Apostrof nr. 1 - ianuarie 2023

[altmariuspress]

Generația 80, la APOSTROF!

NICOLAE BĂCIUȚ

Ancheta Apostrof

1. Este numită generația ´80, alteori generația postmodernă din literatura română. Ce anume i-a favorizat apariția și ce piedici a avut de înfruntat în momentul coagulării ei, atunci, demult, în jurul anului 1980?

- Mă număr printre cei care s-au lăsat prinși într-un vârtej, generic numit „generația 80”, deși sintagma nu a fost asimilată pe nemestecate de mulți dintre cei care gestionau mișcarea literară, ca niște dispeceri.

Au fost scoase la bătaie alte instrumente operaționale – promoție, val, noua poezie nouă etc. – considerate mai acoperitoare pentru ceea ce se întâmpla în literatura română după ce conturile… biologice ale generației 60 au fost încheiate, iar coada de cometă a acesteia și-a găsit strălucire în alte formule magice.

Generația 70, care și-a câștigat ceva notorietate și autoritate, nu se putea fixa prea bine pe soclu. Era prea aproape de înaintașii șaizeciști și deceniul nu era o unitate de timp suficientă pentru cristalizări de grup și individuale, pentru a fi asigurată diferența specifică.

Paie pe foc s-au pus însă prin Ancheta „Dreptul la timp”, pe care am inițiat-o în revista Echinox, un semnal că așteptările unor tineri autori reclamau „dreptul la timp”. Dacă legătura cu generația 60 părea mai degrabă complice, mai ales prin multe relații personale, întreținute de scriitori de notorietate, față de „înaintașii” șaptezeciști semnalele erau mai degrabă de contestare, iar unul dintre participanții la anchetă, Mircea Cărtărescu, fusese chiar vehement față de aceștia: „După vacuumul poetic reprezentat de deceniul opt, era firească o resurecţie a lirismului, a fanteziei, înăbuşite de manierismul livresc al „generaţiei pierdute“ din 1970”. E adevărat „vacuum poetic” era o etichetă îndrăzneață.

Pe aceste nisipuri mișcătoare, au început să apară centre de emergență la Cluj-Napoca, în jurul Echinoxului, la București, prin Cenaclul de Luni, la Iași, prin Dialog, Opinia studențească…

Configurările în mediul universitar asigurau o primă distincție. „Câteva confruntări cu poeţi din alte centre universitare şi, în primul rând, cu poeţi din Cluj-Napoca, au dus la o rară omogenitate existenţială, stilistică şi valorică a poeţilor studenţi de azi, ceea ce reprezintă premisa apariţiei unei noi poezii, unui nou stil”, afirma Mircea Cărtărescu în aceeași anchetă, la care au participat și Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Dumitru Chioaru, Virgil Mihaiu, de la Cluj-Napoca, Magdalena Ghica, Eugen Suciu, din București, Lucian Vasiliu, din Iași, ș.a..

Am întreținut dezbaterile anchetei „Dreptul la timp” și în Vatra, unde am fost angajat la niciun an de la absolvirea facultății, până la interzicerea ei, de către cenzura de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

A fost însă mai bine de o jumătate de deceniu de dezbateri, mai mult sau mai puțin înflăcărate, au apărut și cărțile optzeciștilor și lucrurile s-au așezat într-o matcă în care optzecismul a început să curgă. „Dreptul la timp” a fost validat, liderii s-au așezat confortabil în fotolii, galeriile în tribune… Drumul spre marea cea mare a literaturii optzeciste părea asigurat.

2.Vă rog să narați începuturile voastre ca scriitor al acestei generații.

-Am fost parte a celor care au pus în funcțiune motoarele optzeciste, în contextul echinoxist, la Cluj-Napoca. Unii au fost mai gălăgioși, alții s-au plasat în primele rânduri, iar unii s-au agățat de o astfel de oportunitate, pentru a se recupera, deși, ca vârstă, puteau fi părinții optzeciștilor. Parcă toți vroiau să fie optzeciști, nu mai conta nici vârsta, nici programele poetice, nici idealurile. Nici vânturile, nici valurile…. Era perioada în care au apărut și „concursurile de debut” și criza de hârtie, iar orizonturile roșii dădeau în clocot.

Sentimentul solidarității l-am perceput însă ca fiind foarte puternic. Echinoxul a întreținut o atmosferă constructivă, mediul universitar era propice, dascălii entuziaști. Contextul era foarte bun – cu Ion Pop, Marian Papahagi și Ion Vartic, „triumvirii” optzecismului clujean, veniți din prima generație echinoxistă (deci, șaptezeciști?), cu poeți tineri care aveau ceva de spus, de la Emil Hurezeanu la Andrei Zanca, alții, mai întâi „napociști”, de la Ion Mureșan la Marta Petreu, iar unii, recuperați (dintre generații), afiliați, deja ieșiți din vârtejul universitar, de la Aurel Pantea (absolvent din 1976) la Ion Cristofor (absolvent din 1976)…

Întâlnirile literare - și la Cluj-Napoca, la București, la Iași, Suceava, Craiova, Timișoara etc. au fost prilejuri de a ne cunoaște, de a ne verifica potențialul.

La Echinox eram… cel mai tânăr, fiindcă am fost cooptat în redacție încă din primul semestru de facultate, ceea ce era un privilegiu, un start furat, ca apoi, la absolvirea studiilor universitare de către Emil Hurezeanu, să fiu „investit” în locul acestuia, cu misiunea de „secretar responsabil de redacție”, cel mai de sus prag pe care un student putea să-l atingă în structura redacțională.

Cel dintâi care a spart gheața editorială a fost Emil Hurezeanu, cu Lecția de anatomie (1979), ceilalți s-au așezat la coadă, la edituri, la „concursurile de debut”. Au urmat Marta Petreu, cu Aduceți verbele (1981), Ion Mureșan, cu Cartea de iarnă (1981), poziționând foarte bine „frontul” poetic clujean.

Au început să apară și listele generației, un șir mare de autori în căutarea afirmării. Unii au simțit forța grupului, alții s-au folosit de el,… păcate lumești, nu!?

În astfel de circumstanțe, mi-am căutat și eu vocea poetică, oarecum copleșit, dar și stimulat de compania literară.

Eram entuziasmat însă, fascinat de nașterea fiecărui număr din Echinox, care întreținea și combustia optzecistă.

3.La început eram cîțiva, vreo 15-20, poate 30, oricum, nu mai mulți de 40... Vă mai amintiți cine sînt cei cîțiva care au declanșat fenomenul? Și, oare cîți sîntem acum?

-Nu doar că mi-i amintesc, ci pe mulți în simt încă în preajmă… În preajma pensionării, cel puțin! Pentru că optzeciștii sunt deja, în bună măsură, la… pensie. Sunt trecuți de șaizeci și cinci de ani. Unii au rămas tineri, entuziaști, alții s-au consolat cu ceea ce au reușit să adune în raftul lor literar.

Liste au fost numeroase, iar dacă ar fi să adunăm numele puse în circulație contextual, optzeciști au fost nu cu zecile, ci cu sutele… Părea un bulgăre de zăpadă care se rostogolea, antrenând tot ce întâlnea în cale.

Au rămas optzeciști cei care au fost, cu adevărat, optzeciști. Unii au plecat, prea devreme, în lumi mai bune. Uitați, adesea, chiar de cei cu care au pornit la drum, de la Traian T. Coșovei, la Mariana Marin.

Unii și-au urmat, discret, în solitudine, drumul pe care au plecat, performând fără să aibă nevoie de nicio cârjă, nici critică, nici administrativă. Cu tot riscul.

Am rămas solidar cu optzeciștii, dar solitar în cursa mea, rămânând un împătimit al presei literare – realizator de o vreme a două publicații - Vatra veche (din 2009) și Cadran (jurnal mureșean) (din 2019) -, pe cont propriu, din toate punctele de vedere, un „one man show”, care n-a cerut mila nimănui ca să își valorizeze energiile, timpul, priceperea, fără niciun fel de interes pentru businessul editorial. Totul de amorul…. presei!

S-a încetățenit formula, cu ironia tristă – puțini am fost, mulți am rămas. Cred că o judecată potrivită, care a definit cândva o „școală de literatură”, e valabilă și pentru scriitorii optzeciști: au rămas exact atâți câți au fost scriitori (optzeciști).

Fiecare și-a ales propriul drum, dar „fractura” din decembrie 1989 a fracturat și perspectivele optzecismului. Numai bine ca să apară la orizont… nouăzecismul, care începea să se facă auzit în „zgomotul și furia” veacului.

4. În care specie literară este mai valoroasă generația noastră? În poezie? În critică? În studii, eseuri? În proză, oare? În dramaturgie?

-Optzeciștii au din toate genurile autori care să îi reprezinte cu adevărat, chiar dacă aceștia, cu câteva mici excepții, n-au ajuns … populari. Dar, în vacarmul postdecembrist, cine mai auzea ce trebuia auzit, cine a mai văzut ce trebuia văzut? Sectarizarea, aranjamentele de culise etc. au compromis dramul de credibilitate câștigat încă din start. Nu s-au înmulțit numai fabricile de diplome de licență și cele de titluri de „doctori” în de toate, ci și premiile literare, acordate de instanțe de tot felul, fără autoritate, fără reprezentativitate. „Puii” parcă se întreceau în a-și premia „ciorile”… Și viceversa! Confuzia era astfel asigurată.

Cine sunt cei valoroși? care sunt cărțile reprezentative? Cine să stabilească, cine să facă ierarhii?

Pentru mine, va rămâne simptomatică întâmplarea „locală” legată de acordarea premiilor Filialei Mureș. Întrebând, la o zi după decernarea premiilor anuale, chiar pe președintele juriului și președinte al filialei atunci, poetul doctor Zeno Ghițulescu, cine sunt premianții, mi-a răspuns senin: „Nu știu”! „Păi, cum nu știi”, îl întreb. „Ei, Nicu, doar știi și tu cum se dau premiile!” Chair nu știam, nu-mi imaginam că se poate ajunge până acolo. La 11,00 se întâlnește juriul și la 13,00 e festivitatea de premiere!

Mai e loc pentru ierarhii adevărate?

5. Critica literară antisistem ne-a favorizat lansarea. Ce rol joacă astăzi critica și istoria literară în evaluarea generației noastre? Sîntem o generație corect evaluată?, întreb eu (poate prematur, căci număr nu numai morții noștri, ci și autorii care scriu în continuare).

-Autorii optzeciști n-au beneficiat nici pe departe de susținere ca predecesorii lor! Nici în vârtejul disputelor pentru recunoașterea acestora și nici după ce lucrurile s-au limpezit.

Șaizeciștii, în floarea vârstei, au intrat în manualele de literatură, au fost editați în BPT, în zeci de mii de exemplare, în colecția „Cele mai frumoase poezii” etc. etc.

Pentru optzeciști, îndată după ce s-a stins flacăra „decembristă”, au rămas tirajele confidențiale, premiile de circumstanță… Tămâierile reciproce!

Șaizeciștii au avut criticii lor de susținere.

Care au fost criticii care s-au aplecat asupra optzeciștilor cu detașare, care au fost acțiunile lor de susținere, promovare, impunere?

Nici măcar autorii de casă n-au fost impuși în lumea largă a receptării. Nici măcar pentru ei nu s-au găsit cititori entuziaști, „adulatori”, fiindcă prea se vedea șubrezenia scării valorilor.

Nichita Stănescu primea Premiul „Cununa de aur” la 49 de ani, în 1982. Următoarea recunoaștere internațională prin acest premiu a venit după 37 de ani, în 2019, dar beneficiar a fost tot un șaizecist: Ana Blandiana.

Care sunt recunoașterile internaționale ale optzeciștilor? Matei Vișniec e o floare rară, dar s-a rupt demult de optzecism! Nu doar geografic!

Unii încă se amăgesc că se vor compensa toate așteptările lor prin prin în-Nobel-area lui Mircea Cărtărescu. Și tot speră și iar speră.

La noi, parcă nu mai contează competiția, câștigătorii se știu înainte de start. Aceiași arbitri „fluieră” peste tot. Ierarhiile parcă s-au făcut pe criterii numai de unii știute. Nu fac procese de intenție. Sunt dovezi la îndemâna oricui.

Eu nu mi-am trimis cărțile la vreun critic literar, nu mi-am aranjat cronici, premii literare. Nu știu cum au circulat cărțile mele, în așa fel încât criticii să ajungă la ele. Dacă au vrut să ajungă la ele.

Critici importanți, care mi-au comentat cărțile, ca la un semn, au încetat să mai scrie despre mine, au refuzat să semnaleze publicațiile pe care le realizam… Au fost și autori care au refuzat colaborarea la Vatra veche, ca să nu se supere nu știu cine pe ei…

Eu am încercat să dau mereu. N-am cerut nimic în schimb. Nici nu m-am lăsat antrenat în jocuri de interese. Nici n-am solicitat indemnizație de merit, deși poate c-aș fi fost îndreptățit. Nici nu m-am abonat la privilegii literare de vreun fel…

Nu vreau să fac pe-a martirul. Am ales singur un astfel de drum, cu toate avantajele și dezavantajele lui. Nu cred că datorez cuiva ceva, deși pe traseul meu literar au fost oameni care m-au marcat decisiv, de la Liviu Petrescu la Ion Vlad, de la Romulus Guga la N. Steinhardt.

Nu m-am plâns nimănui, nu m-am văicărit în vreun fel. Gloria ca și uitarea vor da fiecăruia ce merită, la un moment dat. Mai devreme sau mai târziu. Dacă se va mai găsi cineva să aibă chef și timp să se ocupe de trecut. Dacă nu va fi absorbit fiecare de prezentul lui!

6. În privința literaturii contemporane, canonul literar existent – și, să fiu dreaptă, publicul – pune accentul pe șaizeciști, o generație, fără îndoială, cît se poate de importantă. Dintre optzeciști, numai Mircea Cărtărescu a fost adăugat pe lista canonică. Vă rog să comentați faptul că, practic, cu fericita excepție mai sus-numită, canonul literar extrem-contemporan a rămas același ca pînă în 1990.

-Greu canon pe capul criticii literare să… canonizeze câte ceva din peste trei decenii de literatură! Nici optzeciștii nu sunt scutiți de „păcatele” canonizării. Dacă e așa, iar optzeciștii n-au decât un… canonic, atunci e trist, e îngrozitor! Dezarmant! Chair am trăit într-o Siberie literară! Să nu fi făcut optzeciștii mai nimic pentru „cartea sfântă” a literaturii române?

Dar dacă „instanțele” n-au dreptate și, totuși, s-ar mai sălta cu ceva orizontul literaturii române? Și ar mai fi găsiți „sfinți” printre toți „păcătoșii” din literatura de azi?!?Inclusiv printre optzeciști!?

Iar dacă nu e așa, și au rămas canonici pe dinafară, oare nu e trist, nu e îngrozitor tocmai pentru instanța care n-a văzut „făptași” de soi printre optzeciști?

E devastator să accepți că se pun între paranteze mai bine de trei decenii de literatură!

Ce ne facem însă cu torentele de superlative care au bântuit cronicile literare, cu premiile cărților lunii, anului, deceniului…? Cu toate recompensele pentru „producțiile” editoriale?!

Și-apoi, nu tot critica literară a canonizat cândva autori pe care tot ea i-a aruncat mai apoi la coșul de gunoi?

Tot ea, când se vor mai liniști spiritele, va face ordine și pentru/printre canonici. Vechi și noi.

Nici la Patriarhia Română canonizarea nu are mai mult succes. Tot cei canonizați cândva rămân de bază! Chiar dacă au mai fost canonizați mai recent câțiva, de la Sf. Pahomie, de la Gledin, la Sfinții Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu.