Peisajul anilor nouăzeci era unul după bătălie. Bucureștii fusese sfârtecați de demolări și de construcțiile megalomanice ale regimului tardo/național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu. Foarte puține construcții noi încep să fie edificate, abia începând cu a doua parte a deceniului. Sedii de bănci încep să schimbe scara orașului și să recicleze sisteme de fațadă vitrate dintre cele vetuste, repudiate în Occident. Spălau bani. Locuințe private de mari dimensiuni, semănând mai degrabă cu blocurile comuniste decât cu vilele interbelice, s-au construit fără infrastructura urbană care ar fi trebuit să le preceadă, dacă ar fi existat o gândire urbană coerentă.
Schimbarea lentă, chinuitoare și, spre final, dubioasă a regimului de proprietate (teren și clădiri existente) este, însă, cel mai important eveniment al acestei perioade, care încă produce efecte nefaste. Retrocedările, legislația deliberat ambiguă (o lege a patrimoniului a lipsit în prima decadă după 1989), corupția endemică și o recent-descoperită fermitate în a nu negocia, a prea multor instanțe avizatoare, au produs coliziuni cu structura urbană așternută de comunism peste pre-existenta proprietate privată interbelică, au condamnat clădiri de patrimoniu și au produs consecințe urbane greu de remediat. Arhitectura a recuperat treptat, mai cu seamă având ca motor locuințele private și o nouă mobilitate internațională a clienților, din decalajul de cultură a domeniului, au apărut și lucrări de certă valoare, chiar dacă sunt, prea multe, ascunse îndărătul gardurilor și pădurilor protectoare dinafara orașelor și, deci, nu produc o emulație a gustului public.
A fost o perioadă de energie pozitivă în a construi lăcașuri de cult, parohiale, dar și catedrale, mai cu seamă în cartierele-dormitor, de unde acestea lipseau complet. Întreruperea tradiției de a construi lăcașuri de cult, însă, a dus la ratarea majorității celor noi construite. În 1999 și 2002 au fost două concursuri naționale, în Piața Unirii și, respectiv, pe bulevardul Unirii, ultimul soldat cu un proiect câștigător, abandonat însă pe drumul schimbărilor succesive de amplasamente și de patriarhi. Catedrala Mântuirii Neamului, însă, a fost parțial consacrată pe 25 noiembrie 2018. Arată veche deja, deliberat-istoricistă, dar nu e neo-bizantină.
Statul tot mai slab, de după 1989, nu a fost, ca în perioadele anterioare, un motor al lucrărilor publice și al arhitecturii reprezentative. Dimpotrivă. Arhitectura de valoare a acestei perioade este aproape exclusiv privată. Concursurile de arhitectură au fost rare, iar rezultatele lor – ignorate. Concursurile de urbanism și arhitectură (București 2000, în 1995-6, Piața Palatului Regal/a Revoluției, în 1997, pentru Catedrala Patriarhală în 1999 și 2002) au rămas fără consecințe urbane concrete. PUG-ul Bucureștilor, din 2000, este depășit de viteza schimbărilor și se reface, dar prea încet.
Bula imobiliară din 2004-2008 a făcut să explodeze intervențiile urbane speculative (mall-uri în locul fostelor circuri ale foamei din perioada comunistă, al platformelor industriale, dar și la marginea orașelor), fără a aduce calitate urbană, dimpotrivă. Foamea de locuințe s-a disociat, câtă vreme locuința individuală și-a consumat avântul economic, reducându-se la aceleași blocuri fără imaginație din perioada comunistă, repetate. În timp ce multe dintre orașe se depopulează (shrinking cities, rod al imploziei industriei comuniste, nereformabile, dar și al emigrației masive, de circa cinci milioane de oameni), apar zone peri-urbane care extind edificabilul, al acelorași sau al altor orașe, consumând resurse, creând gated communities, așadar segregare socială.
Căderea regimului comunist a însemnat, pentru ani buni, și abandonarea lucrului la noul centru civic. Concursul București 2000, din 1995-6, a început cu arhitectura și urbanismul, și nu, ca la Berlin, cu existența mediului de afaceri doritor să investească. Așa se face că la Berlin, refacerea post-1989 este gata, în vreme ce la București nu numai că nu a început, dar nici măcar structura proprietății nu s-a clarificat încă. Încercarea din 1999, de a institui o agenție de dezvoltare pentru zona expropriată pentru cauză publică, a eșuat lamentabil, niciun oficial local, de la primari la miniștri, neînțelegând mecanismele unei dezvoltări urbanistice de asemenea amploare. Problema cea mare a fost, ca peste tot, schimbarea regimului de proprietate, care s-a făcut greoi și pervertit.
Băncile de stat, speculând inflația galopantă, au investit profiturile în sedii noi și centre de relaxare în stațiuni, după care s-au prăbușit zgomotos sau au fost vândute.
Au apărut locuințele noilor îmbogățiți și ele dovedesc absența temei vreme de cincizeci de ani din agenda de proiectare a arhitecților. Lucrările de calitate au apărut abia din anii 2000 și erau case ale clasei mijlocii, restrânse numeric, dar cu gusturi din ce în ce mai cosmopolite. Miniblocurile inițiale, fără infrastructură edilitară, adeseori fără străzi, au cedat locul dezvoltărilor ceva mai coerente, gated-communities puse sub semnul întrebării în Occident, dar semn de noutate la noi. Blocurile de locuire colectivă de standard ridicat au apărut și mai târziu, ca plombe urbane, unele de certă calitate a spațiilor interioare, deși nu multe sar de dihotomiile impuse de funcționalismul vestic trei generații mai înainte.
Edificii după 1989
Statul a dispărut din lucrările publice și din arhitectură. Nu mai dă tonul în estetica edificiilor, nu mai face concursuri, nu mai reglementează regulile jocului (dimpotrivă, a intervenit în piață, ca jucător, prin ANL). Fără stat, arhitectura este strict delegată gustului privat individual, sau al dezvoltatorilor imobiliari, cu rezultate incerte. Tehnologiile s-au dezvoltat, structurile metalice s-au sofisticat. Deja, silueta Bucureștilor nu mai seamănă deloc cu aceea din 1989. Din nefericire, asemenea verticale își fac loc pe seama demolărilor, care continuă să fie un mijloc privilegiat de intervenție urbană (Berzei-Buzești, monumente istorice).
Restaurări
Piețele distorsionate și o slabă cultură a memoriei, prost gestionate de specialiști maximali în refuzul lor de a dialoga cu proprietarii sau dezvoltatorii, toate au semnat soarta tragică a multor monumente istorice. O fac încă. Restaurarea a reprezentat o piață și un colac de salvare pentru arhitecți și constructori după crahul din 2008. Au apărut și actori noi: mici firme, adeseori de profesiuni liberale, care restaurează, singure sau în comun, câte o clădire istorică din centru. Uneori, asta înseamnă apariția unui hub creativ în zonă, care atrage noi intervenții. Tot băncile au fost clienți privilegiați la restaurări, începând cu Banca Națională (care, însă, urmând exemplul Casei Republicii, a înconjurat, tot ca la țară, cu un gard spațiul public care o anturează).
Locuințe
Ambiguitatea relației cu trecutul urban după 1989 se reflectă și în balansul între două culturi ale locuirii: cea a vilei individuale, care a explodat după 1989 în toate instanțele cunoscute, de la arhitectura migranților economici (Oaș, Maramureș, casele din satele rroma) la miniblocurile noilor îmbogățiți; și, pe de altă parte, cea a locuirii colective, în blockhaus, în centru. Acum, blocurile câștigă teren iar, fiind construite și în zonele periurbane (unele bizare, ca la Glina), în afară de plombarea frenetică a centrului. Între aceste două extreme, ansamblurile de locuințe individuale middle-class, cu gated-communities desuete ca program, uneori fără echipamente edilitare pe măsura lotizărilor (instalații, învățământ, comerț, lăcașuri de cult și/sau centre sociale de cartier). Prea puțini își cumpără proprietăți vechi, să le restaureze ca locuință unifamilială, poate cu loc pentru practicarea unei profesiuni liberale de la domiciliu.
Înfruntarea nu este decisă între cele două modele concurente. Locuința socială, de asistare, practic nu există, sau a fost făcută sporadic, neconcludent, fără să producă efecte. Niciun fel de cercetare a viitorului locuirii nu a fost făcută de instanțele profesionale și academice ale breslei arhitecților. Or, în ciuda straniei situații că România este țara europeană cu cel mai mare procent (peste 80%) de proprietari de locuințe, necesarul de locuințe sociale, pentru tineri singuri și, mai ales, pentru tinerele familii este în creștere. A nu vedea aceste probleme înseamnă a prelungi declinul demografic accentuat, dublat de emigrație (a doua țară, după Siria, ca număr de persoane care părăsesc țara definitiv și prima țară abandonată în timp de pace).
O generație a trecut de la revoluție, ceea ce face ca arhitectura din perioada comunistă să fie privită cu mai multă obiectivitate, redescoperindu-se contribuția anilor 1955-1975 la reluarea tradiției modernizatoare interbelice. Restaurarea monumentelor istorice este încă împiedicată de puținătatea resurselor proprietarilor și de indiferența neputincioasă a statului. Tema tradiției a fost o vreme estompată, dar fenomenele locale și mondiale recente anunță noi forme de introspecție identitară, fie și numai, deocamdată, în arhitectura religioasă a diasporei românești, sau a arhitecturii recuperatoare a tradiției locale și regionale, a arhitecților maghiari din Transilvania. Regionalizarea învățământului de arhitectură, atomizarea proiectării pe baze private, toate sunt fenomene cu consecințe pe care le vom putea consemna ulterior…
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius