Iubiţi fraţi şi surori, în această cateheză aş vrea să mă opresc asupra timpului Postului Mare, care începe astăzi cu liturgia Miercurea Cenuşii. Este vorba despre un itinerar de patruzeci de zile care ne va conduce laTriduum-ul pascal, memorial al patimii, morţii şi învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. În primele veacuri de viaţă ale Bisericii, acesta era timpul în care cei care au auzit şi primit vestea lui Cristos începeau, pas cu pas, drumul lor de credinţă şi de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba despre o apropiere de Dumnezeul cel viu şi de o iniţiere în credinţă ce se realizau în mod treptat, printr-o schimbare interioară din partea catecumenilor, adică a celor care doreau să devină creştini şi să fie încorporaţi lui Cristos şi Bisericii.
Ulterior, şi penitenţii şi, apoi, toţi credincioşii au fost invitaţi să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a-şi conforma tot mai mult propria viaţă cu cea a lui Cristos. Participarea întregii comunităţi la diferite etape ale parcursului Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualităţii creştine: mântuirea nu a unora, ci a tuturor, să fie disponibilă graţie morţii şi învierii lui Cristos. Prin urmare, atât cei care parcurgeau un drum de credinţă ca şi catecumeni pentru primirea Botezului, cât şi cei care trăiau credinţa în deplină comuniune cu Biserica, toţi împreună erau conştienţi că timpul care precede Paştele este un timp de metanoia, adică de schimbare interioară, de pocăinţă; timpul care identifică viaţa noastră umană şi întreaga noastră istorie ca un proces de convertire ce începe acum spre a-l întâlni pe Domnul la sfârşitul timpurilor.
Printr-o expresie devenită tipică în liturgie, Biserica numeşte perioada în care am intrat astăzi Quadragesima, adică timp de patruzeci de zile şi, cu o clară referire la Sfânta Scriptură, ne introduce astfel într-un context spiritual precis. Patruzeci este, de fapt, numărul simbolic prin care Vechiul şi Noul Testament reprezintă momentele importante ale experienţei credinţei poporului lui Dumnezeu. Este o cifră care exprimă timpul aşteptării, al purificării, al întoarcerii la Domnul, al conştiinţei că Dumnezeu este fidel promisiunilor sale. Acest număr nu reprezintă un timp cronologic exact, împărţit de o sumă de zile. Mai degrabă indică o perseverenţă răbdătoare, o încercare lungă, o perioadă suficientă pentru a vedea lucrările lui Dumnezeu, un timp în care trebuie să se decidă şi să fie asumate responsabilităţile proprii, fără refuzuri ulterioare. Este timpul deciziilor mature.
Mai întâi, numărul patruzeci apare în istoria lui Noe. Acest om drept, din cauza potopului, petrece patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în arcă, împreună cu familia sa şi cu animalele pe care Dumnezeu i-a spus să le ia cu el. Şi aşteaptă alte patruzeci de zile, după potop, înainte să păşească pe uscat, salvat de la distrugere (cf. Gen 7,4.12; 8,6). Pe urmă, următorul pas: Moise rămâne pe muntele Sinai, în prezenţa Domnului, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a primi Legea. În tot acest timp postea (cf. Ex 24,18). Patruzeci sunt anii de călătorie ai poporului evreu din Egipt până în Ţara făgăduită, timp potrivit pentru a experimenta fidelitatea lui Dumnezeu. „Adu-ţi aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în aceşti patruzeci de ani […] Îmbrăcămintea ta nu s-a uzat pe tine şi piciorul nu s-a umflat în aceşti patruzeci de ani” (Dt 8,2.4). Anii de pace de care s-a bucurat Israelul în timpul Judecătorilor sunt patruzeci (cf. Jud 3,11.30), însă, după acest timp, începe uitarea darurilor lui Dumnezeu şi întoarcerea la păcat. Profetului Ilie îi ia patruzeci de zile pentru a ajunge la Horeb, muntele unde l-a întâlnit pe Dumnezeu (cf. 1Rg 19,8). Patruzeci sunt zilele în timpul cărora cetăţenii din Ninive au făcut pocăinţă pentru a obţine iertarea lui Dumnezeu (cf. Gen 3,4). Patruzeci sunt şi anii de domnie a lui Saul (cf.Fap 13,21), a lui David (cf. 2Sam 5,4-5) şi a lui Solomon (cf. 1Rg 11,41), primii trei regi ai lui Israel. Şi Psalmii reflectă asupra semnificaţiei biblice a celor patruzeci de ani, ca de exemplu Psalmul 95, din care am auzit un fragment: „O, de aţi asculta astăzi glasul lui: «Nu vă împietriţi inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-au ispitit părinţii voştri, m-au pus la încercare, deşi au văzut lucrările mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta, de aceea, am zis: Este un popor cu inima rătăcită, nu au cunoscut căile mele»” (vv. 7c-10).
În Noul Testament Isus, înainte de a începe viaţa publică, se retrage în pustiu pentru patruzeci de zile, fără să mănânce şi fără să bea (cf. Mt 4,2): se hrăneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte ca armă pentru a-l învinge pe diavol. Ispitirile lui Isus amintesc ceea ce poporul evreu a înfruntat în pustiu, dar în care nu a ştiut să învingă. Patruzeci sunt zilele în timpul cărora Isus înviat îi învaţă pe ai săi, înainte de a se înălţa la Cer şi a-l trimite pe Sfântul Duh (cf. Fap 1,3).
