Unitatea creştinilor
miercuri, 19 ianuarie 2011
Iubiţi fraţi şi surori,
Celebrăm Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, în care toţi cei care cred în Cristos sunt invitaţi să se unească în rugăciune pentru a mărturisi legătura profundă care există între ei şi pentru a invoca darul comuniunii depline. Este providenţial faptul că, în drumul pentru a construi unitatea, este pusă în centru rugăciunea: acest lucru ne aminteşte, încă o dată, că unitatea nu poate să fie produs simplu al acţiunii umane; ea este înainte de toate un dar al lui Dumnezeu, care comportă o creştere în comuniunea cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Conciliul al II-lea din Vatican spune: “Astfel de rugăciuni comune sunt, fără îndoială, un mijloc foarte eficace pentru a cere harul unităţii şi constituie o expresie autentică a legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii despărţiţi: “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20)” (Unitatis redintegratio, 8). Drumul spre unitatea vizibilă a tuturor creştinilor locuieşte în rugăciune, pentru că în mod fundamental unitatea nu o “construim” noi, ci o “construieşte” Dumnezeu, vine de la El, din Misterul trinitar, din unitatea Tatălui cu Fiul în dialogul de iubire care este Duhul Sfânt şi angajarea noastră ecumenică trebuie să se deschidă la acţiunea divină, trebuie să devină invocare zilnică a ajutorului lui Dumnezeu. Biserica este a lui şi nu a noastră.
Tema aleasă anul acesta pentru Săptămâna de Rugăciune face referinţă la experienţa primei comunităţi creştine din Ierusalim, aşa cum este descrisă de Faptele Apostolilor; am auzit textul: “Ei erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Fap 2,42). Trebuie să considerăm că deja în momentul Rusaliilor Duhul Sfânt coboară asupra unor persoane de limbă şi cultură diferită: asta înseamnă că Biserica îi cuprinde încă de la începuturi pe oamenii de diferită provenienţă şi, totuşi, tocmai pornind de la aceste diferenţe, Duhul creează un singur trup. Rusaliile ca început al Bisericii marchează lărgirea Alianţei lui Dumnezeu la toate creaturile, la toate popoarele şi la toate timpurile, pentru ca întreaga creaţie să meargă spre adevăratul său obiectiv: să fie loc de unitate şi de iubire. În textul citat din Faptele Apostolilor, patru caracteristici definesc prima comunitate creştină din Ierusalim ca loc de unitate şi de iubire şi sfântul Luca nu vrea să descrie numai un lucru din trecut. Ne oferă asta ca model, ca normă a Bisericii prezente, pentru că aceste patru caracteristici trebuie să constituie mereu viaţa Bisericii. Prima caracteristică, a fi unită şi fermă în ascultarea învăţăturii Apostolilor, apoi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi în rugăciune. Aşa cum am spus, aceste patru elemente sunt încă astăzi pilaştrii vieţii oricărei comunităţi creştine şi constituie şi unicul fundament solid pe care trebuie înaintat în căutarea unităţii vizibile a Bisericii.
Înainte de toate avem ascultarea învăţăturii Apostolilor, adică ascultarea mărturiei pe care ei o dau despre misiunea, viaţa, moartea şi învierea Domnului. Este ceea ce Paul numeşte simplu “Evanghelie”. Primii creştini primeau Evanghelia din gura Apostolilor, erau uniţi de ascultarea ei şi de proclamarea ei, deoarece evanghelia, aşa cum afirmă sfântul Paul, “este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Rom 1,16). Şi astăzi, comunitatea credincioşilor recunoaşte în referinţa la învăţătura Apostolilor norma propriei credinţe: orice efort pentru construirea unităţii între toţi creştinii trece de aceea prin aprofundarea fidelităţii faţă de depositum fidei transmis nouă de Apostoli. Fermitatea în credinţă este fundamentul comuniunii noastre, este fundamentul unităţii creştine.
Al doilea element este comuniunea fraternă. În timpul primei comunităţi creştine, precum şi în zilele noastre, aceasta este expresia cea mai tangibilă, mai ales pentru lumea externă, a unităţii dintre discipolii Domnului. Citim în Faptele Apostolilor că primii creştini aveau toate în comun şi cine avea proprietăţi şi averi le vindea pentru a face parte celor nevoiaşi (cf. Fap 2,44-45). Această împărtăşirea a propriilor averi a avut, în istoria Bisericii, modalităţi mereu noi de exprimare. Una dintre acestea, deosebită, este aceea a raporturilor de fraternitate şi de prietenie construite între creştini de diferite confesiuni. Istoria mişcării ecumenice este marcată de dificultăţi şi incertitudini, dar este şi o istorie de fraternitate, de cooperare şi de împărtăşire umană şi spirituală, care a schimbat în măsură semnificativă relaţiile dintre cei care cred în Domnul Isus: cu toţii suntem angajaţi să continuăm pe acest drum. Deci, al doilea element, comuniunea, care este înainte de toate comuniune cu Dumnezeu prin credinţă; dar comuniunea cu Dumnezeu creează comuniunea dintre noi şi se exprimă în mod necesar în acea comuniune concretă despre care vorbesc Faptele Apostolilor, adică împărtăşirea. Nimănui în comunitatea creştină nu trebuie să-i fie foame, nu trebuie să fie sărac: aceasta este o obligaţie fundamentală. Comuniunea cu Dumnezeu, realizată drept comuniune fraternă, se exprimă, în concret, în angajarea socială, în caritatea creştină, în dreptate.
Al treilea element: în viaţa primei comunităţi din Ierusalim era esenţial momentul frângerii pâinii, în care Domnul însuşi se face prezent cu unicul sacrificiu al Crucii în dăruirea sa totală pentru viaţa prietenilor săi: “Acesta este trupul meu care se jertfeşte pentru voi… acesta este sângele meu… care se varsă pentru voi”. “Biserica trăieşte din Euharistie. Acest adevăr nu exprimă numai o experienţă zilnică de credinţă, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii” (Ioan Paul al II-lea,Ecclesia de Eucharistia, 1). Comuniunea cu sacrificiul lui Cristos este culmea unirii noastre cu Dumnezeu şi de aceea reprezintă şi plinătatea unităţii discipolilor lui Cristos, comuniunea deplină. În timpul acestei săptămâni de rugăciune pentru unitate este deosebit de vie mâhnirea datorită imposibilităţii de a sta la aceeaşi masă euharistică, semn că suntem încă departe de realizarea acelei unităţi pentru care s-a rugat Cristos. Această experienţă dureroasă, care conferă şi o dimensiune penitenţială rugăciunii noastre, trebuie să devină motiv al unei angajări şi mai generoase din partea tuturor pentru ca, fiind înlăturate piedicile din calea comuniunii depline, să vină ziua aceea în care va fi posibil să ne unim în jurul mesei Domnului, să frângem împreună pâinea euharistică şi să bem din acelaşi potir.
În sfârşit, rugăciunea – sau aşa cum spune sfântul Luca rugăciunile – este a patra caracteristică a Bisericii primare din Ierusalim descrisă în cartea Faptele Apostolilor. Rugăciunea este din totdeauna atitudinea constantă a discipolilor lui Cristos, ceea ce însoţeşte viaţa lor zilnică în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, aşa cum ne atestă şi cuvintele apostolului Paul, care le scrie tesalonicenilor în prima sa scrisoare: “Bucuraţi-vă întotdeauna! Rugaţi-vă fără încetare! Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate, căci aceasta este voinţa lui Dumnezeu în Cristos Isus cu privire la voi!” (1Tes 5,16-18; cf. Ef6,18). Rugăciunea creştină, participare la rugăciunea lui Isus, este prin excelenţă experienţă filială, aşa cum ne atestă cuvintele din Tatăl Nostru, rugăciunea familiei – acel “noi” al fiilor lui Dumnezeu, al fraţilor şi surorilor – care vorbeşte Tatălui comun. A fi în atitudine de rugăciune înseamnă de aceea şi a ne deschide la fraternitate. Numai în acel “noi” putem spune Tatăl Nostru. Aşadar, să ne deschidem la fraternitatea care derivă din faptul că suntem fii ai unicului Tată ceresc, şi să fim dispuşi la iertare şi la reconciliere.
Iubiţi fraţi şi surori, ca discipoli ai Domnului avem o responsabilitate comună faţă de lume, trebuie să aducem o slujire comună: asemenea primei comunităţi creştine din Ierusalim, pornind de la ceea ce împărtăşim deja, trebuie să oferim o mărturie puternică, bazată în mod spiritual şi susţinută de raţiune, despre unicul Dumnezeu care s-a revelat şi ne vorbeşte în Cristos, pentru a fi purtători ai unui mesaj care să orienteze şi să lumineze drumul omului din timpul nostru, adesea lipsit de puncte de referinţă clare şi valabile. Aşadar, este important a creşte în fiecare zi în iubirea reciprocă, angajându-ne să depăşim acele bariere care încă există între creştini; a simţi că există o adevărată unitate interioară între toţi cei care îl urmează pe Domnul; a colabora cât mai mult posibil, lucrând împreună asupra problemelor încă deschise; şi mai ales a fi conştienţi că în acest itinerar Domnul trebuie să ne asiste, trebuie să ne ajute încă mult, pentru că fără El, singuri, fără acel “a rămâne în El” nu putem face nimic (cf. In 15,5).
Dragi prieteni, încă o dată suntem adunaţi în rugăciune – îndeosebi în această săptămână – împreună cu toţi cei care mărturisesc credinţa lor în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu: să perseverăm în rugăciune, să fim oameni ai rugăciunii, implorând de la Dumnezeu darul unităţii, pentru ca să se împlinească pentru lumea întreagă planul său de mântuire şi de reconciliere. Mulţumesc.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.01.2011
Publicarea pe acest sit: 19.01.2011
Etichete: Audienţe generale, Ecumenism, Papa B16
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius