Antipatia

[altmariustotal ortodox]

Antipatia pare a fi, in mentalitatea omului contemporan, nici mai mult nici mai putin decat exercitarea unui drept fundamental al sau. Dreptul de a agrea sau nu persoana de langa el, dreptul de a cauta sau de a evita prezenta ei. Din perspectiva crestina, am putea spune ca, din contra, antipatia il lipseste atat pe acesta, cat si pe persoana fata de care manifesta antipatie, de drepturi dumnezeiesti fundamentale. Pe primul, de dreptul de a-si manifesta liber si deplin iubirea, iar pe al doilea de dreptul de a dobandi cu adevarat un loc in inima celui dintai.

Din punct de vedere etimologic cuvantul antipatie este format din doua cuvinte grecesti: "anti” - "contra” si "pathos” - "suferinta". Prin urmare, antipatia este reactia pe care o manifestam in fata unui pericol iminent, ce ne face partasi suferintei.

Prin insasi definitia sa antipatia este incompatibila cu numele de crestin. Desi crestinul nu militeaza pentru suferinta, nu o absolutizeaza, nu trebuie sa se teama de ea. Nu trebuie sa se teama a o asuma, pentru ca are cu sine Taina Crucii, Il are intru sine pe Hristos Inviat. Crestinismul cere infruntarea suferintei, nu capitularea in fata ei, pentru ca biruinta este posibila. Nu cere un lucru absurd, peste puterile noastre.

Adevarata problema consta in faptul ca am ajuns sa ne manifestam antipatic mai ales pusi in fata eventualelor pericole sau chiar pericolelor inchipuite. Nu mai discernem daca acel lucru, context sau persoana ne vatama cu adevarat sau nu. Criteriile dupa care o persoana ne devine antipatica sunt indoielnice din punct de vedere al invataturii si moralei crestine si nu fac altceva decat sa deschida calea unui nesfarsit taram al paradoxurilor.

Criteriile se arata a fi superficiale, capricii, probleme de gust si de compatibilitate. Celalalt nu se ridica la statura mea intelectuala sau morala, este prea tacut sau prea guraliv, este sarac sau bogat, are pielea alba sau neagra, doarme putin sau prea mult etc. Mai mult, aceste concluzii sunt adesea un rezultat al pacatului judecarii aproapelui.

Antipatia presupune adesea sentimente de neplacere, de aversiune, de sila fata de cineva, sentimente care netratate din punct de vedere duhovnicesc se transforma in dispret sau in ura. Asa se face ca, cu greu gasesti persoane care sa poata afirma deschis ca nu are persoane antipatice, ca pe toti oamenii se straduieste sa-i priveasca si sa-i accepte nu neaparat pentru ceea ce sunt, cu bune si cu rele, ci pentru ceea ce toti suntem chemati sa fim: mostenitori ai Imparatiei.

"Sa ne rabdam unii pe altii."

Inainte de a se rosti Crezul, auzim la Sfata Liturghie: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”. A ne iubi deplin unii pe ceilalti, poate este un indemn prea inalt pentru multi dintre noi, dar putina noastra iubire pe care o pastram intru noi trebuie sa ne fie temelie spre a ne putea macar "rabda unii pe altii”.

De aceea, medicamentul duhovnicesc cel mai la-ndemana noua impotriva antipatiei este rabdarea. Exista insa o rabdare pur omeneasca si o rabdare duhovniceasca.

Rabdarea omeneasca se poate intemeia pe urmarirea atingerii unor anumite interese egoiste, rabdarea apare astfel mai degraba ca un compromis ("ma fac frate cu ... pana trec puntea", il rabd, cu alte cuvinte, pana imi ating scopul). Aceasta rabdare nu ne foloseste in realitate cu nimic, ba chiar ne vatama sufletul.

Rabdarea duhovniceasca strabate dincolo de acest orizont limitat pentru ca se naste din iubire, credinta, nadejde, smerenie. Rabdarea duhovniceasca le si hraneste si intareste pe acestea. Domnul Insusi, in chenoza Sa, a rabdat chinuri si moarte pentru noi, din iubire. Mucenicii au rabdat chinuri si moarte pentru Hristos, tot din iubire.

In ceea ce ne priveste, cu cat ne vom deschide si vom raspunde iubirii Sale, cu atat vom fi dispusi sa rabdam mai multe pentru si intru El. Situatiile, contextele, persoanele ce ni se par de nerabdat, se vor imputina, pana vor disparea cu totul.

De fapt, antipatia trebuie manifestata nu fata de celelalte persoane umane, ci fata de pacat si diavol. Cele doua realitati ne fac cunoscut chipul adevaratei suferinte, aceea a indepartarii de Dumnezeu, Izvorul vietii noastre.

In incheiere, antipatia fata de persoane nu este un drept al nostru si nu este un lucru marunt. Poate parea marunt, dar mult ne vatama sufletul lipsindu-ne de mari bunatati.

In lupta noastra impotriva acestui pacat sa avem mereu in minte si in inima cuvantul lui Hristos care, prin glasul Evangheliei, cheama la Cina Sa cea cereasca unde “tot mai este loc” (Luca 14:22). 

Datori suntem si noi, sa chemam ca si El, pe tot omul la cina, in "imparatia inimii noastre”. Datori suntem sa pastram fiecarui semen al nostru "un loc numai al sau”. Nu se cuvine ca noi sa inchidem usile, atat timp cat Stapanul le  tine inca deschise. Nu se cuvine sa nu dam fiecarui semen sansa sa ne devina cu adevarat "aproape”.

Radu Alexandru