Prin acest număr patruzeci ce revine periodic este descris un context spiritual ce rămâne actual şi valabil, iar Biserica, tocmai prin zilele perioadei Postului Mare, intenţionează să păstreze valoarea de durată şi să ne prezinte eficacitatea. Liturgia creştină a Postului Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, la lumina acestei lungi experienţe biblice şi, mai ales, pentru a învăţa imitarea lui Isus, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învăţat să învingă ispita cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cei patruzeci de ani ai peregrinării lui Israel în pustiu prezintă atitudini şi situaţii ambivalente. Pe de o parte, ei sunt perioada primei iubiri cu Dumnezeu şi între Dumnezeu şi poporul său, când El vorbea inimii lui, indicându-i fără încetare drumul pe care să meargă. Dumnezeu şi-a stabilit, ca să spunem aşa, locuinţa în mijlocul lui Israel, îi mergea înainte într-un nor sau într-un stâlp de foc, se îngrijea zilnic de hrana sa făcând să coboare mana şi să izvorască apa din stâncă. Prim urmare, anii petrecuţi de Israel în pustiu pot fi văzuţi ca timpul alegerii speciale a lui Dumnezeu şi al adeziunii la El din partea poporului: timpul primei iubiri. Pe de altă parte, Biblia arată şi o altă imagine a peregrinării lui Israel în pustiu; este şi timpul ispitirilor şi al marilor pericole, când Israel murmură împotriva Dumnezeului său şi va dori să se întoarcă la păgânism şi să-şi construiască proprii idoli, întrucât avea exigenţa de a venera un Dumnezeu mai aproape şi tangibil. Este şi timpul rebeliunii împotriva Dumnezeului mare şi invizibil.
Această ambivalenţă, timpul apropierii speciale a lui Dumnezeu - timpul primei iubiri -, şi timpul ispitirii - timpul întoarcerii la idolatrie -, o găsim în mod surprinzător în drumul pământesc al lui Isus, bineînţeles fără nici un compromis cu păcatul. După botezul pocăinţei în Iordan, în care şi-a asumat asupra sa destinul de Slujitor al lui Dumnezeu care renunţă la sine însuşi şi trăieşte pentru ceilalţi şi se aşează printre păcătoşi pentru a lua a sa păcatul lumii, Isus merge în pustiu pentru a rămâne timp de patruzeci de zile în unire profundă cu Tatăl, repetând astfel istoria lui Israel, toate acele ritmuri de patruzeci de zile sau ani la care am făcut referire. Această dinamică este o constantă în viaţa pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a se ruga Tatălui său şi pentru a rămâne în comuniune intimă, în singurătate intimă cu El, în comuniune exclusivă cu El, pentru ca apoi să se întoarcă în mijlocul oamenilor. Dar în acest timp al „pustiului” şi de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se găseşte expus pericolului şi este asaltat de ispitiri şi de către seducţia Celui rău, care îi propune o cale mesianică diferită, departe de planul lui Dumnezeu, întrucât trece prin putere, succes, stăpânire şi nu prin dăruirea totală pe Cruce. Aceasta este alternativa: un mesianism al puterii, al succesului, sau un mesianism al iubirii, al dăruirii de sine.
Această situaţie de ambivalenţă descrie şi starea Bisericii peregrină în „pustiul” lumii şi al istoriei. În acest „pustiu” noi, credincioşii, avem cu siguranţă posibilitatea de a face o profundă experienţă a lui Dumnezeu care întăreşte spiritul, confirmă credinţa, hrăneşte speranţa, însufleţeşte caritatea; o experienţă care ne face să participăm la victoria lui Cristos asupra păcatului şi asupra morţii prin Sacrificiul de iubire pe Cruce. Însă, „pustiul” este şi aspectul negativ al realităţii care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia cuvintelor de viaţă şi de valori, secularismul şi cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenţei, sustrăgând-o de la orice referire la transcendenţă. Acesta este şi ambientul în care cerul de deasupra noastră este întunecos, deoarece este acoperit de norii egoismului, ai neînţelegerii şi ai înşelăciunii. În pofida acestui lucru, şi pentru Biserica de astăzi timpul pustiului se poate transforma în timpul harului, întrucât avem siguranţa că şi din stânca cea mai dură Dumnezeu poate să facă să izvorască apa ce astâmpără setea şi învigorează.
Iubiţi fraţi şi surori, în aceste patruzeci de zile care ne vor călăuzi la Paştele Învierii putem regăsi curaj nou pentru a accepta cu răbdare şi cu credinţă orice situaţie de dificultăţi, de supărări şi de încercări, conştienţi că Domnul va face ca din întuneric să izvorască noua zi. Iar dacă am rămaşi credincioşi lui Isus, urmându-l pe drumul Crucii, lumea clară a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului şi a bucuriei ne va fi ca dăruită din nou: vor fi noile zori create de Dumnezeu însuşi. Un drum bun al Postului Mare vă urez vouă tuturor!
Benedict PP. XVI
© Copyright 2012 - Libreria Editrice Vaticana
Traducere Pr. Vincenţiu Balint
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius