Antichitatea invadată de ... miere

[altmariusistoric2]

 

AutorZoe Petre

• http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/zoe-petre-antic...

De  la Lévi-Strauss citire, cu toţii ştim că hrana crudă este opusă şi complementară în raport cu cea coaptă: noi mâncăm salata (crudă) împreună cu friptura, spre deosebire de francezi care o preferă la sfârşitul mesei, împreună cu brânza şi cu fructele (semi-cultivate, vom vedea îndată).

Pentru greci, lăptucile funcţionau ca un fel de contra-miere: într-o foarte frumoasă carte care s-a tradus şi la noi, Grădinile lui Adonis, Marcel Detienne dovedeşte că femeilor cinstite, măritate şi cuminţi, li se cerea ca, înainte de sărbătoarea Thesmophoriilor – o perioadă de post, asceză şi castitate rituală – să mănânce doar lăptuci, în vreme ce cuplurile de îndrăgostiţi se desfătau cu arome preţioase pe care le închinau Afroditei - şi, de bună seamă, cu miere.

Orfeu, Euridice şi „luna de miere”

„Luna de miere” e departe de a fi o invenţie recentă; încă în povestea lui Orfeu şi a Euridicei, acest răgaz de pasiune îmbătătoare pe care societatea îl acordă oricărui cuplu la începutul unei relaţii carnale, şi în care o aură de senzualitate pluteşte aproape palpabil în jurul celor doi amanţi – „luna de miere” – declanşează întregul şir de drame la capătul căruia cântăreţul trac va fi pe veci despărţit de prea iubita lui soaţă.

Mai întâi, Euridice e cât pe-aci să fie violată chiar de eroul mierii, Aristaios – cel care, cel dintâi, domesticise albinele şi îi învăţase pe oameni să ia mierea din stupi. Salvată în ultima clipă, ea suscită însă o patimă cu mult mai periculoasă, cea a lui Hades însuşi, şi e înghiţită de pământul surpat, ca Persefona, sau muşcată de o viperă, şi ajunge în ţinutul morţilor.

Cum ştim, Orfeu coboară în lumea de dincolo şi izbuteşte să o înduplece pe Persefona să o elibereze pe Euridice din Hades, dar nu e capabil să se abţină şi întoarce capul spre a o privi – nu e, adică, în stare să iasă din gestualitatea şi semnificaţia „lunii de miere” pentru a reaşeza relaţia conjugală pe terenul ferm şi lipsit de patimă al căsătoriei legitime – şi astfel îşi pierde soaţa pe veci. Disperat, fuge în munţii Traciei şi acolo, ne spune Ovidiu, inventează pederastia pentru a nu trăda amintirea Euridicei, sfârşind sfâşiat de localnicele furioase fiindcă nu accepta nici măcar să se apropie, cu atât mai puţin să se iubească cu ele.

Prea multă miere strică: de asta, un erou – sau chiar zeu minor, dar binefăcător – ca Aristaios, ajunge să nu-şi poată stăpâni pornirile. Acest Aristaios (însuşi numele lui înseamnă cel excelent, cel foarte folositor) era creditat de antici cu meritul de a fi născocit tot felul de alimente „de tranziţie” de la hrana nepreparată, dobândită direct din natură, către hrana cu adevărat coaptă, pregătită la foc: zeu pastoral, el ar fi învăţat cel dintâi să închege laptele ca să pregătească brânza, care devine un aliment de bază în dieta greacă.

În poveştile istorisite de aezi încă din vremea lui Homer, meşteşugul prelucrării laptelui era şi trăsătura distinctivă a neamurilor încă pe jumătate sălbatice din Septentrion, mai ales sciţi. Numiţi şi galactofagi – mâncătorii de lapte – ei s-ar fi hrănit exclusiv cu lapte de iapă (sub formă lichidă) şi cu brânză, ca singură hrană solidă. Aristaios este aşadar eroul aceleiaşi epoci intermediare între natură şi cultură – o epocă pastorală, cu care mierea se aseamănă, fiindcă albinele sunt şi ele domesticite, ca şi cornutele.

Legenda naşterii albinelor

Anticii credeau că albinele se nasc, ciudat, din cornutele moarte: Aristotel, în tratatul despre generarea animalelor (Arist. Gen. An. 759a), consemnează această tradiţie, iar Archelaos, un autor alexandrin din sec. III a. Chr., numeşte albinele copii ai boului mort (fr. 128). Ovidius, Plinius cel Bătrân, Porphyrios şi mulţi alţii sunt încredinţaţi că, la origine, albinele s-au ivit din carcasa unui bou sau a unui taur mort. E posibil ca povestea să vină din Orientul antic, căci şi ghicitoarea lui Samson din Vechiul Testament (Judecători, 14. 14), Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă, Şi din cel tare a ieşit dulceaţă, se dezleagă cam în acelaşi fel : albinele au ieşit din leşul unui leu, căci „Ce este mai dulce decât mierea, şi ce este mai tare decât leul?”.

Bougonia – tradiţia după care albinele provin dintr-un bovideu mort – circulă apoi în versiunile Talmudului din sec. V şi VI p. Chr., dar şi în tratatele hermetice din aceeaşi vreme, trecând apoi în Geoponica bizantine (Geoponica sunt culegeri de sfaturi şi folclor agricol, cea mai cunoscută lucrare cu acest titlu fiind alcătuită în sec. X pentru împăratul Constantin Porphyrogenetul) şi de acolo la autorii renascentişti din sec. XIV – Konrad von Megenberg, primul autor german al unei lucrări de ştiinţele naturii, Das Buch der Natur – apoi la Petrus de Cresentiis în Ruralia Com­moda (1474), la Michael Her­ren, care, la 1563, relua textul din Geoponica.

În fine, cartea lui Johannes Colerus (1611), Nützlichen Bericht von denen Bienen oder Immen (Raport despre utilitatea albinelor), care a fost multă vreme o lucrare de referinţă pentru apicultori, sau Dictionarium rusticum et urbanicum din 1704, continuă să istorisească aceeaşi poveste fantezistă despre originea albinelor. Nici azi nu se ştie prea bine de unde ar putea proveni ea, dar fapt e că, în Antichitatea greco-romană, ideea că albinele sunt cumva înrudite cu vitele domestice e cât se poate de răspândită. Aşa încât ciobanul Aristaios poate foarte bine să fie şi păstor de albine.

Dulciuri, în pojghiţă de aur

Prea multă miere strică: atunci când nu e un medicament, mierea e bună doar ca desert – şi acesta e un lux, care lipseşte din masa obişnuită a oamenilor obişnuiţi, şi nu se oferă decât la ospeţe. Oricare ar fi fost ele, prăjiturile erau îndulcite cu miere: Atica era renumită pentru mierea de pe colina Hymettos, şi azi foarte preţuită pentru parfumul ei delicat.

Picturile pe vase sau reliefurile înfăţişează deseori mesele din sala de ospeţe – numită andron fiindcă e rezervată bărbaţilor – cu platouri încărcate cu fructe şi felurite prăjituri, între care se disting unele conice sau piramidale care poartă numele de melipekia, prăjituri cu miere. Plakountia – plăcintele noastre – se preparau tot cu miere, al cărei exces de dulceaţă se compensa, ca şi azi, cu brânză, şi uneori cu mac.

Se poate însă ca excesul ostentativ să depăşească cu mult excesul de miere: în cartea a patra a „Savanţilor la ospăţ” (Deipnosophistai) Athenaios povesteşte că, la un ospăţ oferit lui Alexandru cel Mare de către prieteni de-ai lui, gazdele au poleit cu aur toate dulciurile care urmau să fie oferite la desert.

ând mesenii au vrut să mănânce din dulciuri, ei au dat deoparte poleiala de aur, aruncând-o dimpreună cu toate celelalte resturi necomestibile, aşa încât oaspeţii să fie spectatori ai nemăsuratei lor bogăţii şi slugile să devină stăpâni ai aurului azvârlit la gunoi. Au uitat însă faptul că, aşa cum povesteşte şi Duris istoricul, Filip, tatăl lui Alexandru, când a dobândit şi el o cupă de aur în greutate de 50 de drahme (o drahmă cântărea cam 4,5 gr), o lua cu el în fiecare seară la culcare şi dormea totdeauna cu ea la căpătâi.