Biografia zilei: Honore de Balzac

[altmariusliterar]

Honoré de Balzac

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Honoré de Balzac
Naştere –	20 mai 1799, Tours
Deces –	18 August 1850, Paris
Profesiune –	romancier
Naţionalitate –	franceză
Mişcare literară –	realistă, filozofică, fantastică
Operă/e de debut –	Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800 sau Les Chouans
A influenţat pe –	Eugène Sue, Gustave Flaubert, Émile Zola, Fiodor Dostoievski şi Marcel Proust
Website –	Maison de Balzac

Honoré de Balzac (n.
20 mai
1799,
Tours,
Franţa – d.18 august
1850,
Paris,
Franţa) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist şi scriitor
francez.

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic.

Apreciat de critica literară, Gérard Gengembre,^[1] G. Vannier,^[2] cât şi de filozofi ca Alain^[3], Albert Béguin^[4] el a fost privit ca fiind un vizionar de către Albert Béguin ^[4].

Datorită complexităţii operei sale, Balzac a fost greu de încadrat, atât de critica literară din acea perioadă, cât şi de cea de astăzi, ca aparţinând unei categori deja existente, aparte.

El a creat un adevărat monument, "Comedia umană" (în franceză Comédie humaine), ciclu în a cărui componenţă intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane şi eseuri) şi 48 lucrări neterminate. Ideea continuităţii dintr-o lucrare în alta, a uninii, a apărut pentru prima dată în 1830, odată cu gruparea romanelor
Sarrasine,
Gobseck, sub titlul
Scènes de la vie privée.

Constituirea familiei Balzac

Tatăl Bernard-François Balsa

În anul 1746 se naşte Bernard-François Balsa, scris uneori Balsac sau Balssa, tatăl scriitorului, în cătunul Nougayrié (aparţinând parohiei Canezac, comuna Montirat - Tarn).

În ciuda pretenţiilor sale de nobleţe, se trăgea dintr-o familie simplă de ţărani, extrasul de botez clasândul ca "fiul pălmaşului Balssa". Discordanţele continuă în viaţa sa, pretinsul regalist incoruptibil figurând in Almanahul naţional pe 1793 printre ofiţerii comunali şi membrii Consiliului general comunal, la secţiunea Drepturile omului.

Este privit ca fiind un om robust şi inteligent, muncitor şi ambiţios, cam repezit, vorbăreţ, clocotind de idei. După însuşirea unui nivel cultural satisfăcător îşi părăseşte cătunul natal devenind secretar al unui notar dintr-un târg apropiat.

Ambiţia îi îndreaptă paşii către Paris, de unde are posibilitatea de a ocupa anumite funcţii atât în capitală cât şi în alte oraşe din provincie în perioada lui Ludovic al XVI-lea cât şi sub Revoluţie.

Tradiţia familiei îi acordă meritul de a fi fost suspectat de Robespierre pentru că ar fi încercat să-i salveze pe câţiva "foşti". Fapta îl pune în pericolul de a înfrunta ghilotina, dar este salvat prin intervenţia unui prieten şi trimis în Armata din Nord cu misiunea de a organiza serviciul aprovizionării.

Se căsătoreşte cu fiica mai tânără cu 32 de ani decât el a şefului său, în urma căsătoriei fiind numit administrator al Ospiciului general din Tours, unde îşi aşează o gospodărie remarcabilă.

În timpul vieţii a avut o slabă activitate literară, scriind broşuri tratând problemele sociale ale timpurilor sale.

Convins că va trăi peste 100 de ani, că va deveni milionar înjghebând toutina (drepturile băneşti ale unei asociaţii fondate de bancherul italian Tonti, sumele depunătorilor decedaţi atribuindu-se supravieţuitorilor) el părăseşte această lume la 83 de ani "într-un accident".

În timpul vieţii el a născocit povestea nobleţii neamului, pretinzând descinderea din nişte Balzac d'Entraignes, iar înainte de Revolutie semnând cu particula nobiliară.

Mama Anne-Charlotte-Laure Sallambier

Imaginea lui Honore de Balzac pe o marcă poştală din Republica Moldova

În sânul familiei unui bogat negustor de postavuri, în anul 1778, se naşte Anne-Charlotte-Laure Sallambier viitoarea mamă a lui Honore de Balzac.

Femeie autoritară, inteligentă, instruită, frumoasă ea este preocupată de problemele timpului, de ştiinţe şi literatură dar mai cu seama de ocultism. Citeşte scrierile mistice, biblioteca sa conţinând operele teosofilor Jacob Boehme, Swedenborg, Saint-Martin ("filozoful necunoscut").

1797 Constituirea familiei

Odată cu anul 1797 este formată familia Balzac, viitorul leagăn al scriitorului, din Bernard-François Balsa în vârstă de 51 de ani şi Anne-Charlotte-Laure Sallambier în vârstă de 19 ani.

Biografie

Anii formării

La 20 mai 1799 se naşte în oraşul Tours Honoré de Balzac fiind primul copil al familiei. Acesta primeşte un singur prenume Honoré, fapt destul de rar pentru Franţa acelei perioade. Noul născut va fi încredinţat unei doici, în satul Saint-Cyr de lângă Tours, unde va rămâne până la vârsta de patru ani, după obiceiul timpului.

În 1805 este luat de la doică şi dat la externatul Leguai din Tours. După doar doi ani este trecut la internatul unui colegiu din Vendôme. Viaţa din internat este, după cum va apărea mai apoi ilustrată în Louis Lambert, foarte severă folosindu-se pedepse ca bătaia cu vergi şi închiderea la carceră. În contrast cu duritatea vieţii din internat însă, acesta i-a dat ocazia tânărului Balzac de a citi mult, în special lucrări de ştiinţă şi filozofie, scriind chiar un Traité de la volonté (Tratatul voinţei), care a fost confiscat de către un supraveghetor. În afară de versurile pe care le compunea neobosit, Traité de la volonté dovedeşte preocupările copilului, una dintre laturile firii sale.

Relevantă pentru acea perioadă a vieţii scriitorului este o scrisoare prin care directorul colegiului răspundea întrebărilor, în ceea ce priveşte aspectul şi caracterul lui Honoré, unui editor în 1855:

„Un copil grăsuţ, dolofan şi cu faţa rumenă. Iarna plin de degerături la mâini şi picioare. Din cauza acestui neajuns a trebuit să fie cruţat adesea de bătaia cu vergi, care pe atunci se mai folosea întrucâtva, iar pedeapsa îi era schimbată în ţinere la arest. Multă nepăsare, taciturn, deloc răutăcios, originalitate completă.”

În 1813, în timpul celui de-al doilea trimestru şcolar, Balzac este luat acasă de la colegiul din Vendôme, din cauză că „slăbise, îngălbenise la chip şi avea o privire de somnambul”, după cum va mărturisi mai târziu sora lui Laure. Se reface repede şi la începutul noului an şcolar îşi reia învăţătura la liceul din Tours.

Spre sfârşitul anului 1814, Balzac-tatăl este numit şef al aprovizionării diviziei întâia militare şi se mută la Paris cu întreaga familie, în cartierul Marais, pe strada Temple. Balzac este dat pe rând la două instituţii din cartier.

Odată cu anul 1815, Balzac terminându-şi studiile, se înscrie la Facultatea de Drept în urma unui compromis între el şi tatăl său care l-ar fi dorit în Şcoala politehnică. Pentru iniţiere în jurisprudenţă, face practică mai întâi la Guillonnet-Marville (notar al cărui ucenic a fost şi dramaturgul Eugène Scribe), urmând ca după un an şi jumătate să treacă pentru încă optsprezece luni sub maestrul Passez. Munca aceasta îl pasiona, viitorul romancier acumulând observaţii asupra oamenilor şi a dramelor sociale pe care funcţia îi dă prilejul să le cunoască.

Pe de altă parte, însă, Facultatea de Drept nu îl atrăgea. Prefera în schimbul cursurilor facultăţii sale pe cele de literatură de la Sorbonna, pe cele de filozofie ţinute de spiritualistul eclectic Victor Cousin, sau expunerile naturalistului Geoffroy Saint.

În 1819, odată cu împlinirea vârstei de 20 de ani, familia tânărului Honoré deschide o discuţie asupra viitorului său. Când acesta îşi expune hotărârea fermă de a se consacra literaturii, tatăl îl apostrofează: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanţă !”. Tânărul Balzac, cu lacrimi în ochi răspunde: „Eu voi fi rege !”, după cum va mărturisi mai târziu Laurei Surville, sora lui preferată, şi, de departe, una dintre cele mai apropiate persoane pe întreg parcursul vieţii scriitorului.

La cei 73 de ani ai săi, Balzac-tatal, după ce se consultă cu soţia lui, îi oferi tânărului Balzac un răgaz de doi ani în care să-şi demonstreze talentele literare. Pentru aceasta, Balzac urma să trăiască dintr-o rentă de 1500 de franci, rămânând la Paris, cu toate că familia sa se retrăgea într-o casă nou achiziţionată la Villeparisis în Saine-et-Marne, nu departe de Paris.

Primii paşi în literatură

Datorită insuficienţei banilor, tânărul Balzac s-a văzut în ipostaza de a se abţine de la multele plăceri ale tinereţii. Cu toate acestea, trăind într-o mansardă închiriată, ducându-şi traiul de pe o zi pe alta, a gusta plăcerile începuturilor meseriei sale. Într-o scrisoare adresată surorii sale Laure, el spunea: „Focul s-a aprins pe strada Lesdiguieres nr. 9, în capul unui biet flăcău, iar pompierii nu l-au putut stinge. A fost pus de o femeie pe care el n-o cunoaşte: se zice că locuieşte la Patru Naţiuni, la capătul podului Artelor; se numeşte Gloria.”

Aici are şansa de a citi şi admira „romanele populare” ale unor scriitori ca Pigault-Lebrun, Ducray-Duminil, Pixérécourt, ajungând totodată să le invidieze autorii pentru câştigurile aduse de acestea. Balzac era într-o perioadă de acumulare; la finalul celor doi ani de proba nu reuşeşte să termine decât o operă Cromwell, o tragedie în cinci acte, în versuri. Alte opere Cromwell vor mai da la lumină şi Mérimée şi Victor Hugo, dar, după el.

Se întoarce la Villeparisis, în casa părintească unde citeşte opera sa. Efectele lecturării au fost dramatice, familia considerând că tânărul Balzac nu are talent. Un fost profesor al Şcolii politehnice, prieten de familie, prezent în acea seară îl dojeneşte: „Fă orice, numai literatură nu!”

Familia îi interzice întoarcerea la Paris, datorită slăbiciunii lui, efectele vieţii austere, a mizeriei şi a sărăciei îşi spun cuvântul. Tânărul Balzac se reface rapid în confortabila casă părintească şi nu mai are decât un singur gând: să devină independent.

În perioada petrecută la Villeparisis se îndrăgosteşte de Laure de Berny (pagina în franceză pentrufr:Laure_de_Berny, pagina conţine şi portretul ei), o femeie la 45 de ani, venită împreună cu soţul şi cei nouă copii la Villeparisis pe întreaga durată a verii. Deşi situaţia doamnei de Berny o constrânge, tânărul Balzac ajunge prin perseverenţa declaraţiilor să şi-o facă amantă.

Doamna de Berny a fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat. Balzac a avut încredere în ea, iar ea, i-a călăuzit paşii spre lumea şi gloria către care aspira. Până la ruperea relaţiei, odată cu împlinirea vârstei de 55 de ani a doameni Berny, ea a avut rolul de a îi ghida munca, citea manuscrisele şi adnota simplu: „prost” sau „frază de refăcut”.

Balzac îşi creează relaţii printre tinerii scriitori ai Parisului: Le Poitevin de l’Egreville, Horace Raison, Etienne Arago; este presupusă lansarea unor „romane populare” în colaborare cu aceştia sub pseudonim. În 1823 Balzac publica romane comerciale, cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, cum ar fi: Ultima zână sau Noua lampă fermecată.

În 1824 publica – semnat cu acelaşi pseudonim Horace de Saint-Aubin – Anette şi criminalul, şi o nouă ediţie din Vicarul din Ardeni, un nou roman Wan-Chlore al cărui subiect, rivalitatea dintre o mamă despotică şi fiica sa, va deveni substanţa multora dintre „scenele” sale. După cum va afirma mai târziu sora lui, Balzac scrie în acei ani de început peste patruzeci de lucrări, care însă, nu aduc câştigurile mult visate.

Avid de bani, Balzac se lansează în afaceri. Planurile sale nu sunt rele, un realist putând face avere speculând ideile respective: o editură menită să tipărească în condiţii excepţionale, folosind toate inovaţiile moderne din tehnica grafică, operele marilor clasici francezi. În asociere cu librarul Urbain Canel tipăreşte o ediţie completă din opera lui Moliere şi una din cea a lui La Fontaine, ediţii ce l-au costat aproximativ 10 000 de franci, dar din care nu se vând, într-un an, din pricina sabotajului iniţiat de concurenţă decât douăzeci de exemplare. Pentru a-şi zdrobi concurenţa Balzac cumpără o imprimerie pe str. Maris-Saint-Germain (azi str. Visconti) nr. 17, şi îl angajează pe Barbier, fost maistru tipograf să se ocupe de partea tehnică.

Activul întreprinderii lui Balzac marchează 67 000 de franci, iar pasivul 113 000. Nu se descurajează, ia un alt asociat, Laurent, şi mai cumpără şi o turnătorie de litere. Dar, comenzile nădăjduite nu sosesc, clienţii existenţi plătesc greu, creditul încetează şi falimentul e iminent. Datoriile lui Balzac ating în acel moment suma de 90 000 de fraci, suma, acoperită parţial de mama lui, care îi oferă 45 000 de franci, -sărăcind pentru tot restul vieţii, fiind nevoită la bătrâneţe să se întreţină din pensia acordată de nora sa de 3000 de franci - , restul de 45 000 de franci urmând a fi acoperit de doamna de Berny, care pentru a face rost de bani îşi girează aproape toate bunurile.

Astfel Balzac datora acum suma de 90 000 de franci, la care trebuia să se plătească o dobândă anuală de 6000, fără a pune în calcul cei 3000 de franci necesari strictei sale existenţe.

După ruinarea viselor de afaceri, singura soluţie care-i rămâne lui Balzac este scrisul. Pleacă în Bretania la un vechi prieten de familie, generalul baron de Pommereul. În casa călduroasei gazde el scrie prima carte semnată H. Balzac: Le dernier chouan ou la Bretagne en 1800, carte ce va apărea mai apoi în patru volume un an mai târziu în 1828.

La 18 iunie 1829 moare bătrânul Balzac. În vila de la Bouleauniere a doameni de Berny, Honore scrie La paix du menage (Pacea căsniciei). În octombrie, în satul, şi poate şi la castelul Maffliers al unei noi susţinătoare ducesa d’Abrantes, scrie povestirea Gloire et malheur (Glorie şi nefericire). Se întoarce la Paris unde scrie Le bal de Sceaux ou Le Pair de France, al cărui subtitlu a fost suprimat mai târziu. Publica Physiologie du mariage ou Meditation de philosophie eclectique sur le bonheur et le malheur conjual. Gloria începe să se schiţeze, deşi, pe ultimele sale lucrări nu încasase decât 1000 de franci.

Bazele Comediei Umane

Succesul obţinut cu Şuanii şi cu Fiziologia căsătoriei schimbă substanţial poziţia socială şi perspectivele de viitor ale lui Balzac, care îşi găseşte acum prieteni mai peste tot în presă. La 7 ianuarie 1830 devine colaborator la revista La Silhouette, îi sunt solicitate colaborări la revista La Mode, invitaţie făcută de redactorul şef din acea vreme Emile de Girardin; pentru fiecare 16 pagini primind câte 50 de franci.

La 3 martie devine colaborator al Feuilleton des journaux politiques, revistă la a cărui fondare participă şi unde i se rezervă rubrica de cronică externă. Din păcate revista va cădea după unsprezece numere. La 5 martie devine colaborator la Le Voleur, la 4 noiembrie la La Caricature unde timp de doi ani va semna cu diverse pseudonime precum: Alex. De B..., Henri B..., Alfred Coudreaux, Eugene Morisseau.

1830 a fost primul an de glorie din viaţa lui. Uşile lumii mondene îi sunt larg deschise, astfel, ajunge în cele mai strălucite saloane ale epocii: la poeta Marceline Desbordes-Valmore, la baronul Gerard, la contesa Merlin, la George Sand, la ducesa Bratiano, la Sophie Gay, la Delphine de Girardin, la celebra doamna Recamier, la doamna Ancelot, la doamna contesa d’Agoult.

Chipul jovial, fruntea largă, ochii de foc, costumul elegant îl fac să fie binevenit pretutindeni. Îşi mobilează cu gust apartamentul de pe str. Cassini şi duce o viaţă îmbelşugată. Ducea o activitate bulevardistă şi mondenă intensă.

În ceea ce priveşte munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopţii şi lucrez şaisprezece ore în şir”. E greu de imaginat cum a putut să dea publicităţii numai în cursul acelui an peste o sută de lucrări. În ianuarie a scris La Vendetta (O frumoasă poveste de dragoste ce se iveşte între doi tineri aparţinând unor familii vrăşmaşe. La o primă vedere asemănările cu Romeo şi Julieta de William Shakespeare, rivalitatea dintre familii, o dragoste interzisă, căsătoria imposibilă, diminuându-i valoarea. Însă Balzac merge mai departe, prezentând realitatea, urcuşurile şi coborâşurile unei căsnicii tolerate, mizeria şi disperarea, tinzând spre distrugere. Realmente o dramă de familie puternic marcată de orgoliile impuse de spiritul corsican), în februarie La Femme vertueuse (mai târziu intitulată Une Double famille) şi Les Dangers de l’inconduite (redenumită Gobseck).

În două volume intitulate Scene de la vie privee, titlul reflectând pentru întâia oară ideea grupării operelor sale în “Scene”, publică aproape toate nuvelele pe care le scrisese până atunci: La Maison du Chat qui pelote, Le bal de Sceaux, La Vendetta, Une Double famille, Gobseck, etc. – în mare parte drame de familie, în care tinerele fete mânate de himere doresc să se ridice prin căsătorie deasupra condiţiei lor sociale.

1831: Balzac îşi continuă munca în acelaşi ritm, publicând în cursul anului peste nouăzeci de titluri. Apar primele iluzii ale posibilităţii de a parveni printr-o lansare în politică. Balzac se hotărăşte să candideze în alegerile apropiate, planul său era să-şi deschidă “prin lovituri de tun, uşa la Academie, prin Academie să devină pair, prin titlul de pair ministru, şi să ajungă la putere prin puterea însăşi”.

În luna aprilie publica broşura Ancheta asupra politicii celor două ministere, semnată: “Dl. De Balzac, elector eligibil” – folosind pentru întâia oară particula nobiliară inventată de tatăl său. De aici înainte va semna pe întregul parcurs al vieţii ca “de Balzac”.

Pentru a avea o şansă în alegerile din 5 iunie, Balzac e dispus să se căsătorească cu fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condee, cu care se împrietenise la Villeparisis: Eleonore de Trumilly. Dar dl. de Trumilly se opune, găsind opiniile scriitorului prea liberare, reproşându-i faptul că aprecia monarhia constituţională şi nu regretase căderea autocratului Carol al X-lea.

În luna august publică romanul La Peau de chagrin (Pielea de sagri), interesantă poveste fantastică în jurul căreia se oglindeşte întreaga viaţă a Parisului. Succesul obţinut de prima carte literară semnată Honore de Balzac este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii. În septembrie îi apar, grupate în trei volume, o serie de povestiri intitulate Romans et contes philosophiques cuprinzând: La Peau de chagrin, Sarrasine (tratând vicii împotriva naturii), La Comedie du diable, Jesus-Christ en Flandre, Les Proscrits (conţine un excepţional portret făcut lui Dante exilat în Franţa), Le Chef-d’oeuvre inconnue, El Verdugo, L’Elixir de longue vie, Les Marana.

La 5 octombrie primeşte o scrisoare anonimă de la o cititoare care îi analiza scrierile. Descoperă, nu după mult timp că autoarea scrisorii era marchiza de Castries, care îl va invita în curând la ea. Are ocazia de a face cunoştinţa cu ducele de Fitz-Jammes, unchiul marchizei, astfel devenind fondator al ziarului legitimist Le Renovateur. Spre sfârşitul anului apare prima parte din Femeia de treizeci de ani, al cărei subiect îi este inspirat, fără îndoială, de viaţa doamnei de Berny.

În 1832 după moartea la 7 aprilie a Dl. de Trumilly de holeră, Balzac, în ciuda sfaturilor doamnei de Berny şi ale doamnei de Castries, cere mână domnişoarei de Trumilly - dânsa reprezentând singura modalitate de a poseda o avere suficientă pentru candidatură - dar este refuzat. Văzându-şi iluziile politice spulberate, Balzac se rezervă doamnei de Castries şi literaturii.

În mai publică o nouă ediţie din Scene de la vie privee, sporită cu nuvele ca: Le Cure de Tours, Grădina cu rodii, Femeia părăsită, Colonelul Chabert etc. Tot în mai, mai publică şi primele zece povestiri din Les Cent contes drolatiques colligez ez abbayes de Tourayne par le sieur de Balzac pour l’esbattement des pantagruelistes et non aultres (Cele o sută de poveşti znovoase adunate şi rânduite din Tourayne de jupânul de Balzac spre hlizirea pantagrueliştilor şi nu a altora).

În toamna aceluiaşi an pleacă împreună cu capricioasa doamnă de Castries spre Italia. Se opresc mai întâi la Aix-les-Bains, apoi în octombrie la Geneva. În Geneva speranţele amoroase ale lui Balzac sunt spulberate, se întoarce în Franţa unde, îşi expune în scris starea de spirit: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”. Spre liniştea lui sufletească, la 12 noiembrie primeşte o scrisoare din Ucraina, semnată L’Etrangere (Străina), plină de cuvinte elogioase ce-l consolează de eşecul suferit cu marchiza de Castries.

Opera

Primul succes al lui Balzac “Les Chouans” 1829, iniţial publicat sub numele de “Le Dernier Chouan”) a fost urmat de “La Peau de chagrin” (1831). În următorii 20 de ani el a scris o vastă colecţie de romane şi scurte poveşti cunoscută sub numele “La Comédie humaine”. Aceasta, cea mai de seamă lucrare a sa, este o reproducere a societăţii franceze a timpului său, ilustrând în detaliu peste 2000 de personaje specifice fiecărei clase sociale şi profesii. Cele mai importante romane din ”Comedia umana” sunt:

• 1832: Louis Lambert;
• 1833: Eugénie Grandet;
• 1833 - 1839: Patologia vieţii sociale;
• 1834: În căutarea absolutului ("La Recherche de l’absolu");
• 1835: Moş Goriot ("Le Père Goriot");
• 1837: Iluzii pierdute ("Les Illusions perdues");
• 1837: César Birotteau;
• 1847: Verişoara Bette ("La Cousine Bette");
• 1847: Vărul Pons ("Le Cousin Pons").

Calităţile lui Balzac care îi depăşesc defecte precum lipsa stilului literar, critica, tendinţa spre melodramă, sunt: originalitatea, marea putere de observaţie şi imaginaţia sa. Scurtele sale poveştioare includ părţile cele mai bune din limbaj, dar încercările de a scrie dramă au eşuat.

Alte romane ale autorului:

• 1829: Fiziologia căsătoriei ("Physiologie du mariage");
• 1830: Gobseck;
• 1832 - 1837: Povestiri hazlii ("Contes drôlatiques");
• 1833 - 1844: Ilustrul Gaudissart ("L'Illustre Gaudissart");
• 1835: Crinul din vale ("Le lys dans la vallée");
• 1837: Istoria măririi şi decăderii lui César Birotteau ("Histoire de la grandeur et de la décadence de César Birotteau");
• 1838: Casa Nucingen ("La maison Nucingen");
• 1839 - 1847: Strălucirea şi suferinţele curtezanelor ("Splendeurs et misères des courtisanes");
• 1844: Ţăranii ("Les paysans");
• 1831: Pielea de şagri ("Le peau de chagrin");
• 1835: Séraphita.