Biografia zilei: Goethe

[altmarius]

 

Johann Wolfgang von Goethe

Naştere – 28 august 1749
Frankfurt am Main
Deces – 22 martie 1832
Weimar
Profesiune – poet, ilustru gânditor, om de ştiinţă
Naţionalitate – german
Genuri – poezie, dramă
Operă/e de debut – „Prometheus (Hymne)”, „Erlkönig (Ballade)”
Influenţe – Gellert, Oeser, Winckelmann, Faust, Kant, Shakespeare, Herder
A influenţat pe – Schiller, Franz Grillparzer, Friedrich Nietzsche, Hugo von Hofmannsthal, Thomas Mann, Rudolf Steiner, Hermann Hesse
Semnătură –

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale.
[Biografie

Familia

Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).

Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.

Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).

Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona [1], unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte [2].

Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.

Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.

Perioada studenţiei

Leipzig


În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).

Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.

Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.

Strasbourg
Friederike Brion

Refăcut sufleteşte, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde îşi continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este şi regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlneşte pe filozoful Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învǎţa să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici şi războaie sunt importante, ci numai devenirea şi existenţa popoarelori, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri şi poveşti.
Tot Herder i-a explicat limba originală autorilor, cum ar fi Homer, Ossian şi Shakespeare, care i-au dat un impuls decisiv în dezvoltarea poetică a lui Goethe.

Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tînărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde sa îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile dedicate Friederikei, care mai târziu a fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost în puterea lor expresivă „începutul revoluţionar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).[3]

Frankfurt
J. W. von Goethe, carte poştală după o pictură de Georg May, 1779

În vara anului 1771 Goethe şi-a dat disertaţia juridică care, deoarece conţinea subiecte orientate împotriva bisericii, nu a fost aprobată.

La sfârşitul lunii august 1771, el a primit la Frankfurt o licenţă de avocatură unde dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreţ, a primit o dojană după care şi-a pierdut dorinţa de a mai exercita această meserie. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminişti, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) şi Johann Heinrich Merck.
«Götz von Berlinchingen»

Pe tînărul Goethe, de asemenea îl urmăreau din nou planuri literare. De data aceasta, tatăl lui nu avea nici o obiecţie, ba chiar îl ajuta. Scrie un eseu asupra arhitecturii germane (Von deutschen Baukunst) şi un studiu asupra dramelor lui Shakespeare. În aparenta dezordine a arhitecturii gotice ca şi în teatrul scriitorului englez, Goethe descoperă acea unitate tipică a geniului cu natura, fiecare cu legi proprii.

În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei poveşti scrise după o carte care descrie viaţa unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor ţărăneşti germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă şi a deschis calea teatrului istoric popular.

Wetzlar

Din munca neplătită la o revistă literară, publicată de Schlosser şi Merck, Goethe nu putea trăi şi în luna mai 1772 s-a dus pentru terminarea studiului de drept, ca practicant la judecătoria regală în Wetzlar. Aici printre jurişti, îl întîlneşte pe Johann Christian Kestner, care a spus despre el: „... a venit un anumit Goethe din Frankfurt, după felul lui Dr. juris, 23 de ani, singurul fiu al unui tată foarte bogat, ca aici - asta era dorinţa tatălui - să-şi caute o practică, dar intenţia sa era să-i studieze pe Homer Pindar şi pe alţi, care pot ocupa geniul, felul de-a gîndi şi inima lui... Are foarte mult talent, este... un om cu caracter, posedă o închipuire plină de viaţă nemaipomenită... Fără prejudecată, se poartă cum îi place, fără să-l intereseze dacă celuilalt î-i place... Urăşte orice constrângere... Este bizar în purtare... lucru ce-l poate face nesuferit. La copii, la femei şi la mulţi alţi este bine văzut...”

La logodna lui Kestner cu Charlotte Buff (numită „Lotte”), Goethe se îndrăgosteşte de aceasta şi cei doi păreau a fi de nedespărţit, până Kestner a avut o discuţie aprinsă şi hotărîtoare cu Goethe. În aceeaşi noapte, Goethe a fugit la Frankfurt, unde se stabileşte definitiv, dar fiind tot timpul în călătorii.

La o vizită în Koblenz la Sophie von La Roche, Goethe se îndrăgosteşte de fiica ei Maximiliane (care mai târziu se căsătoreşte cu Peter Anton Brentano), şi aşa reuşeşte să o uite pe Lotte.

Merck forţează ca piesa „Götz von Berlichingen” [4] să fie prelucrată într-o versiune nouă şi publicată. În cele din urmă, piesa a fost publicată în propria editură a lui Merk. Aceasta a avut un succes senzaţional, rezultând şi în tipăriri false, ceea ce pe Goethe l-a făcut deodată celebru.
Lili Schönemann, 1770

În corespondenţa sa cu Kestner, Goethe află de sinuciderea lui Karl Wilhelm Jerusalem, un secretar din Wetzlar şi prieten al lui Goethe, de care sunt legate evenimentele în romanul său: Die Leiden des jungen Werther [5] („Suferinţele tânărului Werther”). În acest roman, Goethe asociază şi întîmplările sale cu Charlotte Buff. Romanul a dus la o anumită „Werther-isterie” pe plan european. Se raportau sinucideri stil „Jerusalem”. Cărţile Götz şi Werther, oricât de diferite erau, marcau un început nou al literaturii germane.

Revolta individualistă a poetului împotriva legilor morale ale societăţii într-un stil plin de încărcătură emotivă, a consemnat consacrarea lui Goethe ca reprezentant de frunte, necontestat al mişcări literare Sturm und Drang.
Karl August von Sachsen

În timpul unei perioade de cincisprezece ani, iniţiată la Strassburg şi continuată până la plecarea la Weimar, producţia lirică a lui Goethe a fost prestigioasă, de o varietate întinsă, de la ingenuitatea populară din Heidenröslein [6] („Măceşul”) până la graţia de salon din ciclul Kleine Blumen, kleine Blätter („Flori mărunte, frunze mici”). În acest timp a început să lucreze la primele versiuni ale lucrării sale Faust [7] (aşa-zisul Urfaust), care cuprinde printre altele „cântecele lui Gretchen”. În 1772 la Frankfurt, publică drama Prometheus, satira Götter, Helden und Wieland („Zei, eroi şi Wieland”), etc.

În iarna anului 1774, Goethe face cunostiinţă cu Lili Schönemann, o tânără încântată, plină de viaţă, care era fiica unui bancher din Frankfurt. Goethe era atît de entuziasmat de aceasta tânără, încît i-a dedicat rolul principal în drama Stella şi în muza Hermann und Dorothea.

Ajuns din nou în Frankfurt, Goethe a fost vizitat de Karl August von Sachsen care i-a propus să devină sfătuitor în serviciile de conducere ale acestuia.


La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni îşi petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne. În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie eceluiaş an, în ciuda opoziţiei celorlalţi miniştri şi funcţionari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniştri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.

Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferenţe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunţarea recrutării ţăranilor pentru front [8], iar alţi menţionează că, Goethe în funcţia lui oficială a forţat recrutarea copiilor de ţărani pentru armată prusacă.

În octombrie al aceluiaşi an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraş faţă de care simţea o veche afinitate.

Goethe o întîlneşte la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder şi a lui Schiller, a influenţat puternic viaţa şi lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea şapte copii şi era cu şapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgosteşte de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori [9].

În mai 1778 în timpul unei călătorii de oficiu la Ilmenau cu Ducele Carl-August spre Berlin, Goethe descoperă prezenţa unei mine vechi de argint şi speră ca comorile acesteia să rezolve dificultăţile financiare. Astfel geologia şi mineralogia au devenit ocupaţii placute ale lui. În anii 1780, Goethe a început să se ocupe de biologie, anatomie şi modul de formare a florei şi faunei.

Goethe locuieşte şase ani în casa de vară în parcul de lîngă Ilm, pe care ducele i-o dăruise. Acesta i-a închiriat, pentru reprezentare, în anul 1782 o casă mare din oraş. Din toamna anului 1789 pînă în vara anului 1792, Goethe nu mai avea voie să locuiască cu Christiane Vulpius în acea casă.

În Weimar în preajma anul 1780 Goethe este primit în organizaţia francmasonă. În aprilie 1782 ducele îi oferă o diplomă de nobil, pentru ca Goethe să nu mai trebuiască să stea deoparte la ocaziile oficiale. 1783 primeşte ordinul: Illuminatenorden („Ordinul Iluminaţilor”) sub numele „Abaris”.

Serviciile de guvern, relaţia deosebită cu Charlotte, şi în acelaşi timp o aventură cu atractiva Corona Schröter [10] şi, eventual, paternitatea lui Auguste Böhmer (primul copil al nou căsătoritei, scriitoarei Caroline Böhmer), această viaţă nu era nici nobilă nici liniştită.

Din producţia literară a anilor petrecuţi la Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer [11] („Pescarul”), Erlkönig [12] („Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumeţului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum şi drama Iphigenie auf Tauris [13] [14](„Ifigenia în Taurida”).

Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă a culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso [15], care vor fi definitivate mai târziu.

Anul 1786 se distinge prin faptul că Goetheva fi dezamăgit de situaţia sa, de relaţia cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătăţeşte situaţia lui financiară şi îi consumă doar timpul şi energia.

Italia

În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie şi destinaţia, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul şi secretarul lui, Philipp Seidel. Călătoreşte la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda şi Verona la Veneţia. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte).

Pentru Goethe, următorii doi ani această viaţă nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă şi reprezintă realizarea aspiraţiilor lui culturale - liber şi flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.


La Roma Goethe se simţea ca acasă, picta şi modela, dar scria mai puţin. În această perioadă a scris totuşi „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elveţian şi bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la sfârşitul vieţii sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. şi studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere [16], Hercules Farnese [17], Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcţiilor şi al picturii din antichitate şi al renaşterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor şi arhitectului Raffaello şi arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiţie Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menţinute în jur de 850 de desene.

Totodată admiră capodoperele lui Michelangelo Buonarroti, dar mai ales ale lui Rafael Sanzio, pe care îl consideră un adevărat inovator al antichităţii. După o jumătate de an, Goethe a călătorit la Neapole, unde l-a cunoscut pe Sir William Hamilton şi pe cunoştinţele acestuia.

În grădina botanică din Palermo ajunge la concluzia finală, că toate plantele au o lege comună: „Aşa cum acuma ele se lasă adunate sub un termen comun, aşa mie îmi era tot mai clar şi evident că concepţia poate fi reînviată la un mod mai măreţ: o cerere care sub o formă reală a unei plante supranaturale îmi era în minte. Am urmat toate formele, aşa cum îmi păreau, pe măsură ce acestea se modificau, şi aşa mi-a luminat perfect în ultima călătorie în Sicilia, identitatea iniţială din toate părţile ale plantelor, şi am căutat de acum peste tot, să devin conştient” [18].

Vizita lui Goethe la Pompeii l-a fascinat foarte mult, mai ales Paestumul [19], un templu grec. La mijlocul anului 1787 s-a întors la Roma, unde reia scrierea lucrării „Torquato Tasso” şi termină „Egmont”, lucrare începută în anul 1775.

În acest timp Goethe era des în vizită la pictoriţa Angelika Kauffmann, şi tot atunci pictorul Tischbein l-a pictat în haine de călător în zona Campagna Romană din preajma Romei. După aceşti doi ani în Italia, Goethe îşi pregăteşte reîntoarcerea la Weimar. Prietenia sa cu Carl August, căruia Goethe îi scria; „... ce altminteri sunt, veţi evalua şi profita” îi netezeşte întoarcerea la Weimar. Despre viaţa saamoroasă la Roma, nu este menţionată decât amanta „Faustina”. Sigur este însă faptul că în Italia, a devenit mai sensibil, chiar şi în poeziile pe care le trimite acasă, unde Goethe se reîntoarce la sfârşitul lunii aprilie 1788.

Reîntors în Weimar
Christiane Vulpius şi August von Goethe. Acuarelă de Johann Heinrich Meyer (1793)

Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situaţia din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare” 1817). În această perioadă Goethe o întâlneşte pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă şcoală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.
Goethe, Schiller, Wilhelm şi Alexander von Humboldt

În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase şi facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primeşte unicul fiu, din cinci, care supravieţuieşte, August von Goethe. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reuşeşte să-l reechilibreze sufleteşte. În acelaşi an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primeşte un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relaţiile între cei doi rămân mai întâi distanţate.

O mare parte a publicului nu putea înţelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen şi Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie şi Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetăţenilor”), scrisă între 23 şi 26 aprilie 1793 şi nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.

A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneţia, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Veneţiene”), şi convingerea că dezvoltarea craniului porneşte din vertebre.

În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, şi astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ţinută de farmacistul Friedrich August Göttling.

Ca promotor al evoluţionismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înţelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunţat şi abia 30 de ani mai tîrziu a urmat „Învăţătura oaselori”.
Cerc de culori, desen in acuarelă de Goethe, 1809

Impresiile despre natură din urma călătoriei în Italia şi preocuparea sa cu evoluţia plantelor, l-au îndemnat pe Goethe în direcţia ştiinţelor naturale, despre care în august 1791 anunţă noua sa lucrare. El efectua cercetări în colaborare cu Göttling la metodele de extragere a zahărului din sfeclă şi de reciclare a hârtiei cu acid clorhidric deflegmat. Grădina botanică din Jena urmă să fie organizată după regnul fundamental al vegetaţiei. În timp ce Goethe se îngrijea de Universitate, el neglija familia, uneori pentru perioade de lungă durată. După moartea lui Göttlings, în locul acestuia Goethe l-a numit în 1810 pe farmacistul Johann Wolfgang Döbereiner.
Goethe cu Schiller, statuie în Weimar

În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, şi Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, şi să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eşecul campaniei din Franţa, a coaliţiei conservatoare şi a emigranţilor. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluţionare franceze iau întorsătura împotriva coaliţiei, unde Goethe într-un cerc de ofiţeri spunea renumita propoziţie: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici şi de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, şi voi veţi putea spune, că aţi participat”.)
Christiane Friederike Wilhelmine Herzlieb

La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy şi Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulenţă din istoria lumii.

Prietenia cu Schiller

În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal, „Horen”. Goethe a acceptat invitaţia şi între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este documentată în corespondenţa publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se distanţa din ce în ce mai mult de Herder şi de Wieland.

Operele de maturitate ale lui Goethe sunt străbătute de aspiraţia poetului de a se elibera de frământările lăuntrice, de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre [20] („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796) în opt volume, Hermann und Dorothea [21] (1797), precum şi opera autobiografică Dichtung und Wahrheit [22] („Poezie şi Adevăr”, 1808–1831) unde îşi prezintă cu plăcere perioada anilori 1749–1775.

Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, şi în această perioadă se îmbolnăveşte de mai multe boli: (zona zoster, colică renală) etc.

O schimbare mare în viaţa lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller şi apropiatul război. După bătălia de la Jena soldaţii napoleonieni au jefuit şi în Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulţumită intervenţiei curajoase a Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente, Goethe, în sfârşit legalizase relaţia cu Christiane (martorii erau, fiul August în vîrsta de 17 ani şi secretarul Friedrich Wilhelm Riemer).

Căsătoria nu l-a reţinut însă ca deja în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tînără de 18 de ani, fiica unui librar din Jena. După experienţele din acea perioadă, va rezulta romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia şi ştiinţa naturală: în cercetarea contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.


Sinteza îndelungatei experienţe de viaţă şi evoluţie artistică îşi găseşte expresia în drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungaţi de strădanie, până să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puţin înainte de a se stinge din viaţă. Adevărat poem universal, Faust este o creaţie care însumează căutări şi concluzi cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului prin acţiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al culturii şi civilizaţiei apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă din Faust I, la acţionismul voluntar din Faust II.

La Congresul din Erfurt, 27 septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I, Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”) şi decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să meargă la Paris, şi să scrie piese despre eroi.

Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui muzică îi era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat persistent extinsa corespondenţă de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe se înţelegea nu numai în materie de muzică ci şi prieteneşte.

În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria culorilor”, 1810), ia o poziţie contrară concepţiei lui Isaac Newton şi caută să demonstreze unitatea dintre spirit şi materie în fenomenele naturale.
Ulrike von Levetzow, 1821
Johann Peter Eckermann
Faust şi sufletul pământului, desenat de Goethe
Bătrânul Goethe, dictând scriitorului său.

În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher Divan [23], în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and West („Balada de Est şi de Vest”), întâlnim acesta poezie liniştită şi privită cu egalitate:

Wer sich selbst und andere kennt,
Wird auch hier erkennen:
Orient und Okzident
Sind nicht mehr zu trennen.
(≈ „Cel care se cunoaşte însuşi şi pe alţii, o să recunoască şi aici: Orient şi Occident nu mai sunt de despărţit.” ≈)

Ultimii ani de viaţă

După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.

În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.

Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).

În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).

Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.

În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, «a deveni» a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
Mormântul Prinţilor în Weimar
Johann Wolfgang von Goethe - Pictură de F.G.v. Kügelgen - 1808

În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.

La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.

După moartea poetului, aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui tendinţe revoluţionare se potriveau mai bine timpului, decît poziţia conservatoare a lui Goethe. În afara de diferiţi critici, chiar şi din rîndul bisericii, i se reproşa lipsa de patriotism, de credinţă şi de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparţine de literatura predată la şcolile germane. Această perioadă de lipsă de atenţie pentru Goethe şi operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871.

În timpul naţional-socialismului, naziştii au pomenit puţin de Goethe. Umanismul şi cosmopolitismul lui şi idealul de educaţie de om pe sine stătător şi însuşi finalizat, nu se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul 1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj care a urât violenţa atât în viaţă cît şi în versuri” [25].

Urmaşi

Goethe şi soţia lui, Cristiane, au avut cinci copii. Cu excepţia lui August (Julius August Walter von Goethe, n. 25 decembrie 1789, d. 28 octombrie 1830) celui mai în vîrstă, ceilalţi au murit foarte timpuriu, după cîteva zile sau săptămâni. Fiul lui Goethe, Julius August Walter a avut trei copii: Walther Wolfgang (n. 1818, d. 1885), Wolfgang Maximilian (n. 1820, d. 1883) şi Alma Sedina (n. 1827, d. 1844). După moartea lui August soţia acestuia, Ottilie von Goethe a născut încă o fata Anna Sibylle, al cărei tată nu era August. Această fata a murit şi ea după numai un an. Copii lui August rămânând necăsătoriţi şi fără copii, linia lui Johann Wolfgang von Goethe direct descendentă s-a terminat cu anul 1885.

Sora lui Goethe, Cornelia Fridericke (n. 1750, d. 1777) a avut două fete (nepoatele lui Goethe), Luise Maria Anna Schlosser (1774-1811) şi Julie Schlosser (1777-1793) aceasta fără copii. Luise Maria Anna a avut patru copii, al căror descendenţi încă mai trăiesc în ziua de azi.

[modifică] Lucrări în ştiinţe naturale
Primul monument a lui Goethe de Ludwig Michael Schwanthaler, după restaurare(2007) pe Goetheplatz în Frankfurt

Goethe încerca să lege poezia, ştiinţele naturale, filozofia şi politică. Activităţi practice şi întâlnirile cu alţi oameni, sunt reflectate în operele sale poetice şi literare. Lucrările lui poetice, se bazează întotdeauna pe întîmplări concrete. Goethe era fascinat de teoria cunoaşterii a lui Kant. Teza, „noi nu putem recunoaşte objectiv, obiectele filosofiei, doar putem să ne gîndim despre cele înregistrate”, erau tocmai convingeriile lui Goethe: Nun aber schien zum erstenmal eine Theorie mich anzulächlen („Acuma pentru prima dată mi-se pare să-mi surîdă o teorie”).
Johann Wolfgang von Goethe

Studii ale naturii . În anii 1780, Goethe a început cu studierea biologiei, anatomiei şi cu modul de formare, a faunei şi florei.[26] După excursia din Italia, Goethe se dedicase cu mare angajament botanicii, geologiei, chimiei şi opticii. El însuşi a colectat aproximativ 23.000 exemplare.

