Apocalipsa

[altmariustotal ortodox]

Apocalipsa este ultima scriere a Noului Testament si cuprinde revelatia facuta Sfantului Ioan Evanghelistul in insula Patmos, prin anii 94-95. Denumirea provine de la cuvantul grecesc “apocalypsis”, insemnand “dezvaluire, descoperire”. Apocalipsa este cea mai misterioasa scriere din Sfanta Scriptura, fiind o carte plina de simboluri si alegorii, greu de inteles, in care este prezentata lupta Bisericii in lume cu duhurile rele si biruinta ei prin Hristos. Din Apocalipsa nu se citeste niciodata in timpul sfintelor slujbe.

Apocalipsa a fost recunoscuta atat in Rasarit cat si in Apus drept o carte canonica.  Numele de Apocalipsa il intalnim si la unele scrieri apocrife: Apocalipsa lui Baruh, Apocalipsa lui Avraam, Apocalipsa lui Petru, Apocalipsa lui Pavel, etc pe care Biserica le-a respins ca fiind nerevelate.

Apocalipsa nu a fost ferita de negarea apostolicitatii ei. De exemplu Dionisie, episcopul Alexandriei (247-265) va sustine ca daca Sfantul Evanghelist nu-si spune nicaieri in Evanghelie numele, autorul Apocalipsei o face. Tot el sustine ca in timp ce Evanghelia si Epistola lui Ioan incep intr-un mod identic, Apocalipsa are un inceput diferit. Insa, fara a intra in detalii, amintim ca Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, ca si Sfantul Irineu, ucenic al Sfantului Policarp, il considera pe Sfantului Ioan Evanghelistul autorul Apocalipsei. Observatiile episcopului Dionisie despre “un alt Ioan” ca autor al Apocalipsei sunt multe: notiunile de lumina, cale, adevar, iubire nu apar in Apocalipsa, in a patra Evanghelie se da o importanta deosebita istoricitatii lui Hristos, in timp ce Apocalipsa nu ar fi interesata decat de moartea, Invierea si cea de-a doua Sa venire.

Principalul motiv al scrierii Apocalipsei a fost Parusia, a doua venire a Domnului. Crestinii de la sfaristul secolului I, credeau ca revenirea lui Hristos este foarte aproape. Autorul Apocalipsei explica motivele intarzierii Parusiei.

Un alt motiv al scrierii este existenta compromisului cu lumea si cu slujirea imparatului, la crestinii din secolul I. Astfel, Apocalipsa devine o polemica la adresa acestui compromis. Ioan aseaza fata in fata Biserica martirilor si Imparatia lui Dumnezeu cu puterea imperiala. In locul cultului “fiarei” este asezata inchinarea la “Mielul injunghiat”. Pecetea fiarei, presiunile pe care le va exercita fiara pentru supunerea lumii, sunt teme prezente in tot continutul Apocalipsei.

Dupa secolul al IV lea, cele scrise de Apostolul Ioan au fost privite ca fiind raportari la marile evenimente ale vietii bisericesti, totdeauna din perspectiva sfarsitului chipului acestei lumi si a biruintei finale a lui Dumnezeu asupra raului.

Este important sa retinem ca sfarsitul acestei lumi este decis de Dumnezeu si el va fi atunci cand El l-a randuit. Esential pentru fiecare om nu este cunoasterea “semnelor” sfarsitului, ci pregatirea neincetata pentru el: “De aceea si voi fiti gata, ca in ceasul in care nici nu ganditi, Fiul Omului va veni!” (Matei 24, 44)

Apocalipsa Sfantului Ioan se incheie cu viziunea cetatii Ierusalimului care se coboara din cer, impodobita ca o mireasa pentru mirele ei (Apoc. 21, 2) si invaluita in slava lui Dumnezeu (21,11). Din tron se va auzi un glas puternic zicand: “Iata, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii si El va salaslui cu ei si ei vor fi poporul Lui si Insusi Dumnezeu va fi cu ei. Si va sterge orice lacrima din ochii lor si moarte nu va mai fi; nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut” (21, 3-4).

Cetatea sfanta nu va mai avea nevoie de soare si de luna, caci slava lui Dumnezeu o va lumina (21,11). Iar aceasta slava, nu este altceva decat lumina necreata care a stralucit pe Tabor.

Noul Ierusalim care se pogoara din cer este identificat cu Imparatia lui Dumnezeu. Chipul miresei pregatite pentru intampinarea Mirelui exprima creatia inaltata pe o noua treapta existentiala. In noul Iersualim isi va gasi locul intreaga creatie transfigurata. Un verset din Apocalipsa exprima credinta ca tot ceea ce a fost creat va fi salvat: „Si toata faptura care este in cer si pe pamant si sub pamant si in mare si toate cate sunt in acestea le-am auzit, zicand: Celui ce sade pe tron si Mielului fie binecuvantarea si cinstea si slava si puterea, in vecii vecilor” (Apoc. 5,13).

Savvas Agouridis mentioneaza: “Atunci cand Biserica a inclus aceasta carte in canonul cartilor Noului Testament, ea a dobandit un mesaj pentru noi toti, un mesaj care nu se sprijina direct pe planul eshatologic al lui Ioan, ci pe temeliile teologice ale sperantei crestine, pe care s-a sprijinit si planul lui. Aceste baze teologice intereseaza pe crestinul contemporan. Intregul discurs eshatologic al lui Ioan ne ajuta sa intelegem sensurile teologice si gandirea profetului despre speranta crestina. Un model de neurmat il constituie acea interpretare care a inteles sau intelege continutul Apocalipsei privind evenimentele istorice concrete ca aplicandu-se la evenimentele unei epoci ulterioare. Acest gen de erminie ignora aproape complet conceptiile teologice cutremuratoare ale cartii despre Dumnezeu, lume, existenta umana si societatea” (“Comentariu la Apocalipsa”, Editura Bizantina).

Adrian Cocosila