În niciun caz nu trebuie subestimatã importanţa mitologiei nordice în crearea imaginarului istoric al germanicitãţii, dar nici absolutizatã, întrucât ea s-a scurs intr-un amalgam de credinţe din cele mai diverse, de la miturile antichitãţii clasice pânã la sisteme ezoterice complexe de genul gnosticismului (îmbinare a gândirii oculte şi magice din religiile antice cu elemente ale creştinsmului timpuriu pentru a se opune teologiei catolice;Weltbild fundamental al ocultismului occidental), teosofiei (gnosticism modern, sintezã de creştinism, credinţe antice, hinduism, budism şi teorii ştiinţifice, cu influenţe majore pânã în secolul al XXI-lea) sau ariosofie (Weltbild al naţional-socialismului care aratã compatibilitatea ridicatã între ezoterism şi politicã).
Toate aceste forme de religiozitate, mãrci ale unui ocultism modernizat şi pus în slujba intereselor politice imediate şi cãutãrilor identitare se întrepãtrund în secolele XIX-XX cu ideologia völkisch, Rassenlehre sau veleitãţile naţionaliste, dând naştere unor produse mitice care contribuie considerabil la dezvoltarea imaginii omului nou, cu precãdere a lui homo germanicus.
Ezoterism şi populism
Un produs interesant este ariosofia, tangentã din multe puncte de vedere ideologiei şi simbolisticii naţional-socialiste, ale cãrei organizaţii abundã în adepţi ai regimului totalitar, regim care are nevoie de o mitologie pentru a se justifica. Încã din Renaştere se exploreazã trecutul îndepãrtat al germanilor pentru a se întãri sentimentul naţional. “Acest naţionalism umanist a fost politizat într-o mişcare reformatoare îndreptatã împotriva influenţei dominatoare a Italiei şi a Bisericii Catolice. S-a ajuns la o simplificare ideologicã ce pretinde cã toţi germanii sunt vechii Germani. Se formeazã o aşa-zisã identitate germanã: autenticitate, simplitate, fidelitate, iubire de pãmânt şi de libertate. Prin aceasta strãmoşii au fost eliberaţi de reproşurile barbariei şi se întemeiazã o istoriografie dincolo de antichitatea greco-romanã. Germania romanului Tacitus devine în mod decisiv carte de cult”[1]. Se întemeiazã pe descrierea lui Tacitus a germanicilor puternici fizic, moral şi spiritual şi pe convingerea cã aceasta a stat sub semnul perpetuãrii în germanicitate.
În 1517 Ulrich von Hutten a înfiinţat, sub vãdita influenţã a Germaniei taciteice şi a personajului ajuns legendã Arminius, un veritabil cult neogermanic. Urmând aceeaşi concepţie funcţionalã asupra sursei ca exemplu de rezistenţã radicalã în faţa dominaţiei politice şi cultural italiene, Johann Michael Moscherosch şi Daniel Caspar von Lohenstein au menţinut cu success cultul pânã în secolul al 19-lea, când a fost integrat mişcãrii mai cuprinzãtoare a naţionalismului. În 1526 Johannes Aventinus considera cã nobilimea europeanã are integral origini germanice. Încã din 1664 Georg Caspar Kirchmayer pretinde menţinerea puritãţii sângelui german. În fine, Montesquieu face în 1748 apologia originii principiului separaţiei puterilor şi a spiritului liberal în pãdurile sãlbatice ale Germaniei. Sunt doar câteva exemple care aratã rãdãcinile temporale adânci ale ideologemelor care vor fi sistematizate în secolele urmãtoare.
Conştiinţa germanicitãţii se dezvoltã din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea pe un teren al conexiunii dintre romantism şi gândire völkisch. Raţionalismului illuminist i se opun reprezentãri idealiste ale naturii însufleţite şi tainice, ale unei armonii universale divine, credinţã puternicã la Germani. Organizarea socialã şi statalã este înţeleasã ca “un tot organic şi parte a creaţiei divine”[2]. Însemnãtatea naţionalismului a crescut în contextul rãzboaielor napoleoniene şi al Congresului de la Viena din 1815, alimentatã de mitul libertas, punct de reper important pentru înţelegerea lui homo germanicus.
Mişcarea völkisch capãtã o amploare deosebitã în a doua jumãtate a secolului, motivatã şi de schimbãrile sociale şi tulburãrile politice care au determinat cãutarea unui univers compensatoriu în societatea si spiritualitatea germanicã, ca o contrapondere a industrializãrii, secularizãrii, modificãrilor de mentalitate şi de norme de viaţã. Ascensiunea ştiinţei şi tehnicii au avut drept consecinţã, pe lângã critica dogmelor religioase, şi accentuarea incertitudinilor şi nevoia de noi Wertvorstellungen care sã elimine criza ideologicã. De aceea s-a dorit cu atâta ardoare recuperarea şi reintegrarea în sistemul mental şi politic a trecutului dinGermania lui Tacitus, romanţat, glorificat, transpus într-o viziune paradiziacã de illo tempore şi saeculum aureum. Modelul taciteic era o rezolvare, cel puţin de ordin mental, a dificultãţilor cauzate de lipsa unor stâlpi ideologici stabili ca de pildã creştinismul şi de amalgamul tot mai hibrid de curente de gândire. Asimilarea vechilor germani în imaginarul epocii, der Germanenkult, rãspunde nevoii de ordine simbolicã. “În acest sens apare mişcarea völkisch ca purtãtor politic al naţionalismului german.[…] ca un curent reacţionar împotriva impulsurilor la emancipare. A oferit orientãri care nu numai cã au pus sub semnul întrebãrii ordinea statalã, ci care cu Wertvorstellungen propuse au devenit motor al reformãrii sale reacţionare”[3]. Caracteristic pentru das deutsche Volkstum era, pe lângã istorie şi limbã, şi o înţelegere panteistã a naturii, care se contopeşte cu divinitatea şi spiritul german. Vechiul german este icoana acestei legãturi ancestrale.
Ariosofia
Ideologia völkisch este în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea infiltratã de rasismul modern şi darwinismul social, dar şi de o moştenire ezotericã ce încheagã individualismul german. Pãgânismul ia avânt şi o datã cu el simbolurile şi cultele aferente. Religia germanicã devine pentru mulţi religia originarã şi originalã a germanitãţii. În 1900 mişcãrile tineretului german îi percep pe Germani lui Tacitus drept contrabalans la modernitatea industrialã. Se ţin ritualuri pãgâne şi în literatura ezotericã se vorbeşte despre ei ca despre o superrasã pãstrãtoare a moştenirii culturale a civilizaţiilor misterioase din Thule sau Atlantida.
Cea mai pregnantã formã de ideologieesoterisch-völkisch o constituie ariosofia. Iniţial o idee religioasã pseudo-germanicã, în care se îmbinã gândirea ocultistã cu cea rasistã, curentul preia idei din teosofie, cea mai popularã filosofie ezotericã a secolului al XIX-lea pentru a evolua într-un sistem mai coerent. Reprezentanţi de seamã au fost Guido von List (1848-1919) şi Lanz von Liebenfels (1874-1954). List, cu siguranţã inspirat nu doar de credinţele orfice şi şamanice, ci şi de simplicitasdin Germania, practicã o ascezã riguroasã. Înfiinţeazã în 1908 die Guido-von-List-Gesellschaft gegen Untermenschen und mindere Rassen(Societatea împotriva indivizilor şi raselor inferioare), care are printre membri personaje din NSDAP sau militari. Central societãţii îl formaArmanenschaft, Armanen fiind îndrumãtorii spirituali ai arienilor, strãmoşi ai germanicilor şi germanilor. În 1908 List a compus o scriere popularã chiar şi astãzi, cu precãdere în rândurile neopãgânilor, Das Geheimnis de Runen (Misterul Runelor), în care teoretizeazã runologia ocultã, fãcând referiri şi la descrierea taciteicã: “Semnele sorţii le pãzesc cu mare sfinţenie. Aruncarea sorţilor e simplã: reteazã dintr-un arbore roditor o ramurã, o taie fãcând din ea mai multe beţişoare, cresteazã pe le anumite semne şi le aruncã la întâmplare şi la noroc pe o pânzã albã. Apoi, preotul ţãrii, dacã se aruncã sorţii pentru treburile obştii, sau capul familiei, dacã se aruncã pentru unul sau pentru altul, dupã ce se roagã zeilor cu ochii la cer, trage de trei ori câte un beţişor, şi, dupã ce le-a tras, le tâlcuieşte dupã semnele crestate mai înainte. Dacã sorţii sunt împotrivã, nu se mai aruncã în ziua aceea pentru lucrul respectiv, dacã sunt favorabili, se cere ca spusele sã fie întãrite de zborul pãsãrilor, cãci la dânşii se obişnuieşte sã se întrebe glasul şi zborul pãsãrilor”. List mai accentueazã şi avansul cultural al germanilor, pericolul conspiraţiei evreieşti, menţinerea rasei ariene, afirmarea unei nobleţi morale aşa cum o elogiazã Tacitus la Germani. În opinia sa, creştinismul este o subjugare şi un amurg al culturii germanice.
Lanz von Liebenfels era membru al Ordinului Cistercian al Sfintei Cruci, ascet şi el. În 1900 fondeazã Ordinul Noului Templu, care avea ca scop întãrirea conştiinţei rasiale şi promovarea aristocraţiei rasiale. Biblia, credea el, ar conţine informaţii ocultate despre un popor şi o limbã misterioase şi un sens mitic, moral şi rasiologic. În 1905 publicã Ostara (zeiţã a primãverii în mitologia germanicã) unde criticã mixtura etnicã şi împarte etniile dupã valorile morale (aluzie şi la antiteza romano-germanicã a lui Tacitus), mergând pânã la a propune sterilizarea raselor inferioare. Liebenfels a primit deseori titlul de furnizor de idei pentru Hitler, din cauza faptului cã acesta citise Ostara şi îşi hrãnise concepţia rasiologicã destul de mult din ideile radical ale acestuia.
Un ultim nume de adus în vedere ar mai fi Theodor Fritsch (1852-1934), precursorul antisemitismului germanizant şi autorul cãrţii Handbuch der Judenfrage (Manualul problemei evreieşti). În 1912 întemeiazãGermanenorden, ordin care vedea în Germania predecesorul manualului menţionat şi care işi propunea rãspândirea cultului ariosofic. În ordinul secret organizat pe bazã de loji se întruneau viziuni anti-Semite şi oculte. Tot în 1912 începe sã activeze mişcarea Reichshammerbund (Uniunea Ciocanului Imperial), un an mai devreme Der Deutsche Orden care dorea fondarea de aşezãri purificate etnic, iar în 1914 Willibald Hentschel se ocupã de Mittgart-Bund (Uniunea Midgard – tãrâmul omenesc în mitologia nordicã) pentru propãşirea rasei ariene. În noiembrie 1918 este fondatã şi Thule-Gesellschaft (Societatea Thule), cu legãturi în diverse cercuri ariosofice şi naţional-socialiste. Societatea considera Tibetul patria tuturor ocultiştilor şi mai ales a spiritualitãţii germane de care se conecteazã prin istoria Germani-lor lui Tacitus, care este o continuare a unor civilizaţii ancestrale foarte avansate. Din societate fãceau parte personalitaţi marcante precum Anton Drexier (fondatorul Deutsche Arbeiter-Partei), Karl Haushofer (fondatorul geopoliticii NSDAP), Paul Tafel (membru al conducerii Uniunii Industriale Bavareze), J.K. Lehman (reprezentantul Alldeutscher Verband) sau Alfred Rosenberg (reprezentant al pseudo-arheologiei naziste), prin urmare majoritatea de orientare NS.
Gândirea mitico-ezotericã a influenţat considerabil SS-ul, “construit dupã principii masonice, chiar dacã francmasoneria însãşi era apreciatã de regim. Permisul necesar pentru apartenenţa în organizaţie – de altfel nu doar în SS- se obţine pe baza statutelor din 1912 ale lui Germanenorden, ai cãrui membri trebuiau sã deţinã o puritate a sângelui pânã la al treilea grad”[4]. Nu întâmplãtor se numeau toate şcolile NSDAP în care era educat tineretul partidist Ordensburgen. Şi Himmler fãcea deseori referire la ordinul sãu soldãţesc, naţional-socialist , de oameni cu moştenire genetic nordicã, net superioarã celorlalte, capabilã sã facã faţã oricãror provocãri în rãzboi.
Aluziile la Tacitus cuprind mai multe pasaje în care acesta vorbeşte despre calitãţile rãzboinice de neîntrecut ale barbarilor de la Rin. De exemplu: Dacã obştea unde s-au nãscut stã în toropeala şi rãgazul unei pãci îndelungate, mulţi tineri de viţã se duc de bunã voie la acele seminţii care se rãzboiesc: asta o fac şi pentru cã neamului acestuia nu-i place odihna şi pentru cã ei se pot face mai uşor cunoscuţi în mijlocul primejdiilor, şi pentru cã cineva nu poate ţine lângã sine o ceatã mai mare de rãzboinici decât numai cu strãşnicia rãzboiului. Cãci ei cer de la dãrnicia unei cãpetenii calul de rãzboi şi suliţa biruitoare, cruntã de sânge. Drept simbrie, cãpeteniile le dau mâncãruri proaste, dar din belşug. Izvoarele acestei dãrnicii sunt rãzboaiele şi prãdãciunile: mai greu i-ai face sã are pãmântul şi sã-i aştepte roadele decât sã cheme la luptã pe duşman şi sã suporte rãnile, ba la ei chiar se socoteşte trândãvie a câştiga în sudoare feţei ceea ce poţi dobândi cu sânge. Cultul rãzboinicului ca parte integrantã a mitului germanic şi element primar de neopãgânism (de altfel, mitologia nordicã abundã în imagini ale rãzboiului, codificând aspecte ale societãţii) a fost un model mental puternic pentru Himmler, care plãnuia înfiinţarea unui stat suveran al SS-ului, cu armatã şi legislaţie proprie, “şi mai ales, sustras partidului, care nu are avea drepturi în interiorul sãu. În acest ordin-sanctuar SS-ul ar avea posibilitãţi nelimitate de a pune în practicã Weltanschauung-ul sãu şi a devansa întreaga lume”[5].
Preocupãrile mitico-politice ale lui Himmler nu se opresc aici: “Himmler, care printre altele se considera încarnarea lui Heinrich des Voglers, ordonã camarazilor sãi din societatea ştiinţificã fondatã în acest scop şi dispunând de capacitãţi multiple, Deutsches Ahnenerbe, sã cerceteze teme precum Erberinnerung (moştenirea memoriei colective care poate reînvia şi impune pãgânismul germanic), Graalul din Provence, cartografierea precisã a lãcaşurilor de cult germanice din nord, runologia aplicatã şi abilitãţile parapsihologice ale cãlugãrilor din Tibet”[6].
[1] Hansen, H: Eine Verortung der Parallelen von New Age und Nationalsozialismus, în Antivisionen: Schicksal&Herrschaft – Materialien zur Kritik an der New Age Bewegung, Hamburg, 1997, p. 35.
[2]Hansen, H, op. cit., p. 36 şi urm.
[3]Ibid.
[4]Tegtmeier, R: Magie und Sternenzauber – Okkultismus im Abendland, Köln, 1995, p. 232.
[5]Teugtmaier, R., op. cit., p. 233.
[6]Ibid.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius