Biografia zilei: Octavian Goga

[altmariusliterar]

Octavian Goga

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Octavian Goga Membru al Academiei Române
Prim-ministrul României
În funcţie 28 decembrie 1937 – 11 februarie 1938
Deputat	1900
Precedat de	Gheorghe Tătărăscu
Succedat de	Miron Cristea
Ministrul de Interne
În funcţie 30 martie 1926 – 4 iunie 1927
Precedat de	Ion I. C. Brătianu
Succedat de	Barbu Ştirbei
Născut(ă)	1 aprilie 1881 Răşinari, Judeţul Sibiu
Decedat(ă)	7 mai 1938 (57 ani) Ciucea, Judeţul Cluj
Partid politic	PN-C
Soţie	Veturia Goga
Profesie	Poet
Naţionalitate	Român
Confesiune	Ortodox

Octavian Goga (n. 1 aprilie 1881, Răşinari — d. 7 mai 1938, Ciucea) a fost un poet român, ardelean, de origine aromână^{[necesită citare]}, politician de extremă dreaptă, (pro-nazist şi anti-semit^[1][2]) şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938. Membru al Academiei Românedin anul 1920.

Biografie

Primii ani

Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari, de pe versantul nordic al Carpaţilor, în casa cu nr. 778 de pe Uliţa popilor, fiul preotului ortodox Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare (şi colaboratoare în tinereţe la ziarul Telegraful român şi la revista Familia). Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal, avându-l învăţător pe Moise Frăţilă, intelectual patriot, prototipul posibil din poezia Dascălul, aşa cum sora sa, Victoria, stinsă de timpuriu, a fost prototipul din Dăscăliţa. Cea mai mare parte a vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al tatălui său, Crăciunelu de Sus, jud. Alba. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20% din familiile din sat poartă numele de Goga. Poetul spunea: "Viaţa ţăranilor de pe delniţele Crăciunelului mi-au fost sursă de inspiraţie pentru Plugarii şi Clăcaşii"^{[necesită citare]}. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.

Debutul publicistic

În numărul din 12-24 decembrie (nr. 275, p. 1098) ziarul Tribuna (Sibiu) i-a publicat prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: „Ai talent, tinere amic, cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi datorinţele de studinte”. După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i fericire pe pământ^[3]. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise şaptesprezece ani.

Următoarele poezii pe care le-a publicat în revista Familia a lui Iosif Vulcan (Oradea, an XXXIV, 1898, nr. 44, p. 13, noiembrie) şi în ziarele Tribuna şi Luceafărul (nr. 11, 1 decembrie 1902, nr. 14 - 15, 1 august 1903) au fost semnate, cu precădere, tot Octavian şi apoi Nic. Otavă. Abia la 15 septembrie 1903 a semnat, în Luceafărul, prima poezie (Sfârşit de septembrie), cu numele Octavian Goga.

La 1 iulie 1902 a apărut la Budapesta revista revista Luceafărul, publicaţie pentru cultura naţională şi unitatea politică a românilor din Transilvania, unde Goga şi-a publicat majoritatea poeziilor. Înfiinţarea revistei s-a datorat studenţilor români care activau la Budapesta, în cadrul Societăţii „Petru Maior”: Al. Ciura, semnatarul articolului „În loc de program” din primul număr, Octavian Goga, cel care, în 1933, va afirma că titlul revistei „era înrudit cu starea sufletească şi cu conştiinţa literară din acele vremi“. Majoritatea creaţiilor incluse de Goga în volumul Poezii (1905), au apărut în Luceafărul, în paginile căreia poetul s-a afirmat ca talent literar autentic.

În 1904, a apărut în Luceafărul (an III, nr. 4, 15 februarie, p. 91 - 92) cunoscuta poezie Oltul, şi în nr. 7, din 10 aprilie, p. 151, poezia Dăscăliţa, semnate Nic. Otavă, iar în 1905, poeziile: Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune şi Clăcaşii.

Aprecieri critice referitoare la debutul editorial

Octavian Goga a intrat în publicistica literară, cu menţiuni onorabile din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Gorun, Vasile Goldiş, Eugen Lovinescu.

În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în 1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, „adevărat eveniment literar“, poetul a intrat tot mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că ^[4] volumul lui Goga „înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc“, pentru că „nimeni n-a întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor, seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste poezii“. Poeziile din acest volum sunt socotite „creaţiuni geniale“ şi cei mai valoroşi critici „înţeleg rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti“.

După critica din Familia ^[5], Iosif Vulcan revine, cu ocazia publicării poeziei Aşa a fost să fie, cu aprecierea că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului“, iar poezia, „ un eveniment literar“. Volumul Poeziia fost primit cu entuzism de critici şi scriitori.

Titu Maiorescu şi-a revizuit într-o bună măsură teoria estetică din 1866 („Politica este un product al raţiunii; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei - altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă“). În noţiunea de politică, mentorul Junimii includea şi patriotismul „ca element de acţiune politică“, recunoscând până la urmă că:„patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga şi-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea şi descrierea unor figuri obşinuite din viaţa poporului, care însă câştigă deodată - pe lângă valoarea şi menirea lor normală - o însemnătate, am putea zice o iluminare şi strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului naţional“.

Alte aprecieri de preţuire au formulat Sextil Puşcariu, I. L. Caragiale, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Eugen Lovinescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil.

Moartea

La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, la ora 14,15, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani. La Ciucea, prin faţa catafalcului, duminică, 8 mai, şi luni, 9 mai, a continuat pelerinajul miilor de oameni care l-au iubit şi i-au preţuit opera. Marţi, 10 mai, trenul mortuar cu rămăşiţele pământeşti ale ilustrului dispărut a pornit spre Bucureşti. Sicriul a fost aşezat, miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sămbătă 14 mai, când s-au desfăşurat funeraliile naţionale. Conform testamentului, nu s-au rostit cuvântări. Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia ^[6]

Activitatea

[modifică] Activitatea de gazetar

Începuturile ziaristice ale poetului au fost legate de revista Luceafărul, înfiinţată, din iniţiativa sa, la 1 iulie 1902, la Budapesta, alături de Al. Ciura şi Oct. Tăslăuanu. Goga s-a menţinut succesiv, ca redactor responsabil sau director, până în 1912. Apariţia revistei Luceafăruls-a confundat în bună măsură cu preocupările şi durerile unor tineri studenţi, animaţi de aceleaşi visuri:

„Revista noastră, ca organ al tinerimii, are menirea de a ne prezenta publicului mai de-aproape, de a stabili apoi o legătură mai strânsă între public şi tinerime.“ (O. Goga).

Aceşti tineri ardeleni de la Budapestaştiau că au datoria să apere idealurile unei întregi colectivităţi.

„Cu un asemenea bagaj de idei, mărturiseşte Goga, s-a fondat revista Luceafărul de la Budapesta la 1902. Vreo patru ani cât am stat acolo şi un an la Berlin noi am mers înainte, afirmând ideea unităţii sufleteşti“.

Luceafărul a apărut la Budapesta, la 1 iulie 1902, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui A.P. Bănuţ, susţinut de un grup de studenţi români patrioţi. „Era de lipsă şi pentru Ardeal, afirma Goga, o revistă literară în ale cărei rânduri să se imprime caracterul local cu toate deosebirile lui de alte părţi ale neamului nostru“. Contribuţia lui Octavian Goga la ascensiunea Luceafărului a fost imensă: „Octavian Goga, scria Ion Chinezul, a mai scris şi la alte reviste, a întemeiat chiar unele; numele lui e legat de Luceafărul.“

Cu activitatea sa în cadrul Asociaţiei transilvănene pentru literatura română şi cultura poporului român-Astra, preocupările publicistice s-au intensificat cu trecerea timpului, dezvăluind încă o latură a talentului său literar. Sub conducerea sa a apărut, de la 1 ianuarie 1907, revista Ţara noastră, care a înlocuit temporar revista Transilvania. Goga, care a condus efectiv acest săptămânal, a apărut mai întâi cu titlul de redactor, apoi şi de proprietar - editor. În primul număr a publicat editorialul intitulat „Către cărturarii noştri”, în care a afirmat că îşi propune să redacteze:„o gazetă cuminte. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovesc duminica pe genunchi. Toţi cărturarii, care simt în sufletul lor răsunetul datoriei ce cere împlinire, îşi vor spune cuvântul pe această hârtie, ale cărei foloase vor fi folosul aşezământului nostru cultural.“ Revista Ţara noastră a apărut săptămânal la Sibiu până la 5 decembrie 1909. A reapărut apoi la Cluj (1922 - 1931), având ca director pe Octavian Goga, şi apoi la Bucureşti (1932 - 1938). Numărul din 29 mai 1938 a fost închinat memoriei întemeietorului său, decedat la 7 mai.

Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene. Articolele i s-au apropiat de valoarea operei unui prozator de vocaţie. Scrierile în proză (cuprinse în volumul Precursori) au fost fie discursuri ţinute în şedinţele Academiei, fie cuvântări aniversare sau pur şi simplu omagii aduse unor personalităţi ori prieteni ai scriitorului. Considerate piese antologice într-o posibilă istorie a portretului, T. Vianu l-a dedicat un semnificativ capitol în Arta prozatorilor români.

Goga şi-a axat publicistica pe problemle „românismului” (originea românilor, continuitatea neîntreruptă în vatra de formare a poporului român, ideea unităţilor tuturor românilor, idealul unirii într-un stat naţional, lupta împotriva asupririi austro-ungare). Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.

Activitatea de dramaturg

Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul notar, (publicată la editura Institutului de Arte Grafice din Bucureşti), a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Piesa analizează repercursiunile pe care le au în relaţiile de familie şi în poziţia din obştea satului tranzacţiile şi concesiile făcute de anumiţi indivizi, ca rezultat al politicii de atragere a unor elemente româneşti în sistemul de deznaţionalizare şi oprimare a românilor. Acţiunea se petrece într-un sat ardelean (Lunca) de la începutul secolului, aflat sub dominaţie habsburgică. Revolta în timpul căreia a fost sancţionat renegatul Traian Văleanu, a restituit dramei individuale adevăratele dimensiuni sociale. Notarul, ca şi candidatul Blezu, erau uneltele dominaţiei străine. La alegeri, dorinţelor obştii li s-a opus coaliţia renegaţilor, bazându-se pe forţa coercitivă (jandarmii) şi pe elementele descalificate (Mitruţă), chiar pe infractori de drept comun (Hopârtean).

Prin Meşterul Manole, reprezentată în 1927 şi publicată în 1928, Goga a încercat să adapteze vechiului mit la drama psihologică, reabilitând artistic vechea intrigă a timpului conjugal prin dezvoltarea şi examinarea motivaţiilor erotice. Personajul principal era un artist, cinic, fermecător, călător înveterat, mare amator de experienţe erotice pasagere.

Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul, un articol dialogat din 1911 şi traducerea Tragedia omului de Madách Imre.

Activitatea de traducător

Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului şi a fost legat de Ady Endre. Madách l-a atras pe Goga din tinereţe, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de şcoală. După câteva tablouri şi scene din Tragedie, publicate în Luceafărul în (1903) sau în Ţara noastră (1909), apariţia Tragediei omului în volum în traducerea lui Goga s-a produs în 1934, primită ca „o strălucită creaţie poetică având aceeaşi valoare ca şi originalul“. A doua ediţie românească (1940) a apărut revăzută de autor.

Tudor Vianu scria că Memento mori şi Tragedia omului sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranţele, înfrângerile şi luptele popoarelor“. G. Călinescu a observat că traducerea lui Goga e făcută într-o românească ce se apropie de perfecţiunea şi frumuseţea limbii lui Eminescu: „E limba de şi chiar stilul lui Eminescu potrivit vremii noastre şi e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbuteşte să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism“.

Activitatea politică

Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii transilvăneni.

În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (ASTRA), urmând ca, împreună cu Octavian C. Tăslăuanu, să politizeze activităţile celui mai important aşezământ cultural din Transilvania. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul „Situaţie penibilă” împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.

După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. S-a lansat într-o amplă campanie publicistică în ziarele Adevărul şi Epoca, pentru lămurirea opiniei publice din România asupra situaţiei fraţilor de peste Carpaţi, supuşi la persecuţii. A semnat, alături de Octavian Tăslăuanu, Onisifor Ghibu şi Sebastian Bornemisza, scrisoarea ziariştilor ardeleni refugiaţi în România (Epoca, 15 iunie 1915), cu scopul de a continua activitatea publicistică în vederea eliberării Transilvaniei.

La 14 decembrie 1914 s-a desfăşurat Congresul extraordinar al Ligii Culturale (preşedinte V. Lucaciu, vicepreşedinte: Barbu Ştefănescu Delavrancea, secretar: Nicolae Iorga). Goga era membru al comitetului, ca reprezentant al Transilvaniei.

La întrunirea organizată de Liga politică a tuturor românilor, la Bucureşti, în ziua de 15 februarie 1915, declara:

„Pentru jertfa de mâine am trecut graniţa, să venim în Ţara Românească. Noi ne-am pierdut ţara, noi ne-am pierdut patria, dar avem încă capetele noastre. Vi le dăm dumneavoastră, faceţi ce vreţi cu ele. Ele pot să cadă, Ardealul nu poate cădea“.

Din cauza activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean austro-ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în Româniareîntregită.

«Duce» sau «Führer» român

Guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938), demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga)^[7].

Ca o condiţie sine qua non de recunoaştere a noilor sale graniţe, România s-a obligat solemn să acorde cetăţenia deplină şi egalitatea în drepturi tuturor minorităţilor dintre aceste graniţe. În această privinţă, la 9 decembrie 1919, guvernul român (prim-ministru fiind generalul Constantin Coandă) a semnat cu Puterile aliate şi asociate «Tratatul asupra minorităţilor». Prevederile tratatului au fost legiferate ulterior prin Constituţia din 29 martie 1923 şi legea din 25 februarie 1924, prin care toţi locuitorii foşti cetăţeni ai Imperiului Austro-Ungar şi ai Rusiei ţariste care aveau domiciliu administrativ în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş la 1 decembrie 1918, în Bucovina la 28 noiembrie 1918 şi în Basarabia la 9 aprilie 1918, dobândeau cetăţenia română, cu drepturi depline.^[8].

Sub pretextul că între anii 1918 şi 1924 în România s-ar fi infiltrat evrei din fostele imperii Austro-Ungaria şi Rusia, guvernul prezidat de Octavian Goga, încălcând prevederile Constituţiei şi obligaţiile internaţionale asumate de România, a publicat la 21 ianuarie 1938 Decretul nr. 169 privind revizuirea cetăţeniei, în virtutea căruia evreii cetăţeni români erau constrânşi să-şi dovedească cu acte dreptul la cetăţenie, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924, în termen de 20 de zile de la afişarea listelor în comune şi oraşe. În baza acestui decret a fost revizuită situaţia a 617.396 de evrei, dintre care 392.172 (63,50%) şi-au păstrat cetăţenia română, iar 225.222 (36,50%) şi-au pierdut-o. Cei peste 200 de mii de evrei cu cetăţenia pierdută au primit certificate de identitate valabile pe un an, cu posibilitatea de prelungire şi consideraţi străini fără paşaport, supuşi regimului juridic ca atare^[9].

Aceasta a fost prima dintr-o serie de legi descriminatorii, adoptate în cadrul unei politici de purificare etnică, prin care statul român îşi abandona cetăţenii de origine evreiască, privându-i de cele mai elementare drepturi civice. Minoritatea evreiască, lăsată la bunul plac al unor funcţionari publici regionali despotici a început să se expatrieze. Un val de intelectuali şi industriaşi români de sorginte evreiască a părăsit România, economia şi cultura română fiind lezate, iar intelectuali de frunte au protestat vehement^[10][11].

Într-un interviu acordat în ianuarie 1938 ziarului britanic „Daily Herald”, regele Carol al II-lea şi primul ministru Goga dădeau cifra de 250.000 şi respectiv 500.000 de evrei consideraţi „ilegali”. Dacă regele respingea ideea expulzării, negându-le în schimb orice drepturi, Goga vorbea de 500.000 de aşa-zişi „vagabonzi”, pe care „nu-i putem considera ca cetăţeni români”. Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub denumirea „Planul Madagascar”^[12]) a celor 500.000 de evrei, în timp ce Istrate Micescu, ministrul de externe din guvernul Goga-Cuza, declara: „Este urgent să ne măturăm curtea, căci este inutil să tolerăm la noi toate aceste gunoaie”.^[13]

Prim-ministrul Goga a intenţionat să încheie pacte politice cu Germania nazistă şi Italia fascistă. ^[14] Goga a dus o politică antisemită prin care a negat drepturile legale ale populaţiei evreişti din motive pronaziste şi antisemite.^[15].

Fostul minoritar român eliberat de sub asuprirea habsburgică, Octavian Goga politicianul, propulsat la conducerea populaţiei majoritare, şi-a surclasat învăţătorii în împilarea populaţiilor minoritare şi s-a dovedit a fi extremist de dreapta, xenofob, cu vederi fasciste şi net antisemite. Istoricul Florin Constantiniu scrie în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român” că marele poet Goga se înmlăştina, întrucât „se credea şi se voia un «duce» sau «führer» român”^[16].

Goga şi Masoneria

Paşoptiştii, bonjuriştii şi alţi români cu studii în străinătate au importat moda masoneriei, la care a optat - cu un entuziasm şi o fidelitate inegale - fruntea intelectualităţii româneşti. Deşi învestit ca mason, Goga nu a înţeles idealurile confreriei: „... aprilie 1929: Octavian Goga militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic. D. Octavian Goga, care, deşi este mason, habar n'are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată. D. Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.”^[17]).

Alegerea la Academia Română

Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului „Năsturel Herescu” pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. Raportul^[18] către plenul Academiei Române, pentru premierea volumului Poezii a fost prezentat în februarie 1906 de Titu Maiorescu.

În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.

Opera poetică

 Poezii (1905)

Rugăciune Plugarii Noi Oltul Casa noastră Apostolul Dascălul Dăscăliţa Bătrâni Reîntors Departe În codru Dimineaţa Pe înserate De la noi Cântăreţilor de la oraş Sara Lăutarul La groapa lui Laie Pribeag Pace Ruga mamei Toamna Copiilor Părăsit Despărţire Învins Solus ero Noapte Clăcaşii Aşteptare Dorinţa Ne cheamă pământul (1909) Fecunditas Cântecele mele Cosaşul De demult Colindă Un om Graiul pâinii Cain În munţi Cantorul cimpoi Străinul Scrisoare Lăcaş străbun Asfinţit Carmen O rază Sufletul Răsună toaca Cântece Sonet E sărbătoare Poezie

Din umbra zidurilor (1913) Revedere Oaspe vechi Agonie Paris (I) Ziua (II) Notre dame (III) Felinarul (IV) În muzeu Cinquecento Mama Măsuţa mea La mal Aeternitas De profundis Lacul Eu stau la mal... Scrisoarea ta... Gândeşte-te... Scirocco Poet Doina Voi veniţi cu mine... Inima Strămoşii... Carmen laboris Scrisoare Moş Crăciun Eu ştiu un basm Trage-ţi oblonul... Un trandafir se stinge Taina Toamnă nouă Mă-ntorc din nou Amurg O lacrimă Moştenire O clipă  Cântece fără ţară (1916) Fără ţară Aşteptare Pajurei cu două capete Sângele În pacea mută Portretul Apostolul În mormânt la Argeş Pribeag străin Lupul Bobotează Trecea convoiul mortuar Poveste Sufletul  Din larg (1939) - poeme postume Din larg Profetul Ceahlăul O ramură întârziată Trecutul Apus Mare aeterna În mine câtodată

Cronologie

• 1 aprilie 1881 - Se naşte Octavian Goga, în Răşinari, judeţul Sibiu.
• 1892 - Este înscris la Liceul unguresc din Sibiu.
• 1897 - Debutează în Tribuna din Sibiu cu poezia Atunci şi acum.
• 1899 - Se mută la Liceul românesc din Braşov.
• 1900 - Îşi trece bacalaureatul la Braşov şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Budapesta.
• 1904 - Moare sora sa, Victoria.
• 1905 - Apare Poezii, primul volum de versuri, la Budapesta.
• 24 decembrie - Moare tatăl poetului, Iosif Goga.
• 1907 - Apare la Sibiu, apoi la Cluj, revista lui Goga, Ţara noastră.
• 1909 - Apare Ne cheamă pământul, al doilea volum de versuri, editura Minerva, Bucureşti.
• 1911 - Apare la Arad culegerea de articole Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi.
• 1913 - Apare Din umbra zidurilor , al treilea volum de versuri, editura Minerva, Bucureşti.
• 1914 - Apare în volum piesa Domnul notar. Dramă în trei acte din viaţa Ardealului şi se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti.
• 1915 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Strigăte în pustiu.
• 1916 - Apare volumul de versuri Cântece fără ţară, editura C. Sfetea, Bucureşti, cu un cuvânt înainte al autorului. În acelaşi an ia parte la primul război mondial şi scrie ciclul de versuri Război.
• 1918, 1 decembrie - Realizarea unităţii de stat. Poetul face parte din diferitele guverne care s-au succedat la cârma ţării. A fost ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, ministru al Cultelor şi Artelor, ministru de stat, ministru de interne şi prim-ministru.
• 1919 - Văduva poetului maghiar Ady Endre îi oferă, printr-o scrisoare, spre vânzare proprietatea de la Ciucea. Prima călătorie la Ciucea cu Alexandru Hodoş şi alţi prieteni, apoi, toamna, a doua vizită la Ciucea, cu Veturia Goga.
• 1919 - 1923 - Refacerea castelului de la Ciucea.
• 1920, 30 mai - Este ales membru al Academiei Române. Discursul de recepţie (1923) este dedicat lui George Coşbuc.
• 1924 - Apare volumul Poezii, la editura Cultura Naţională, Bucureşti. Primeşte Premiul Naţional pentru poezie.
• 1927 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Mustul care fierbe.
• 1928 - Apare piesa Meşterul Manole.
• 1930 - Apare la Bucureşti culegerea de articole Precursori.
• 1931 - Sărbătorirea a 50 de ani de la naştere. Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj îi acordă titlul de doctor honoris causa. Pe diplomă, la locul rezervat pentru indicarea profesiunii, s-au înscris cuvintele: Priceps Poetarum Pro Unitate Totius Daco-Romanicae Nationis Eluctatius.
• 1934 - Prima ediţie a poemului Tragedia omului de la Madách, tradus de Goga.
• la 14 iulie 1935 se formează la Iaşi Partidul Naţional Creştin rezultat din fuziunea Ligii Apărării Naţional Creştine (A.C.Cuza) şi Partidului Naţional Agrar (Goga).
• 28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938: Prim-ministrul Goga conduce guvernul Goga-Cuza. A fost demis după 44 de zile.
• 7 mai 1938 - Moare Octavian Goga la Ciucea. Este transportat la Bucureşti şi depus la Ateneu, apoi este înmormântat la Cimitirul Bellu.
• 1939 - Corpul poetului este reînhumat la Ciucea.

Note

1. ^ The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938
2. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, (p. 351)
3. ^ Revista ilustrată, an I, nr. 5 - 6, 1898, p. 107
4. ^ Ion Dodu Bălan despre Octavian Goga
5. ^ Familia an. XXXV, nr. 44, 1 - 13 noiembrie 1898, p. 523
6. ^ Ciucea lui Octavian Goga, cu sprijinul CJ Cluj şi Muzeul "Octavian Goga" Ciucea; Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2003, p. 22
7. ^ Pop, Gheorghe T., Caracterul antinaţional şi antipopular al activităţii Partidului Naţional Creştin, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
8. ^ Dinu C. Giurescu, Evreii din România (1939-1944), în România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. ALL, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm
9. ^ Situaţia evreilor din România (1919-1940), pag. 14
10. ^ Ţurcanu, Florin: Mircea Eliade, prizonierul istoriei, (trad. din franceză de Monica Anghel şi Dragoş Dodu), Bucureşti, Humanitas, 2003
11. ^ Laignel-Lavastine, Alexandra: Eliade, Cioran, Ionesco. Uitarea Fascismului, Bucureşti, Editura EST, 2004
12. ^ en Madagascar Plan
13. ^ I. Statutul legal al evreilor în România (1800-1944)
14. ^ The New York Times, 20 ianuarie 1938
15. ^ The New York Times, articole din 13 ianuarie 1938; 31 decembrie 1937; 29 decembrie 1937 şi 11 februarie 1938
16. ^ Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, (p. 351)
17. ^ V. Trifu, 1932, în Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român, p. 344
18. ^ Citatul referitor la Octavian Goga, la Wikicitat

[Nicoleta Cimpoae]