Botanică . Studiile lui Goethe asupra formele plantelor în special: Die Metamorphose der Pflanzen, 1790 („Metamorfoza plantelor”, 1790), au fost recunoscute ca subiecte de îndrumare în lumea specialiştilor. În domeniul botanicii, el este considerat fondatorul morfologiei comparative. Una din descoperirile lui Goethe a fost, că nu numai frunzele verzi, ci şi părţile din floare sunt la fel şi fructele construite din frunze. Această descoperire, Goethe a formulat-o în anul 1787 cu cuvintele: Vorwärts und rückwärts ist die Pflanze immer nur Blatt („Înainte şi înapoi planta este numai frunză”). Azi se vorbeşte de omologarea organelor.

Zoologie . În domeniul zoologiei profesorul de anatomie Justus Christian Loder i-a transmis lui Goethe multe abilităţi teoretice şi practice. La data de 27 martie 1784 în Jena, împreună au descoperit la craniul uman osul interimar al maxilarului (lat. Os incisivum), care la om înaintea naşterii se împreunează cu maxilarul superior (se mai numeşte „Sutura incisiva goethei” sau „Os goethei”). Goethe, care bănuia rudenia între animal şi om, a cercetat mai amănunţit decât toţi alţii, şi a avut succes. Încă în acea noapte, Goethe îi scria lui Herder: Ich habe gefunden – weder Gold noch Silber, aber was mir unsägliche Freude macht – das Os intermaxillare am Menschen(N-am găsit - nici aur, nici argint, dar ceea ce i-mi face bucurie nespusă este - Osul intermaxillar la om). Cu această descoperire în zoologie, şi în special la embrionul uman, Goethe a reuşit să găsească un argument decisiv pentru a dovedi rudenia între om cu maimuţă. Până atunci, lipsă osului intermediar al maxilarului superior la om, era unul dintre principalele argumente împotrivă rudeniei biologice al omului.

Optica şi teoria culorilor . Goethe a făcut multe încercări la culorile lumini, şi la culorile optice şi spectrale. În spiritul Kantian al Teoriei cunoaşterii, „teoria culorilor” a lui Goethe nu este o lucrare de ştiinţe naturale ci, este o învăţătură a priceperii - nu fizică, ci metafizică. În această lucrare, el prin interpretarea lui a contrazis concepţiile lui Newton la descompunerea spectrală a luminii. „Teoria culorilor” lui Goethe nu îndeplineşte criteriile de azi, pentru care în cercetările ştiinţifice sunt ignorate. Cercetători al secolului al XX-lea (Niels Bohr, Paul Feyerabend), le-au abordat din nou.[27][28][29][30] Dintr-o perspectivă psihologică, opera lui Goethe se poate consacra prima psihologie a culorilor.

Chimie . În laboratorul de chimie, fondat de Goethe la Institutul din Jena, el însuşi făcea experimente chimice. Cu marii chimişti ai timpului cum ar fi: Jöns Berzelius, Eilhard Mitscherlich (mineralog şi chimist) sau fraţii Gmelin (chimist şi autorul, valabil şi azi, al manualului de chimie anorganică), botanistul şi mineralogul Countele Kaspar von Sternberg, Goethe avea periodic contact. În afara impulsului pentru o metodă nouă de turnarea metalului, sau fermentaţia alcoolică mai este de remarcat faptul, că şi la prima combinare a tuturor elementelor într-un tabel, Goethe a dat impulsul la sistemului periodic dezvoltat la urmă de Döbereiner.

În legătură cu chimia Goethe prevedea: „Chimia este o ştiinţă care va avea asupra vieţii o influenţă imensă şi o amplă aplicare.”

Înţelegerea ştiinţei . Inceputul observarii a filozofiei stiinţei cu metoda lui, Goethe el însuşi a relatat în eseul: „Der Versuch als Vermittler von Objekt und Subjekt” („Încercare ca mediator între obiect şi subiect”).[31] Aici remarcă procedeul — în comparaţie cu filozofia naturii al romantismului — ca empiric şi nu speculativ.[32]

În anul 1808, Goethe a fost ales ca membru extern al „Academiei de Ştiinţe din Bavaria” (Bayerische Akademie der Wissenschaften).