Aniversarea zilei: Dinu Ianculescu

[altmariusscena]

• FILMOGRAFIA ACTORULUI DINU IANCULESCU
• Secretul lui Bachus (1984) Trailer
• Misterele Bucureştilor (1983)
• Întunericul alb (1982)
• Trandafirul galben (1981) - Tala'at
• Bietul Ioanide (1980) - Contele Iablonschi
• Ediţie specială (1978)
• Drumul spre Everest (TV) / (1976)
• Cadavrul viu (TV) / (1975)
• Pe aici nu se trece (1975)
• Ceata (1973)
• Mihai Viteazul (1970) Trailer
• Titanic Vals / Titanic vals (1965)
• Tudor (1963)

La aproape patru decenii de la apariţia primului său volum de versuri - Argintatul peşte şi alte poezii, 1970 - Dinu Ianculescu, autor de poeme, sonete, rondeluri mai ales, rămâne puţin cunoscut publicului românesc, aşa cum, de altminteri, se întâmplă cu cei mai mulţi poeţi ai diasporei şi, în genere, cu acei lirici care nu s-au înscris pe linia unor experimente de natură a-i îngloba în­tr-o generaţie, dacă nu într-un curent anume.

Paradoxal, nu a existat în România trecutelor decenii o voce mai cunoscută, mai aşteptată, mai dorită decât a actorului Dinu Ianculescu, posesorul celui mai grav, mai cald, mai personal timbru vocal al scenei naţionale, al radio-ului, al televiziunii. Pe scenă, Dinu Ianculescu a excelat în roluri speciale, mai adesea negative, cum se şi plângea la o târzie retrospectivă a vieţii sale artistice, mai an. Ca unul care l-am cunoscut încă de pe băncile Colegiului Naţional Sfântul Sava, din Capitală, pe băncile societăţii culturale a Colegiului, "Ion Heliade Rădulescu", unde elevul Ianculescu recita versuri proprii cam de factura lui Aron Cotruş, mi-l reamintesc de pe atunci matur, dar cu firea înclinată către veselie, societate, comunicare, într-un anume registru discret, care l-a caracterizat, în răspăr cu necesarul exhibiţionism al actorului. Aerul său de domn nu i-a priit în comunism, într-un târziu a ales exilul. Actor cult, multilingv, şi-a continuat cariera teatrală în Germania până departe de vârsta pensionării, în remarcabile reprezentaţii clasice, unde puternicul său glas domina scena. Timp în care nu a încetat să scrie versuri, de melancolică tentă şi dulce degustare a verbului.

Între ultimul său volum de versuri publicat în ţară (Rondeluri - 1980) şi cel la întoarcere, O lumină de cuvinte, 1994, optzecişti şi nouăzecişti au ocupat aria lirică, generaţia pierdută, căreia i-a aparţinut Dinu Ianculescu a trecut în paginile istoriilor literaturii, aproape toţi reprezentanţii ei au părăsit această lume, succesiunea modernismelor a obosit, ca şi resurecţia valurilor de suprarealism, a eliberat lirica de ultimele canoane, devenind poezie/ poem tot ce aşează în pagină rândurile cu largi margini de ambele părţi ale foii. Nu este poet, - bărbat, femeie - numai cine se încăpăţânează să nu fie, din cine ştie ce complex interior. O pătrăţică de spaţiu rămâne disponibilă versului clasic. Şi încă.

La reapariţia poetului Dinu Ianculescu în vitrina literară vorbeam de un element depăşind, în sonetele şi rondelurile lui, jocul de rime şi articulaţii al genului, pretinzător de virtuozitate, însă puţin penetrant în profunzime, mă refeream la o coardă lirică de o mai adâncă vibraţie - şi care, totuşi, nu trăda matca. Văr primar cu epigramistul, autorul de sonete/ rondeluri nu devine niciodată un demiurg, nici damnatul cu turn abolit, el rămâne un Călător răpit de frumuseţile firii, de farmecele Doamnei sale, sensibil la frumuseţea formelor şi la rigoarea canoanelor, în care vede pârghii şi nu obstacole. Cu valul de impresii şi de imagini ce-i provoacă fervoarea, dar şi cu neliniştea faţă cu indescifrabilul Timp.

Şi astfel, în al noulea deceniu de viaţă, Dinu Ianculescu publică volumul de versuri în aşteptarea Timpului ştiut - (Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2009), culegere din precedentele tomuri, dimpreună cu cele mai noi producte lirice, într-o remarcabilă continuitate de viziune, pe urcătoare trepte. Este o sinteză a unei vocaţii intarisabile a celui care şi în viaţa profesională a recitat versuri, a pronunţat tirade, a îmbrăcat mantii, în duhul unor trecute epoci - ca şi în cotidian! Un destin, fireşte, dar şi un act de voinţă, o opţiune. Activitatea sa de creaţie, senină, luminoasă, cu răgazuri, raite şi refugii în crânguri edenice a compensat pătimaşele încordări de pe scena teatrului, dureroasele realităţi ale existenţei sub comunism. Primele sale încercări lirice se înscriu într-un cadru tradiţionalist, reformat de uşoare nuanţe moderniste, vitalizând bătrâneţile genului: "într-un amurg, argintiul peşte a uitat/ să rostească rugăciunea de seară/ şi-a adormit îmbrăcat."

Plăcerea pentru joc este evidentă la un poet respectuos la capriciile rimei, cu inimă pentru ritm şi fluid muzical, întru obedienţa canonului. Un canon îngăduitor: "Asul şi valetul împreună/ au jucat sub mâna mea sub lună.// Vântul a furat o jumătate/ şi ceva din cărţile tăiate// şi-am rămas cu-un popă şi cu-o damă,/ până norii-şi leapădă din scamă" (Danţ). Inspiraţia e clasică, oarecum pillatescă în umbra peisajului, cu ceva din triumfalismul şi prea plinul lui Radu Gyr. De la primul: "Marmora de Paros, albă, rece, grea,/ am s-o înalţ să-nvingă depărtarea şi/ palida lucire care mă lovi/ când din creanga bolţii a căzut o stea" (Antică). Din celălalt: "Ierni de demult cu zurgălăi/ sunaţi la săniile duse,/ vă mai aud şi-acum, când nu se/ mai văd în depărtare căi// şi toate vorbele sunt spuse/ şi câmpul adunat în clăi./ Ierni de demult cu zurgălăi/ sunaţi la săniile duse" (Ierni de demult cu zurgălăi).

Doamna din stihuri este alintată cu majusculă, trubaduresc, dar nu şi pomenită pe nume, în mare tonul este elegiac, încă din tinereţe poetul evocă vremi vechi, vai, irecuperabile: "Mai trăieşte, oare, calul/ care ne ducea pe munţi/ când copacii erau mulţi/ şi pe umeri purtai şalul/ şi cu frunzele pe frunte/ vânturile porneau balul?/ Mai trăieşte, oare, calul care ne ducea pe munţi?" Când tiparele se topesc, sonul e ludic, se supune virtualităţilor vocalei: "Cetate brună,/ trup ireal./ Uşor egal/ aerul sună.// Vale cu deal/ totul se-adună./ Ci, noapte/ bună în ideal.// Uşor, egal." (uşor, egal) Cenestezic simţite, elementele se desfăşoară simfonic, lumea este o feerie risipind frunzare şi ghirlande de roze, expuse vitregiei anotimpurilor: "Printre trandafiri/ vântul mână cai,/ tropote şi hai,/ muzici şi oştiri.// - într-un lung alai/ printre prăbuşiţi - Printre trandafiri,/ vântul mână cai./" (Printre trandafiri). O filosofie a trecerii se alcătuieşte în muzicalul susur al verbului: "Depărtările cu îngeri/ nopţile nu ne dau pace/ Caii fug, pădurea tace,/ zarea s-a umplut de sânge// Ce se face, se desface,/ ce s-a risipit se strânge, Marea pe nisip îşi frânge/ vânturile-ncolo-ncoace" (Caii fug, pădurea tace).

Născute ca spre a fi recitate, versurile au facondă, titlul fiecărei piese devine un program - "Să dormi în flori, să cauţi prin grădini", "Aşteptam să cadă umbrele pe apă" - în fapt fiecare deschizând un rondel. Departe de a se vrea nou, poemul caută vechime şi obţine prezenţă, convivialitate - cu chiar recurgere la metrul popular: "Am dat totul pe nimic/ şi acum risipa-i gata/ vine întristare, plata/ cailor de tras la dric.// vine sapa şi lopata,/ vin strigările în plic,/ Am dat totul pe nimic/ şi acum risipa-i gata" (Am dat totul pe nimic).

Vorbeam de un palpit al versului depăşind mecanismul de ceasornic al sonetului/ rondelului, de ceea ce adaugă gravitate temei fortuna labilis, de acel Timp ştiut, din chiar titlul culegerii: "Vorbim şi vorba s-a făcut văzduh,/ Atâtea vorbe-n negrăit zburară,/ Ne-au fost cândva o falnică povară./ Şi au rămas acuma fără trup.// Am ars şi noi în miezul lor de ceară,/ pe care l-au clădit sărind din stup -/ Vorbim şi vorba s-a făcut văzduh,/ Atâtea vorbe-n negrăit zburară" (Vorbim şi vorba s-a făcut văzduh). Sentimentul zădărniciei poate fi cântat în stanţe graţioase, precum şi acela al despărţirii de viaţă: "Nu mai visez! A început plecarea,/ câte-un popas din când în când mai fac./ Privesc în jur cum toate se desfac/ Şi cum se-n­dreaptă către iarnă zarea// Dau un regat pe-o frunză de copac,/ pe-un vânt domol care sărută marea./ Nu mai visez!/ A început plecarea/ Câte-un popas din când în când mai fac". ("Nu mai visez! A început plecarea"). Anotimpurile trec, sonurile se rostuiesc: "începe frigul! Doamne, dă putere/ şi linişte pădurii şi grădinii./ Ci, mie dă-mi poverile şi spinii/ şi vântului o aripă de miere.// când în fereastră se înfruntă crinii/ - Cerească milă celui care cere -/ începe frigul! Doamne dă putere/ şi linişte pădurii şi grădini...

Lumină, confort, gratuitate, în fericite aruncări de zaruri...

http://www.romlit.ro/n_fericite_aruncri_de_zaruri

TEATRU: Tom şi Huck au plecat pe Mississipi actor premieră: Teatrul Naţional Radiofonic Tristan şi Isolda actor premieră: Teatrul Naţional Radiofonic