că este Domnul cel care acţionează. În vizita la verişoara ei Elisabeta, izbucneşte într-o rugăciune de laudă şi de bucurie, de celebrare a harului divin, care a umplut inima şi viaţa ei, făcând-o Mama Domnului (cf. Lc 1,46-55). Laudă, mulţumire, bucurie: în cântarea Magnificat, Maria nu priveşte numai la ceea ce a făcut Dumnezeu în ea, dar şi la ceea ce a făcut şi face încontinuu în istorie. Sfântul Ambroziu, într-un comentariu celebru la Magnificat, invită să se aibă acelaşi spirit în rugăciune şi spune: „Să fie în fiecare sufletul Mariei pentru a-l preamări pe Domnul; să fie în fiecare spiritul Mariei pentru a tresălta de bucurie în Dumnezeu” (Expositio Evangelii secundum Lucam 2, 26: PL 15, 1561).
De asemenea, în Cenacol, la Ierusalim, în „în încăperea de sus, unde obişnuiau să se adune” ucenicii lui Isus (cf. Fap 1,13), într-o atmosferă de ascultare şi de rugăciune, Ea este prezentă, înainte ca să se deschidă larg porţile şi Apostolii să înceapă a-l predica pe Cristos Domnul tuturor popoarelor, învăţându-i să păstreze tot ceea ce a poruncit El (cf. Mt 28,19-20). Etapele drumului Mariei, de la casa din Nazaret la cea din Ierusalim, prin Crucea unde Fiul îi încredinţează pe apostolul Ioan, sunt marcate de capacitatea de a menţine o atmosferă persistentă de reculegere, pentru a medita la fiecare eveniment în tăcerea inimii sale, înaintea lui Dumnezeu (cf. Lc 2,19-51) şi în reculegere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ca să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi să devină capabilă de a o accepta în interior. Prezenţa Mamei lui Dumnezeu împreună cu cei Unsprezece, după Înălţare, nu este aşadar o simplă adnotare istorică a unui lucru din trecut, ci asumă o semnificaţie de mare valoare, întrucât împreună cu ei Ea împărtăşeşte ceea ce este cel mai de preţ: amintirea vie a lui Isus, în rugăciune; împărtăşeşte această misiune a lui Isus: păstrarea amintirii lui Isus şi, astfel, păstrarea prezenţei sale.
Ultima menţiune a Mariei în cele două scrieri ale sfântului Luca este situată în ziua de Sabat (sâmbătă), ziua de odihnă a lui Dumnezeu după Creaţie, ziua tăcerii după Moartea lui Isus şi a aşteptării Învierii sale. Iar pe acest episod se întemeiază tradiţia celebrării Sfintei Fecioare Maria în zi de sâmbătă. Între Înălţarea Celui Înviat şi primele Rusalii creştine, Apostolii şi Biserica se adună împreună cu Maria pentru a aştepta împreună cu Ea darul Duhului Sfânt, fără de care nu puteau deveni martori. Ea, care îl primise deja pentru a-l naşte pe Cuvântul întrupat, împărtăşeşte cu întreaga Biserică aşteptarea aceluiaşi dar, pentru ca în inima fiecărui credincios „să fie format Cristos” (cf. Gal 4,19). Dacă nu există Biserică fără Rusalii, nu există nici Rusalii fără Mama lui Isus, pentru că Ea a trăit în mod unic ceea ce Biserica experimentează în fiecare zi sub acţiunea Duhului Sfânt. Sfântul Cromaţiu de Aquileia comentează astfel adnotarea dinFaptele Apostolilor: „S-a adunat, aşadar, Biserica, în încăperea de sus împreună cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii lui. Aşadar, nu se poate vorbi de Biserică dacă nu este prezentă Maria, Mama Domnului. [...] Biserica lui Cristos este acolo unde este predicată Întruparea lui Cristos din Fecioară, şi, unde predică apostolii, care sunt fraţii Domnului, acolo se ascultă Evanghelia” (Sermo 30,1: SC 164, 135).
Conciliul al II-lea din Vatican a voit să sublinieze în mod deosebit această legătură care se manifestă în mod vizibil în rugăciunea-împreună a Mariei şi a Apostolilor, în acelaşi loc, în aşteptarea Duhului Sfânt. Constituţia dogmatică Lumen gentium afirmă: „Pentru că Dumnezeu a hotărât să nu manifeste în mod solemn sacramentul mântuirii oamenilor înainte de a-l trimite pe Duhul Sfânt făgăduit de Cristos, îi vedem pe apostoli înainte de ziua Rusaliilor «stăruind într-un singur cuget în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, Mama lui Isus, şi cu fraţii lui» (Fap 1,14), iar Maria implora şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt, care o umbrise la Bunavestire” (nr. 59). Locul privilegiat al Mariei este Biserica, unde este „cinstită şi ca membru supraeminent şi cu totul deosebit..., chipul şi exemplul ei desăvârşit în credinţă şi dragoste” (nr. 53).
A o cinsti pe Mama lui Isus în Biserică înseamnă aşadar a învăţa de la Ea să fim o comunitate care se roagă: aceasta este una dintre caracteristicile esenţiale ale primei descrieri a comunităţii creştine prezentată în Faptele Apostolilor (cf. 2,42). De multe ori rugăciunea este dictată de situaţiile dificile, de problemele personale care conduc să se apeleze la Domnul pentru a avea lumină, mângâiere şi ajutor. Maria ne invită la deschiderea dimensiunilor rugăciunii, la apelarea la Dumnezeu nu doar în nevoi şi nu numai pentru noi înşine, ci în mod unanim, perseverent, fidel, cu „o singură inimă şi un singur suflet” (cf. Fap 4,32 ).
Dragi prieteni, viaţa umană traversează diferite etape de tranziţie, de multe ori dificile şi exigente, care necesită alegeri obligatorii, renunţări şi sacrificii. Mama lui Isus a fost pusă de Domnul în momentele decisive ale istoriei mântuirii şi a ştiut întotdeauna să răspundă cu disponibilitate deplină, rod al unei legături profunde cu Dumnezeu, desăvârşită în rugăciunea asiduă şi intensă. Între vinerea Patimilor şi duminica Învierii, Ei i-a fost încredinţat ucenicul iubit şi, împreună cu el, întreaga comunitate a ucenicilor (cf. In19,26). Între Înălţare şi Rusalii, Ea se găseşte cu şi în Biserica aflată în rugăciune (cf. Fap 1,14). Mamă a lui Dumnezeu şi Mamă a Bisericii, Maria îşi exercită această maternitate până la sfârşitul istoriei. Să-i încredinţăm Ei fiecare fază a petrecerii existenţei noastre personale şi ecleziale, nu numai cea din urmă a trecerii noastre finale. Maria ne învaţă necesitatea rugăciunii şi ne arată că numai printr-o legătură constantă, intimă, plină de iubire cu Fiul ei, putem ieşi din „casa noastră”, din noi înşine, cu curaj, pentru a ajunge la marginile lumii şi pentru a-l predica pretutindeni pe Domnul Isus, Mântuitorul lumii. Mulţumesc.
Benedict PP. XVI
© Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere Pr. Vincenţiu Balint
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius