Sfânta Elisabeta a Ungariei
miercuri, 20 octombrie 2010
Iubiţi fraţi şi surori,
Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre una din femeile din evul mediu care a trezit o mare admiraţie; e vorba de sfânta Elisabeta a Ungariei, numită şi Elisabeta de Turingia.
S-a născut în anul 1207; istoricii discută cu privire la locul naşterii. Tatăl ei era Andrei al II-lea, rege bogat şi puternic al Ungariei, care, pentru a întări legăturile politice, s-a căsătorit cu contesa germană Gertrude de Andechs-Merania, sora sfintei Hedviga, care era soţia ducelui de Silezia. Elisabeta a trăit la curtea ungară numai primii patru ani ai copilăriei sale, împreună cu o soră şi trei fraţi. Îi plăcea joaca, muzica şi dansul; recita cu fidelitate rugăciunile sale şi arăta deja o atenţie deosebită faţă de cei săraci, pe care-i ajuta cu un cuvânt bun sau cu un gest afectuos.
Copilăria sa fericită a fost întreruptă brusc atunci când, din îndepărtata Turingie, au sosit nişte cavaleri pentru a o duce în noul său sediu în Germania centrală. De fapt, conform obiceiurilor timpului, tatăl său stabilise ca Elisabeta să devină principesă de Turingia. Landgraful sau contele din regiunea aceea era unul dintre cei mai bogaţi şi influenţi suverani din Europa la începutul secolului al XIII-lea, şi castelul său era centru de măreţie şi de cultură. Însă în spatele sărbătorilor şi al gloriei aparente se ascundeau ambiţiile principilor feudali, adesea în război între ei şi în conflict cu autorităţile regale şi imperiale. În acest context, landgraful Hermann a acceptat cu plăcere logodna dintre fiul său Ludovic şi principesa ungară. Elisabeta a plecat din patria sa cu o bogată dotă şi o mare suită, inclusiv slujnicele sale personale, dintre care două îi vor rămâne prietene fidele până la sfârşit. Ele ne-au lăsat informaţii preţioase despre copilăria şi despre viaţa sfintei.
După o lungă călătorie au ajuns la Eisenach, pentru a urca apoi la fortăreaţa Wartburg, masivul castel deasupra cetăţii. Aici s-a celebrat logodna dintre Ludovic şi Elisabeta. În anii care au urmat, în timp ce Ludovic învăţa meseria de cavaler, Elisabeta şi însoţitoarele sale studiau germana, franceza, latina, muzica, literatura şi cusutul. În pofida faptului că logodna fusese decisă din motive politice, între cei doi tineri s-a născut o iubire sinceră, animată de credinţă şi de dorinţa de a împlini voinţa lui Dumnezeu. La vârsta de 18 ani, Ludovic, după moartea tatălui, a început să domnească asupra Turingiei. Însă Elisabeta a devenit obiect al criticilor în şoaptă, deoarece modul său de a se comporta nu corespunde cu viaţa de la curte. Astfel, şi celebrarea căsătoriei nu a fost fastuoasă şi cheltuielile pentru ospăţ au fost în parte date săracilor. În sensibilitatea sa profundă, Elisabeta vedea contradicţiile dintre credinţa mărturisită şi practica creştină. Nu suporta compromisurile. Odată, intrând în biserică în sărbătoarea “Adormirii Maicii Domnului”, şi-a dat coroana jos, a depus-o în faţa crucii şi a rămas prosternată la pământ cu faţa acoperită. Când o călugăriţă a certat-o pentru acel gest, ea a răspuns: “Cum pot eu, creatură mizerabilă, să continui să port o coroană de demnitate pământească, atunci când îl văd pe Regele meu Isus Cristos încoronat cu spini?”. Aşa cum se comporta în faţa lui Dumnezeu, în acelaşi fel se comporta faţă de supuşi. Între Spusele celor patru slujnice găsim această mărturie: “Nu consuma mâncăruri dacă mai întâi nu era sigură că proveneau din proprietăţile şi din bunurile legitime ale soţului. În timp ce se abţinea de la bunurile procurate în mod ilegitim, se străduia să dea şi reparare celor care înduraseră violenţă” (nr. 25 şi 37). Un adevărat exemplu pentru toţi cei care ocupă roluri de conducere: exercitarea autorităţii, la orice nivel, trebuie să fie trăită ca slujire a dreptăţii şi a carităţii, în căutarea constantă a binelui comun.
Elisabeta practica în mod asiduu faptele de milostenie: dădea de băut şi de mâncat celui care bătea la uşa ei, procura haine, plătea datoriile, se îngrijea de cei bolnavi şi-i îngropa pe cei morţi. Coborând din castelul său, mergea adesea cu slujnicele sale în casele săracilor, ducând pâine, carne, făină şi alte alimente. Încredinţa alimentele personal şi controla cu atenţie hainele şi paturile celor săraci. Acest comportament a fost prezentat soţului, care nu numai că nu s-a mâhnit din această cauză, ci a răspuns acuzatorilor: “Până când nu-mi vinde castelul, sunt mulţumit!”. În acest context se situează minunea pâinii transformată în trandafiri: în timp ce Elisabeta mergea pe stradă cu desaga plină de pâine pentru cei săraci, l-a întâlnit pe soţ care a întrebat-o ce duce. Ea a deschis desaga şi, în loc de pâine, au apărut trandafiri minunaţi. Acest simbol de caritate este prezent de multe ori în reprezentările sfintei Elisabeta.
Căsătoria ei a fost una profund fericită: Elisabeta îl ajuta pe soţ să înalţe calităţile sale umane la nivel supranatural, iar el, în schimb, o ocrotea pe soţie în generozitatea ei faţă de cei săraci şi în practicile ei religioase. Tot mai plin de admiraţie faţă de marea credinţă a soţiei, Ludovic, referindu-se la atenţia ei faţă de cei săraci, i-a spus: “Dragă Elisabeta, pe Cristos l-ai spălat, l-ai hrănit şi l-ai îngrijit”. O clară mărturie de modul în care credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele întăresc viaţa familiară şi fac şi mai profundă unirea matrimonială.
Tânăra pereche a găsit sprijin spiritual în Fraţii Minori, care, din anul 1222, s-au răspândit în Turingia. Dintre ei Elisabeta l-a ales pe fratele Ruggero (Rüdiger) ca director spiritual. Când el i-a povestit evenimentul convertirii tânărului şi bogatului comerciant Francisc de Assisi, Elisabeta s-a entuziasmat ulterior în drumul său de viaţă creştină. Din acel moment, a fost şi mai hotărâtă în a-l urma pe Cristos sărac şi răstignit, prezent în cei săraci. Şi atunci când s-a născut primul copil, urmat apoi de alţi doi, sfânta noastră nu a neglijat niciodată faptele sale de caritate. În afară de asta, i-a ajutat pe Fraţii Minori să construiască un convent la Halberstadt, unde fratele Ruggero a devenit superior. Direcţiunea spirituală a Elisabetei a trecut, astfel, la Conrad de Marburg.
O dură încercare a fost rămasul bun spus soţului, la sfârşitul lunii iunie din anul 1227, când Ludovic al IV-lea s-a asociat la cruciada împăratului Friedrich al II-lea, amintind soţiei că aceea era o tradiţie pentru suveranii din Turingia. Elisabeta a răspuns: “Nu te voi reţine. M-am dăruit în întregime lui Dumnezeu şi acum trebuie să te dăruiesc şi pe tine”. Însă febra a decimat trupele şi Ludovic însuşi s-a îmbolnăvit şi a murit la Otranto, înainte de a se îmbarca, în septembrie 1227, la vârsta de douăzeci şi şase de ani. Elisabeta, aflând vestea, a fost aşa de îndurerată încât s-a retras în singurătate, însă după aceea, întărită de rugăciune şi consolată de speranţa de a-l revedea în cer, a început din nou să se intereseze de problemele regatului. Totuşi o aştepta o altă încercare: cumnatul ei a uzurpat conducerea Turingiei, declarându-se adevărat moştenitor al lui Ludovic şi acuzând-o pe Elisabeta că este o pioasă femeie incompetentă să conducă. Tânăra văduvă, cu cei trei copii, a fost alungată de la castelul din Wartburg şi a pornit în căutarea unui loc unde să se refugieze. Numai două dintre slujnicele sale i-au rămas alături, au însoţit-o şi i-au încredinţat pe cei trei copii îngrijirii prietenilor lui Ludovic. Peregrinând prin sate, Elisabeta lucra acolo unde era primită, îi asista pe bolnavi, torcea şi cosea. În timpul acestui calvar suportat cu mare credinţă, cu răbdare şi dăruire lui Dumnezeu, câteva rude, care-i rămăseseră fidele şi considerau ilegitimă conducerea cumnatului, au reabilitat numele ei. Astfel Elisabeta, la începutul anului 1228, a putut să primească un venit corespunzător pentru a se retrage în castelul familiei la Marburg, unde locuia şi directorul său spiritual, fratele Conrad. El i-a relatat papei Grigore al IX-lea următorul fapt: “În vinerea sfântă din anul 1228, punând mâinile pe altarul din capela din oraşul său Eisenach, unde îi primise pe Fraţii Minori, în prezenţa câtorva fraţi şi rude, Elisabeta a renunţat la propria voinţă şi la toate deşertăciunile lumii. Ea voia să renunţe şi la toate averile, dar eu am descurajat-o din iubire faţă de săraci. Puţin după aceea a construit un spital, a adunat bolnavi şi neputincioşi şi i-a servit la propria masă pe cei mai mizerabili şi mai respingători. Deoarece i-am făcut reproşuri în privinţa acestor lucruri, Elisabeta a răspuns că de la săraci primea un har special şi umilinţă” (Epistula magistri Conradi, 14-17).
Putem observa în această afirmaţie o anumită experienţă mistică asemănătoare cu aceea trăită de sfântul Francisc: de fapt, Sărăcuţul din Assisi a declarat, în testamentul său, că, slujindu-i pe leproşi, ceea ce înainte îi era amar s-a schimbat în dulceaţă a sufletului şi a trupului (Testamentum, 1-3). Elisabeta a petrecut ultimii trei ani în spitalul întemeiat de ea, slujindu-i pe bolnavi, veghind cu muribunzii. Căuta mereu să desfăşoare serviciile cele mai umile şi munci respingătoare. Ea a devenit ceea ce am putea numi o femeie consacrată în mijlocul lumii (soros in saeculo) şi a format, cu alte prietene ale ei, îmbrăcate în haine cenuşii, o comunitate călugărească. Nu întâmplător este patroană a Celui de-al Treilea Ordin Obişnuit al sfântului Francisc şi a Ordinului Franciscan Secular.
În noiembrie 1231 a fost lovită de febră puternică. Atunci când vestea bolii sale s-a răspândit, foarte multă lume a venit ca s-o vadă. După circa zece zile, a cerut ca uşile să fie închise, pentru a rămâne singură cu Dumnezeu. În noaptea de 17 noiembrie a adormit dulce în Domnul. Mărturiile despre sfinţenia ei au fost aşa de multe şi mari încât, numai patru ani mai târziu, Papa Grigore al IX-lea a proclamat-o sfântă şi, în acelaşi an, a fost consacrată biserica frumoasă construită în cinstea ei la Marburg.
Iubiţi fraţi şi surori, în figura sfintei Elisabeta vedem cum credinţa, prietenia cu Cristos creează simţul dreptăţii, al egalităţii tuturor, al drepturilor celorlalţi şi creează iubirea, caritatea. Şi din această caritate se naşte şi speranţa, certitudinea că suntem iubiţi de Cristos şi că iubirea lui Cristos ne aşteaptă şi astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos şi să-l vedem pe Cristos în ceilalţi. Sfânta Elisabeta ne invită să-l redescoperim pe Cristos, să-L iubim, să avem credinţă şi astfel să găsim adevărata dreptate şi iubirea, precum şi bucuria că într-o zi vom fi scufundaţi în iubirea divină, în bucuria veşniciei cu Dumnezeu. Mulţumesc.
Traducător: pr. Mihai Pătraşcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 20.10.2010
Publicarea pe acest sit: 21.10.2010
Etichete: Audienţe generale, Papa B16
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius