L-am cunoscut pe Alexandru Antik în 1986, cu ocazia „Colocviului de artă plastică și critică de artă tânără“ organizat la Sibiu de Ana Lupaș și Liviana Dan. Performance-ul manifest făcut de el atunci m-a marcat nu doar pe mine ci întreaga generație ’80, fiind considerat astăzi drept unul dintre momentele artistice cele mai importante ale perioadei. Acesta a fost momentul care l-a transformat pe Antik dintr-o tânără speranță a ceramicii, care începuse să facă și filme, puțin prizate însă de gustul unei epoci atât de impermeabile la schimbare, într-un nume emblematic pentru generația sa, devenit în prezent un reper al artei românești contemporane. De aceea sunt un pic surprins de faptul că, deși au trecut aproape două luni de la vernisajul expoziției sale Beyond experimental, de la Centrul cultural „Palatele Brâncovenești“ din Mogoșoaia, presa culturală a fost destul de puțin reactivă la acest eveniment. Pentru că o expoziție Alexandru Antik ar trebui să fie cu adevărat un eveniment, mai ales când aceasta are și o componentă retrospectivă. Ana Negoiță, curatorul manifestării și-a propus să redea într-o formă caleidoscopică câteva repere relevante pentru întreaga sa creație, sintetizate în trei dintre spațiile complexului de la Mogoșoaia: Cuhnie, Foișor și Ghețărie. Fiecare dintre aceste secvențe, identificatoare pentru parcursul său artistic, conturează un traseu subiectiv, dar și explicit, totodată. Itinerariul sugerat, dar nu obligatoriu, pornește de la Ghețărie, unde este dispusă „Camera suspinelor“, o instalație multimedia al cărei discurs se concentrează pe una dintre temele sale fetiș, aceea a relației artistului cu sine, dar mai ales cu societatea. Concepută și adaptată in situ, instalația formată din mai multe proiecții video, însoțite de un sistem de sunet performant, construiește o relație activă cu publicul care interacționează cu lucrarea.
Spațiul central al fostei bucătării, Cuhnia, găzduiește o altă instalație multimedia, „Control in Trening“ care este o reconstituire adaptată a performance-ului cu același nume, din 1997. Tot aici a fost imaginat, ca un dialog între propriile sale discursuri, mai vechi sau mai noi, un întreg material documentar, reformulat într-o paradigmă vizuală a acțiunii sale iconice, Visul n-a pierit 86, din pivnița Muzeului farmaciei din Sibiu, și alte proiecte: Reconstituiri, acțiune realizată într-o magazie de cărbune (1981), Transcrieri, o instalație multimedia din 2016 și Re-creații, memoria regenerată a unei acțiuni. Piesele prezentate acum nu sunt însă un remake a celor vechi, ele fiind gândite de artist ca lucrări noi, documentate din piesele inițiale. Galeria Foișor, locul unde am încheiat acest traseu, poate să fie, deopotrivă, și începutul lui, pentru că artistul a compus aici un cadru scenografic, „Ipoteze de obiecte“, cu lucrări de ceramică din perioada 1978-1982. Acestea reprezintă, de fapt, debutul său în spațiul artistic național, după finalizarea studiilor universitare la Institutul de arte plastice „Ion Andreescu“ din Cluj-Napoca, la secția ceramică. Remarcându-i spiritul „investigativ“, Mihai Drișcu afirma cu ocazia expoziției sale de debut, „Artefacte“, din 1977, că: „generația lui Antik, făcând figură de novatori, au precipitat această modificare – de la „obiect de privit“, (trecem peste cel „de folosit“) la „obiect de gândit“.
În cele aproape cinci decenii trecute, Alexandru Antik a devenit un nume important în arta est-europeană, pentru a vorbi doar despre această dimensiune a devenirii sale creative, deși ar trebui măcar amintită și cariera sa didactică, în calitate de profesor la Departamentul de Arte plastice al U.C.P. din Oradea. Manifestându-se încă de la sfârșitul anilor ’70 în zona acționismului și a video instalației, Alexandru Antik a fost integrat de critica de specialitate în filonul amplu și destul de divers al conceptualismului târziu, tendință care a stârnit interesul multor reprezentanți ai generației optzeciste din România. Creația lui comportă, în mod evident, o însemnată dimensiune conceptuală dar și o componentă înalt subiectivă, redefinindu-i spațiul de manifestare într-o zonă pe care, generic, am putea să o considerăm drept romantică. Deși o asemenea afirmație pare anacronică în contextul actual, privindu-i retrospectiv opera ea se suține. În niciuna dintre manifestările sale, actul de creație nu este redus doar la o lucidă reprezentare a realității, ci mai curând induce o formă de discurs comunicațional, în care sunt egal privilegiate expresia mentală și implicarea sa afectivă în raport cu tema în dezbatere. Obiectivitatea pe care o presupune această manieră de comunicare vizuală este întotdeauna dublată de emoție, sentiment care transgresează mesajul ideologic, social, etic sau de altă natură. Este ceea ce mă determină să consider că în spatele discursului său reflexiv se ascunde, dar nu îndeajuns de bine, un spirit visător/neliniștit care nu contenește să ne transmită subliminal, în toate acțiunile sale, un singur și obsesiv mesaj: visul n-a pierit! Așadar, dincolo de criterii, tendințe sau afinități, am convingerea că Alexandru Antik este în adâncul sufletului său unul dintre ultimii noștri artiști experimentaliști romantici.
Nu vreau să închei scurta mea „dare de seamă“ asupra evenimentului Beyond experimental fără a semnala măcar și o altă preocupare centrală a activității sale din ultima perioadă: arhivarea ca formă de recuperare a propriei opere care, datorită practicilor efemere pe care acest tip de creație îl presupune, risca să se piardă. Activitatea mecanică de inventariere este uneori dublată și de una creativă, în care artistul își dezvoltă, re-formulează sau adaptează o parte din proiecte. În expoziția pseudo retrospectivă, Beyond experimental, artistul și-a rezervat în premieră, cred, un rol aparent pasiv, de spectator al propriului spectacol, care însă nu este decât o formă de relaționare cu opera sa. Acest prim proces, dedicat acțiunilor specifice care au avut în prim plan problema documentării și a unei comunicări adecvate, s-a materializat în 2016 printr-un important volum realizat de artist împreună cu istoricul de artă și galeristul Sebestyén György Székely, denumit simplu, Inventar. Volumul este un construct teoretic de factură documentară care, însă, poate căpăta și o dimensiune creativă, dacă artistul își focusează atenția pe propria-i arhivă pentru a-și hrăni noile proiecte, cum este cel inițiat în spațiile de la Mogoșoaia.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius