Aniversarea zilei: Bette Davis

[altmariusfilm]

Bette Davis

De la Wikipedia, enciclopedia libera

Bette Davis
Bette Davis în Dor nestins, 1942.
Nume la naştere	Ruth Elizabeth Davis
Născut(ă)	5 aprilie, 1908 Lowell, Massachusetts, SUA
Decedat(ă)	6 octombrie, 1989 Neuilly-sur-Seine, Franţa
Căsătorit(ă) cu	Harmon Nelson (1932 – 1938) Arthur Farnsworth (1940 – 1943) William Grant Sherry (1945 – 1950) Gary Merrill (1950 – 1960)

Ruth Elizabeth Davis, cunoscută ca Bette Davis, (5 aprilie 1908 – 6 octombrie 1989) a fost o actriţă americană de teatru, film şi televiziune, laureată de două ori a Premiului Oscar. Cunoscută pentru dorinţa sa de a interpreta caractere deloc simpatice, Davis a fost constant apreciată pentru performanţele sale actoriceşti relevate într-o paletă foarte largă de diferite tipuri de filme: de la filme poliţiste şi filme istorice, iar ocazional comedii, până la filmele care au consacrat-o inconfundabil, drame romantice.

După ce a apărut în piese de pe Broadway, Davis s-a mutat la Hollywood, California în 1930, dar filmele sale timpurii au fost lipsite de succes. S-a alăturat studioului Warner Bros. în 1932, după care şi-a început prolifica şi apreciata carieră cinematografică cu câteva interpretări care au fost foarte bine primite atât de public cât şi de critică.

În 1937, dorind să se elibereze de tutela contractuală a studiourilor Warner Brothers, a intrat cu acest studio într-un conflict legal. Pierderea acestui proces larg mediatizat, care a fost de fapt o înfrângere aparentă, a marcat începutul perioadei cele mai fertile din viaţa artistică a actriţei. După aceasta, până la sfârşitul anilor '40, Bette Davis a rămas una dintre actriţele americane de film cele mai apreciate, cunoscută pentru stilul său actoricesc intens, profund şi puternic.

Davis a câştigat o reputaţie de perfecţionistă, care putea fi adesea foarte combativă. Se cunosc numeroase cazuri de confruntări dintre ea şi şefi ai studiourilor, colegi, regizori şi producători. Stilul ei direct, maniera verbală şi nelipsita ţigaretă au contribuit masiv la imaginea personalităţii sale, fiind adesea imitată şi satirizată.

Davis a fost co-fondatoarea Hollywood Canteen, dar şi prima femeie care a fost preşedinte a Academy of Motion Picture Arts and Sciences. A fost, de asemenea, prima actriţă care a fost de zece ori nominalizată pentru zece premii Oscar şi prima femeie care a primit distincţia Lifetime Achievement Award din partea Institutului American de Film. Cariera ei a avut mai multe momente de declin, dar şi de revenire. Bette Davis însăşi a recunoscut că relaţiile sale personale au contat negativ de-a lungul carierei sale. A fost căsătorită de patru ori, fiind o dată văduvă şi de trei ori divorţată, dar şi-a crescut copiii singură. Deşi ultimii ani ai vieţii ei au fost umbriţi de un cancer de sân care i-a fost fatal, totuşi a continuat să lucreze până aprope de deces, jucând mai mult de o sută de roluri în film, televiziune şi teatru, dintre care foarte multe au rămas memorabile. În 1999, Davis a fost clasată pe locul 2, după Katherine Hepburn, pe lista celor mai bune actriţe ale tuturor timpurlor realizată de Institutul American de Film.

Viaţa şi cariera

Viaţa şi cariera timpurie (1909 - 1929)

Ruth Elizabeth Davis, cunoscută din fragedă copilărie ca „Betty”, s-a născut în Lowell, statul american Massachusetts, fiind fiica lui Harlow Morrell Davis şi Ruth („Ruthie”) Augusta Favor. Sora ei, Barbara (cunoscută ca „Bobby”), s-a născut în 25 octombrie 1909. Familia avea descendenţi englezi, francezi şi galezi.^[1] În 1915, părinţii viitoarei actriţe s-au despărţit, iar în 1921 Ruth Davis s-a mutat împreună cu fetele în New York City, unde a lucrat ca fotograf.

Betty a fost atrasă de profesiunea de actriţă după ce l-a văzut pe Rudolph Valentino în filmul din 1921 Cei patru călăreţi ai apocalipsului, respectiv pe Mary Pickford în filmul, din acelaşi an 1921, Micul lord Fauntleroy,^[2] şi şi-a schimbat ortografia numelui după personajul "Bette" din opera lui Honoré de Balzac, La Cousine Bette.^[3] A fost încurajată de mama ei, care dorise de asemeni să devină actriţă.

A studiat la Academia Cushing în Ashburnham, Massachusetts, unde l-a întâlnit pe viitorul ei soţ, Harmon O. Nelson, poreclit „Ham”. În 1926 a văzut piesa de teatru Raţa sălbatică cu Blanche Yurka şi Peg Entwistle. Davis a povestit mai târziu cum această experienţă i-a inspirat devotamentul total în alegerea carierei: „Înainte de acea reprezentare voiam să fiu actriţă. După ce s-a terminat, trebuia să fiu actriţă... exact ca Peg Entwistle”.^[4] A dat concurs pentru a fi admisă la Manhattan Civic Repertory dar a fost respinsă de Eva LeGallienne (fondatoarea acestuia), care i-a descris atitudinea ca fiind „nesinceră” şi „frivolă”.^[5] A fost acceptată de Şcoala de teatru John Murray Anderson şi a studiat dansul cu Martha Graham.

A dat concurs pentru George Cukor, şi cu toate că acesta nu a fost foarte impresionat, i-a oferit lui Davis primul rol plătit - timp de o săptămână a jucat rolul unei fete din cor în piesa Broadway. A fost apoi aleasă să joace rolul lui Hedwig din Raţa sălbatică, rol interpretat anterior şi de Entwistle. După reprezentări în Philadelphia, Washington şi Boston, şi-a făcut debutul pe Broadway în 1929 în Broken Dishes, urmat de Solid South. Un producător de la Universal Studios a observat-o şi a invitat-o la Hollywood pentru a da audiţii.

Tranziţia de pe scenă în film (1930 - 1936)

În Hell's House (1932)

Însoţită de mama ei, Davis a călătorit cu trenul la Hollywood, ajungând pe 13 decembrie 1930. A observat cu mirare că nimeni de la studio nu a fost trimis să o întâmpine; un anjagat o aşteptase, dar plecase deoarece „nimeni nu arăta a actriţă.” A fost respinsă la prima audiţie, dar a fost folosită în alte audiţii pentru alţi actori. Într-un interviu din 1971 cu Dick Cavett, a povestit întâmplarea, făcând o observaţie: „Eram cea mai yankee, cea mai modestă virgină care a păşit vreodată pe Pământ. M-au aşezat pe o canapea, şi am testat 15 bărbaţi ... Toţi au trebuit să stea pe mine şi să mă sărute pasional. Vai, credeam că o să mor. Am crezut că o să mor.”^[6] O a doua audiţie a fost aranjată pentru Davis pentru filmul A House Divided (1931). Îmbrăcată nepotrivit, cu un decolteu mare, a fost refuzată de regizorul William Wyler, care a comentat cu voce tare „Ce părere aveţi despre aceste dame care-şi dezvăluie pieptul crezând că vor obţine roluri?”^[7] Carl Laemmle, şeful studiourilor Universal, a vrut să o trimită pe Davis acasă, dar Karl Freund i-a spus că aceasta are „ochi adorabili” şi că ar fi potrivită pentru The Bad Sister (1931), film în care avea să-şi facă astfel debutul.^[8] Emoţiile i s-au mărit după ce l-a auzit pe şeful de producţie, Carl Laemmle Jr. spunându-i unui şef că Davis avea „la fel de mult sex appeal ca Slim Summverville”, unul dintre actorii distribuiţi în film.^[9] Filmul nu a avut succes, iar următorul ei rol în Seed (1931) a fost prea mic pentru a atrage atenţia.

Studiourile Universal i-au reînnoit contractul pentru încă trei luni, având un mic rol în Podul Waterloo (1931) înainte de a fi împrumutată companiilor Columbia Pictures pentru The Menace şi Capital Films pentru Hell's House (ambele în 1932). După nouă luni şi şase filme fără succes, Laemmle a decis să nu-i reînnoiască contractul. George Arliss a ales-o pe Davis în rolul principal din filmul The Man Who Played God (1932), iar pentru tot restul vieţii, Davis l-a numit pe acesta ca fiind cel care a ajutat-o să pătrundă în lumea de la Hollywood. The Saturday Evenind Post a scris: „nu e numai frumoasă, dar este şi plină de farmec”, comparând-o cu Constance Bennett şi Olive Borden.^[10] În urma acestui rol, Warner Bros. i-a oferit un contract pe cinci ani.

În 1932 s-a căsătorit cu Harmon „Ham” Nelson, care fusese examinat amănunţit de către presă: cei 100$ câştigaţi săptămânal de el nu se comparau cu cei 1.000$ câştigaţi de Davis pe săptămână. Davis a discutat despre această problemă, spunând că multe neveste de la Hollywood câştigă mai mult decât soţii lor, dar situaţia era dificilă pentru Nelson, care a refuzat s-o lase pe Davis să cumpere o casă până când îşi va putea permite el.^[11]

În rolul lui Mildred în Sclavia umană (1934), Davis a fost aclamată pentru interpretarea dramatică.

După mai mult de 20 de roluri în filme, rolul vicioasei şi neîngrijitei Mildred Rogers în Sclavia umană („Robie”) (1934), o adaptare după romanul omonim de W. Somerset Maugham, i-a adus primele recenzii pozitive importante. Multe actriţe se temeau să joace astfel de personaje, refuzând astfel rolul, dar Davis a văzut-o ca pe o ocazie să-şi demonstreze talentele actoriceşti. Partenerul ei în film, Leslie Howard, o respinsese iniţial, dar pe măsură ce filmările avansau atitudinea lui s-a schimbat, apreciindu-i abilităţile. Rezigorul John Cromwell a fost de acord cu multe din sugestiile ei, spunând că „a avut încredere în instinctele ei”. Davis a insistat să fie prezentată realistic pe patul de moarte: „ultimele etape ale tuberculozei, sărăcia şi neglijenţa nu sunt lucruri frumoase, şi am de gând să arăt convingător.”^[12]

Filmul a fost un succes, iar jocul actoricesc al acesteia a fost apreciat de către critici, un editor de la Life Magazine spunând că „probabil a avut cea mai bună interpretare înregistrată vreodată de o actriţă americancă”.^[13] Davis a anticipat că recenziile favorabile îi vor încuraja pe cei de la Warner Bros. să o distribuie în roluri mai importante, fiind dezamăgită când Jack Warner a refuzat să o lase să apară în filmul S-a întâmplat într-o noapte realizat de Columbia Studios, distribuind-o în schimb în melodrama Housewife.^[14] Când s-au anunţat nominalizările pentru Premiile Academiei, iar Davis nu a fost nominalizată pentru rolul din Sclavia umană, The Hollywood Ciziten News a pus la îndoială omisiunea, iar Norma Shearer, ea însăşi nominalizată, s-a alăturat unei campanii care avea ca scop nominalizarea lui Davis. Howard Estabrook, preşedintele Academiei, a făcut un anunţ prin care anunţa că „datorită circumstanţelor, votanţii vor avea voie să scrie pe buletinul de vot ce nume doresc”, aceasta fiind singura dată în istoria premiilor Oscar în care un candidat nenominalizat la un premiu să fie luat în considerare.^[15] Claudette Colbert a câştigat premiul pentru S-a întâmplat într-o noapte, dar vâlva a dus la o schimbare în procedura de votare de anul următor.^[16][17]

Davis a apărut în rolul unei actriţe cu probleme în filmul Patima (1935), primind recenzii foarte bune. E. Arnot Robertson a scris în Picture Post: „Cred că Bette Davis ar fi fost arsă pe rug dacă ar fi trăit acum două - trei sute de ani. Când o vezi, ai impresia stranie că este încărcată cu electricitate, care nu are unde să se scurgă.” The New York Times a numit-o „una din cele mai interesante actriţe care apar pe ecranul nostru.”^[18] A câştigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă, dar l-a numit un „premiu de consolare” după întâmplarea cu Sclavia umană.^[19] Pentru restul vieţii, Davis a susţinut că ea i-a dat numele de „Oscar” statuetei deoarece posteriorul acesteia semăna cu cel al soţului ei al cărui prenume era Oscar,^[20][21] cu toate că a fost contrazisă de Academy of Motion Picture Arts and Sciences, printre alţii.

În următorul ei film, Pădurea împietrită (1936), Davis a apărut alături de Leslie Howard şi Humphrey Bogard, dar Bogard, în primul său rol imporant, a fost acela care a primit majoritatea criticilor pozitive. Davis a continuat să apară în diverse filme de-a lungul următorilor doi ani, dar majoritatea au fost considerate mediocre.

Procesul cu Warner Bros. (1936 - 1937)

Convinsă de faptul că din cauza acestor filme cariera ei are de suferit, Davis a acceptat o ofertă din 1936, de a apărea în două filme englezeşti. Ştiind că încalcă contractul cu Warner Bros. a plecat în Canada pentru a evita să fie dată în judecată. În cele din urmă, procesul dintre Davis şi Warner Bros. s-a desfăşurat în Anglia, actriţă sperând să poată scăpa de contract.^[22] Aceasta a povestit declaraţia lui Sir Patrick Hastings, avocatul companiei Warner Bros. Hastings a cerut judecătorului „să ajungă la concluzia că aceasta este doar o tânără doamnă imorală care vrea mai mulţi bani.” A luat în batjocură declaraţia lui Davis în care-şi descria contractul ca fiind „sclavie”, declarând, incorect, că aceasta este plătită cu 1.350 dolari pe săptămână, adăugând că „dacă cineva doreşte să mă pună în sclavie continuă pe baza acestei renumeraţii, voi cântări oferta.” Presa britanică nu a fost de acord cu Davis, făcând-o să pară nerecunoscătoare şi plătită mai mult decât ar merita.^[23]

Davis i-a explicat unui jurnalist punctul ei de vedere: „Ştiam că dacă voi continua să mai apar în multe filme mediocre, nu aş mai fi avut pentru ce carieră să lupt.”^[24] Avocatul lui Davis a prezentat apoi plângerile actriţei - dacă refuză să joace un rol este suspendată fără plată, perioada în care este suspendată adăugându-se la contract, că poate fi chemată să joace orice rol indiferent de părerea ei, că ar putea fi nevoită să susţină un partid politic în ciuda opiniei ei, şi că imaginea ei ar putea fi folosită în orice scop considerat aplicabil de studio. Jack Warner a fost martor în proces, iar la întrebarea „Orice rol îi oferiţi să joace, chiar de este lipsit de gust şi ieftin, ea trebuie să-l joace?” acesta a răspuns „Da, trebuie să-l joace”.^[25]

Sentinţa procesului dată de Branson J. în Înalta Curte Engleză a fost clasat sub numele de Warner Bos Studio Incorporated vs. Nelson în 1937 1 KB 209. Davis a pierdut procesul şi s-a reîntors la Hollywood, îndatorată şi fără venituri, pentru a-şi continua cariera. Olivia de Havilland a intentat un proces similar în 1943 şi a câştigat.

Succesul ca „al cincilea frate Warner” (1937 - 1941)

Davis a început lucrul la Marked Woman (1937) în rolul unei prostituate, într-o dramă contemporană cu gangsteri, inspirată de cazul lui Lucky Luciano. Filmul şi interpretarea lui Davis au primit recenzi excelente, iar statutul ei de actriţă în rol principal s-a mărit.

În timpul filmărilor următorului ei film, Jezebel, Davis a început o relaţie sentimentală cu regizorul William Wyler. Aceasta l-a descris ca fiind „dragostea vieţii mele”, spunând că turnarea filmului cu el a fost „vremea când am fost cel mai fericită.”^[26] Filmul a fost de asemenea un succes, iar interpretarea lui Davis în rolul unei frumoase din Sud i-a adus un al doilea premiu Oscar, ducând la speculaţii că aceasta va juca un rolul asemănător, cel al lui Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului. Davis şi-a exprimat dorinţa de a juca ea rolul, iar în timp ce David O. Selznick căuta o actriţă pentru a o interpreta pe Scarlett, un vot organizat de un post radio a indicat-o pe Davis ca fiind favorita publicului. Warner i-a oferit serviciile actriţei lui Selznick într-o înţelegere ce îi includea şi pe Errol Flynn şi Olivia de Havilland, dar Selznick nu a considerat-o pe Davis potrivită, respingând oferta.^[27]

Jezebel a marcat începutul celei mai de succes perioade din cariera lui Davis, fiind timp de câţiva ani inclusă pe lista „Cele mai valoroase 10 vedete”.^[28] În contrast cu succesul lui Davis, soţul ei, Ham Nelson, a eşuat în încercarea de a-şi costrui o carieră, relaţia dintre cei doi răcindu-se. În 1938 Nelson a obţinut dovezi conform cărora Davis avea o relaţie sexuală cu Howard Hughes, înaintând actele de divorţ datorită „atitudinii crude şi inumane” ale acesteia.^[29]

La sfârşitul anilor '30, Davis era cea mai de succes actriţă a companiei Warner Brothers, aceştia începând să o portretizeze având o atitudine fermecătoare, precum în trailerul pentru filmul Victoria întunericului (1939).

În timpul filmărilor pentru Victoria întunericului (1939), Davis a fost foarte emotivă, dorind la un moment dat să abandoneze proiectul, până când Hal Wallis a convins-o să-şi canalizeze disperarea în modul de a juca rolul. Filmul a devenit unul din cele mai de succes ale anului, iar rolul lui Judith Traherne i-a adus o nominalizare pentru premiile Oscar. În următorii ani, Davis a numit reprezentaţia aceasta ca fiind favorita ei.^[30]

A mai apărut în alte trei filme de succes în 1939: The Old Maid cu Miriam Hopkins, Juarez cu Paul Muni şi Elisabeta şi Essex cu Errol Flynn. Ultimul a fost primul şi singurul ei film color din perioada ei de glorie. Pentru a o interpreta pe Elisabeta I a Angliei care era mai în vârstă decât ea, Davis şi-a ras sprâncenele. În timpul filmărilor a fost vizitată pe platourile de filmare de Charles Laughton. Ea i-a spus că are siguranţa să joace rolul unei femei de 60 de ani, la care Laughton i-a răspuns: „Niciodată să nu pleci capul. Acesta este singurul mod în care poţi creşte în această profesie. Trebuie tot timpul să încerci lucruri noi, altfel vei deveni stereotipică.” Amintindu-şi episodul mulţi ani mai târziu, David a povestit cum sfatul lui Laughton a influenţat-o de-a lungul carierei.^[31]

Ochii distinctivi ai actriţei erau adesea folosiţi pentru efect dramatic, precum în acest prim-plan din Taina ei(1940).

În această perioadă Davis a devenit cel mai profitabil star al Warner Bros., descrisă ca „Al cincilea frate Warner”, primind cele mai importante roluri feminine. Imaginea ei era îngrijită cu mai multă atenţie; cu toate că a continuat să joace roluri de caracter, era adesea filmată de aproape pentru a-i accentua ochii caracteristici. All This and Heaven Too (1940) a devenit cel mai de succes film din cariera lui Davis până în acel moment, în timp ce Taina ei a fost considerat „unul din cele mai bune filme ale anului” de către The Hollywood Reporter, Davis fiind apreciată pentru modul cum a interpretat o ucigaşă adulteră.^[32] În acea perioadă, actriţa avea o relaţie sentimentală cu fostul coleg George Brent, care a cerut-o în căsătorie. Davis a refuzat deoarece îl întâlnise pe Arthur Farnsworth, un hangiu din Noua Anglie. Cei doi s-au căsătorit în decembrie 1940.

În ianuarie 1941 Davis a devenit prima femeie preşedinte a Academiei de arte şi ştiinţe cinematografice, dar s-a opus membrilor comitetului prin felul ei iute de a fi şi a propunerilor radicale. Fiind pusă faţă în faţă cu dezaprobare şi rezistenţă din partea comitetului, Davis a demisionat. Succesoarea ei a fost Jean Hersholt, care a implementat schimbările sugerate de Davis.

William Wyler a regizat filmul Vulpile (1941) după cartea omonină de Lilliam Hellman, dar Davis şi acesta nu au căzut de acord referitor la personajul Regina Giddens. Preluând un rol jucat iniţial de Tallulah Bankhead, Davis era de părere că interpretarea originală a lui Banckhead era potrivită şi că aceasta era precum personajul lui Hellman, dar Wyler dorea ca personajul să fie mai gingaş. Davis a refuzat compromisul; a mai fost nominalizată pentru un premiu Oscar pentru interpretarea acestui rol, după care nu a mai lucrat niciodată cu Wyler.

În acelaşi ani Davis a avut o scurtă apariţie în Shining Victory, debutul regizoral al prietenului ei Irving Rapper.^[33] Aceasta avea să mai regizeze patru filme cu ea: Dor nestins (1942), Secara e verde (1945), Deception (1946) şi Another Man's Poison (1952).

Războiul şi tragedii personale (1942 - 1944)

Bette Davis servind soldaţii din Hollywood Canteen. Pentru eforturile depuse aceasta a primit medalia pentru servicii civile distinse din partea Ministerului Apărării al Statelor Unite.

În urma atacului de la Pearl Harbor Davis a petrecut primele luni din 1942 vânzând obligaţiuni de război. După ce Jack Warner a criticat tendinţa ei de a linguşi mulţimea pentru a cumpăra, aceasta i-a amintit că publicul îi aprecia interpretările ei de scorpie. A vândut obligaţiuni în valoare de două milioane de dolari în două zile şi o poză cu ea din Jezebel pentru suma de 250.000 dolari. A jucat pentru regimentele de oameni de culoare, fiind singurul membru alb într-o trupă formată de Hattie McDaniel, care le includea şi pe Lena Horne şi Ethel Waters.^[34]

La sugestia lui John Garfield de a deschide un club pentru militari în Hollywood, Davis — cu ajutorul lui Warner, Cary Grant şi Jule Styne — a transformat un vechi club de noapte în Hollywood Canteen, deschis pe 3 octombrie 1942. Cele mai importante staruri de la Hollywood s-au oferit să-i distreze pe militari gratis. Davis se asigura în fiecare noapte că vor fi câteva „nume” importante care-i vor vizita pe soldaţi.^[35] S-a jucat pe ea însăşi în filmul Hollywood Canteen, care a folosit cantina ca decor pentru o poveste ficţională. Davis a spus: „Sunt câteva realizări în viaţa mea de care sunt sincer mândră. Hollywood Cantine este unul dintre ele.” În 1980 a primit Medalia pentru servicii civile distinse , cel mai mare grad oferit unui civil din partea Ministerului Apărării al Statelor Unite, pentru munca depusă în „Hollywood Canteen”.^[36]

Davis arătase iniţial puţin interes în filmul Dor nestins (1942) până Hal Wallis a sfătuit-o să accepte rolul deoarece femeile aveau nevoie de drame romantice pentru a le distrage atenţia de la realităţile vieţii. A devenit unul din cele mai cunoscute „filme pentru femei” ale sale. În una din cele mai imitate scene, Paul Henreid aprinde două ţigări în gură înainte de a-i da una lui Davis. Criticii de film au aplaudat interpretarea lui Davis, spunând că Davis a dat filmului „o demnitate nu neapărat permisă de scenariu”.^[37]

La începutul anilor '40, o parte din filmele în care a jucat Davis au fost pe teme de război, precum Watch on the Rhine (1943) şi Thank Your Lucky Star (1943), un muzical cavalcadă cu mulţi actori cunoscuţi, fiecare dintre vedetele implicate donând banii obţinuţi către Hollywood Canteen. Davis a interpretat un cântec, „They're Either Too Young or Too Old”, care s-a bucurat de succes după lansarea filmului.

Davis a terminat Mr. Skeffington (1944) după decesul soţului ei. Dificila producţie a fost îngreunată de comportamenul actriţei pe platourile de filmare, fiind urmată de recenzii negative ale interpretării.

Old Acquaintance (1943) le-a readus împreună pe Davis şi Miriam Hopkins în povestea a două prietene care trec printr-o perioadă dificilă după ce una dintre ele devine o romancieră cunoscută. Pe parcursul filmărilor, Davis a simţit că Hopkins încearcă să atragă atenţia asupra sa. Regizorul Vincent Sherman a povestit despre competitivitatea şi animozitatea dintre cele două actriţe, iar Davis glumea adesea că nu s-a controlat deloc într-o scenă în care, într-un moment de furie, trebuia s-o scuture pe Hopkins.^[38]

În august 1943, Arthur Farnsworth, soţul lui Davis, s-a prăbuşit în timp ce se plimba pe o stradă din Hollywood, decedând două zile mai târziu. O autopsie a scos la iveală că responsabilă pentru căzătură era o fractură de craniu ce avusese loc cu două săptămâni înainte. Davis a depus mărturie în faţa unui juriu că nu avea cunoştinţă de un eveniment care să fi cauzat rana. Verdictul dat a fost cel de „moarte accidentală”. Distrusă de durere, Davis a încercat să se retragă din următorul ei film, Mr. Skeffington (1944), dar Jack Warner, care oprise producţia după decesul lui Farnsworth, a convins-o să continue.

Cu toate că îşi câştigase o reputaţie în a fi de neclintit şi pretenţioasă, comportamentul ei în timpul filmărilor pentru Mr. Skeffington a fost nesigur şi intermitent. S-a înstrăinat de regizorul Vincent Sherman, refuzând să filmeze anumite scene şi insistând ca unele decoruri să fie reconstruite. A improvizat o parte din dialog, încurcându-i pe ceilalţi actori, şi înfuriindu-l pe scenaristul Julius Epstein, care a fost chemat să şi rescrie unele scene la comanda actriţei. Davis şi-a exprimat după un timp comportamentul: „când eram foarte nefericită, eram mai degrabă tăioasă decât să mă plâng”. Unii critici de film nu au fost de acord cu „excesul de interpretare”,^[39] dar în ciuda recenziilor mixte, a primit încă o nominalizare pentru un premiu Oscar.

Declinul profesional (1945 - 1949)

Davis s-a căsătorit în 1945 cu un artist, William Grant Sherry care, la nevoie, lucra şi ca masor. Ea s-a simţit atrasă de el deoarece i-a spus că nu auzise de ea şi deci nu este intimidat de ea.^[40]

Davis a refuzat să joace rolul lui Mildred Pierce din filmul omonim,^[41] rolul revenindu-i lui Joan Crawford, care a primit un premiu Oscar pentru interpretare, Davis preferând să apară în Secara e verde (1945). Acolo a jucat rolul unei învăţătoare engleze fără gust estetic, care salvează un tânar miner de la o viaţă petrecută în minele de cărbune, oferindu-i o educaţie. Filmul a fost primit cu recenzii pozitive de către critici, cu toate că nu a atras un număr mare de spectatori. Următorul ei film, Viaţă furată (1946), a fost singurul film făcut de ea cu propria casă de producţie, BD Productions.^[42] Filmul nu a primit recenzii bune, dar a fost un succes de casă. A urmat Deception (1946), primul ei film care a pierdut bani.^[43]

Possessed (1947) a fost scris special pentru Davis,^[44] urmând a fi următorul ei proiect, după Deception, însă ea a rămas însărcinată şi a plecat în concediu de maternitate. Joan Crawford i-a luat locul din nou, fiind nominalizată pentru premiul Oscar. În 1947, Davis a născut o fetiţă, Barbara (poreclită B.D.), actriţa scriind în memoriile sale că devenise atât de absorbită de rolul de mamă, încât s-a gândit să-şi încheie cariera. Relaţia cu Sherry a început să se deterioreze, şi cu toate că a continuat să apară în filme, popularitatea ei era într-o continuă scădere.^[45]

Printre rolurile oferite lui Davis pentru reîntoarcerea pe marele ecran a fost cel al lui Rose Sayer în Regina africană. Când a aflat că filmul avea să fie filmat în Africa, Davis a refuzat rolul, spunându-i lui Jack Warner „Dacă nu poţi filma filmul într-o barcă în spatele studioului, nu sunt interesată”. Rolul i-a revenit lui Katherine Hepburn, care a fost nominalizată la premiul Oscar.^[46] Lui Davis i s-a oferit şi un rol în adaptarea cinemografică a cărţii Women Without Men de Virgina Kellogg, o dramă a cărei acţiune are loc într-o închisoare pentru femei. Iniţial trebuia să apară alături de Joan Crawford în film, dar Davis a refuzat rolul, spunând că nu are de gând să apară într-un „film lesbi”, iar rolurile le-au revenit lui Agnes Moorehead şi Eleanor Parker. Filmul, intitulat Caged (1950), a fost nominalizat la câteva premii Oscar.^[47] I-a propus lui Jack Warner să realizeze două filme, Ethan Frome şi o biografie a lui Mary Todd Lincoln, dar acesta nu a fost de acord.

În 1948 Davis a fost distribuită în Winter Meeting, iar cu toate că iniţial a fost entuziastă, a aflat că Warner aranjase să fie filmată cu lumină „slabă” pentru a-i ascunde vârsta. Şi-a adus aminte că a văzut aceeaşi tehnică de iluminare „pe platourile de filmare ale unor filme cu Ruth Chatterton şi Kay Francis şi ştiam ce înseamnă asta”.^[48] A început să regrete că a acceptat rolul, fiind şi dezamăgită de abilităţile partenerului de filmări, Jim Davis. Nu a fost de acord cu unele rectificări din scenariu din cauza cenzurii, observând că multe dintre aspectele care au atras-o nu mai erau incluse. Filmul a fost descris de Bosley Crowther ca fiind „interminabil” adăugând „din toate dilemele mizerabile în care doamna Davis a fost implicată ... aceasta este probabil una din cele mai critice”. Filmul nu s-a bucurat de succes, iar studioul a pierdut aproape un milioan de dolari.^[49]

Davis a intrat în conflict cu partenerul ei din filmul Iunie, luna mireselor (1948), Robert Montgomery, descriindu-l apoi ca „varianta masculină a lui Miriam Hopkins... un actor excelent, dar dependent de a fi centrul atenţiei”.^[50] Aceasta a fost prima ei comedie realizată după o perioadă lungă de timp, Davis obţinând recenzii bune, cu toate că s-a dovedit a nu avea mare succes la public, aducând numai un profit mic. În ciuda insucceselor filmelor ei recente, în 1949 a negociat un contract de patru filme cu Warner Bros. care s-au angajat să o plătească cu 10.285 dolari pe săptămână, devenind astfel cea mai bine plătită femeie din Statele Unite.^[51]

Jack Warner a refuzat să o lase pe Davis să-şi aleagă filmele, distribuind-o în Dincolo de pădure (1949). Actriţa a urât rolul şi l-a implorat pe Warner să o redistribuie, dar acesta a refuzat. După ce filmul a fost realizat, Warner a eliberat-o pe Davis de contract la cererea ei. Recenziile filmului au fost usturătoare; Dorothy Manners a scris pentru Los Angeles Examiner că „filmul reprezintă un final nefericit pentru cariera ei impresionantă”.^[52] Hedda Hopper a notat că „Dacă Bette şi-ar fi propus să-şi distrugă cariera, nu ar fi putut alege ceva mai apropiat.”^[53] Filmul conţine replica „What a dump!” (rom. - „Ce fundătură!”), devenită una din cele mai cunoscute replici ale lui Davis.

Începutul unei cariere independente (1949 - 1960)

În rolul lui Margo Channing în Totul despre Eva (1950), unul din cele mai cunoscute şi apreciate filme ale actriţei.

În 1949 Sherry şi Davis se despărţiseră iar ziariştii de la Hollywood erau de părere că Davis era la sfârşitul carierei. A filmat The Story of a Divorce (lansat în 1951 sub titul Plată la cerere) dar nu a primit alte oferte. La scurt timp de la terminarea filmărilor, producătorul Darryl F. Zanuck i-a oferit rolul unei actriţe de teatru îmbătrânite, Margo Channing în filmul Totul despre Eva (1950). Claudette Colbert, pentru care fusese scris rolul, se lovise grav la spate şi, în ciuda faptului că producţia a fost oprită pentru două luni în speranţa că-şi va reveni, nu a fost în stare să înceapă lucrul. Davis a citit scenariul despre care a spus apoi că este cel mai bun pe care l-a citit vreodată, acceptând rolul imediat. La scurt timp s-a alăturat distribuţiei în San Francisco pentru a începe filmările. În timpul filmărilor a legat o strânsă prietenie ce a durat toată viaţa cu Anna Baxter, colegă de platou, şi a început o relaţie cu Gary Merrill, cu care apoi s-a căsătorit. Rezigorul filmului a spus că „Bette era perfectă. Visul unui regizor: actriţa pregătită”.^[54]

Criticii au lăudat interpretarea lui Davis, iar replica „Fasten your seatbelts, it's going to be a bumpy night” (rom. - „Ţineţi-vă bine, va fi o noapte cu peripeţii”) a devenit arhicunoscută. A fost din nou nominalizată la premiile Oscar, iar unii critici precum Gene Ringgold au descris jocul ei actoricesc în rolul lui Margo ca fiind „cea mai bună interpretare a ei din toate timpurile”.^[55] Pauline Kael nu a fost impresionat de film, dar de asemenea a lăudat-o pe Bette: „face ca toată producţia să prindă viaţă.”^[56]

Davis a câştigat premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes şi de la New York Film Critics Circle Award. A primit acelaşi premiu şi de la San Francisco Film Critics Circle Awards, după ce fusese numită de aceştia „Cea mai proastă actriţă” pentru rolul din Dincolo de pădure (1949). În aceeaşi perioadă a fost invitată să-şi lase urma palmelor în faţa celebrului Grauman's Chinese Theatre.

Pe 3 iulie 1950, divorţul lui Davis de William Sherry a fost finalizat, iar pe 28 iulie s-a căsătorit cu Gary Merrill. Cu acordul lui Sherry, Merrill a adoptat-o pe B.D., fiica lui Davis cu Sherry, iar în 1950 Davis şi Merrill au adoptat o fată pe care au botezat-o Margot. Familia a călătorit în Anglia, unde Davis şi Merrill au apărut într-un film, Another Man's Poison. Filmul a fost primit fără entuziasm atât din partea publicului cât şi din partea criticilor, iar ziariştii de la Hollywood au scris din nou că Davis şi cariera ei erau pe terminate, iar nominalizarea la premiile Oscar pentru Steaua (1952) nu avea cum s-o salveze.

Davis şi Merrill au adoptat un băiat, Michael, în 1952, iar Davis a apărut pe Broadway într-un teatru de revistă, Two's Company, regizat de Jules Dassin. Aceasta nu s-a simţit bine în afara ariei ei obişnuite de lucru; nu mai apăruse niciodată într-un muzical, experienţa ei în teatru era limitată, iar de la ultima ei apariţie pe scenă trecuseră 20 de ani. Era şi bolnavă, fiind operată de osteomielită la maxilar. Margot fusese diagnosticată cu o rană gravă pe creier datorită unei răni apărute în timpul naşterii sau la scurt timp după aceea, fiind în cele din urmă internată într-un sanatoriu. Davis şi Merill au început să se certe frecvent, B.D. relatând ulterior scene caracterizate de abuzul de alcool şi de violenţă conjugală.^[57]

Puţine din filmele lui Davis din anii '50 s-au bucurat de succes, iar multe din interpretările sale au fost criticate de criticii de specialitate. The Hollywood Reporter a descris modul lui Davis de a interpreta ca fiind „ceva ce te aştepţi să găseşti într-un club de noapte”, iar criticul londonez Richard Winninger a scris: „Miss Davis, care are un cuvânt de spus în legătură cu filmele în care apare, în comparaţie cu alte vedete, pare să fi căzut în egoism. Criteriul pentru alegerea filmelor sale par să fie că nimic nu trebuie să facă concurenţă unei manifestări totale a fiecarei faţete a artei sale. Numai filmele proaste par a fi suficient de bune pentru ea.”^[58] În vreme ce cariera îi decădea, căsătoria ei a continuat să se deterioreze până când a depus actele pentru divorţ în 1960. În anul următor, i-a murit mama.

Succes fluctuant (1962 - 1970)

Davis a primit ultima nominaliazre la premiile Oscar pentru rolul Baby Jane Hudson din What Ever Happened to Baby Jane? (1962), alături de Joan Crawford.

În 1962, Davis a apărut pe Broadway în producţia Noaptea iguanei, pentru care a primit recenzii mediocre. A părăsit producţia după patru luni acuzând p „boală cronică”. S-a alăturat lui Glenn Ford şi Ann-Margret pentru filmul de Frank Capra, O poveste ca în filme (producţie nouă a filmului lui Capra din 1933, Lady for a Day), bazat pe o poveste de Damon Runyon. A acceptat următorul ei rol în filmul horror Ce s-a întâmplat cu Baby Jane? după ce a citit scenariul, crezând că va atrage atenţia aceluiaşi public care a transformat filmul Psycho (1960) al lui Alfred Hitchcock într-un succes. A negociat o înţelegere, astfel încât să primească 10% din încasările mondiale ale filmului, pe lângă salar. Filmul a devenit unul din cele mai de succes producţii ale anului.^[59]

Davis şi Joan Crawford au jucat rolul a două surori bătrâne, foste actriţe, forţate de circumstanţe să locuiască împreună într-un conac. Regizorul Robert Aldrich a explicat că atât Davis cât şi Crawford erau conştiente de cât de mult însemna filmul pentru carierele lor în acel moment, spunând că „ar fi potrivit să spunem că cele două chiar se detestau, dar s-au purtat perfect.”^[60] După încheierea filmărilor, comentariile publice făcute de cele două fiecare contra celeilalte a cauzat ca tensiunea existentă să se transforme într-o duşmănie pe viaţă, iar când Davis a fost nominalizată la premiile Oscar, Crawford a făcut campanie împotriva ei. Davis avea să primească şi singura ei nominalizare la premiile BAFTA pentru această interpretare.

Fiica ei, B.D. a jucat un mic rol în film, iar când a însoţit-o pe Davis la Festivalul de Film de la Cannes l-a întâlnit pe Jeremy Hyman, unul din şefii la Seven Arts Productions. La scurt timp cei doi s-au căsătorit, cu permisiunea lui Davis. B.D. avea 16 ani.

În septembrie 1962 Davis a dat un anunţ în revista Variety căutând de lucru. Acesta a fost publicat la rubrica „Căutări serviciu - femei artiste”:

Mamă a trei copii - 10, 11 şi 15 ani—divorţată. Americancă. Treizeci de ani experienţă în filme artistice. Încă mă mai pot mişca, şi sunt mai amabilă decât se zvoneşte. Doresc serviciu stabil în Hollywood. (Lucrat pe Broadway)^[61]

Davis avea mai târziu să declare că anunţul a fost o glumă.

Davis şi-a menţinut succesul de-a lungul a câţiva ani. Dead Ringer (1964) a fost o dramă despre o crimă în care Davis a jucat rolul unor surori gemene, iar Where Love Has Gone (1964) a fost o dramă romantică bazată pe un roman de Harold Robbins. Davis a jucat rolul mamei lui Susan Hayward, dar filmările erau împiedicate de certurile dintre Davis şi Hayward.^[62] Secretul verisoarei Charlotte (1964) a fost continurea lui Robert Aldrich la Ce s-a întâmplat Baby Jane?, în care plănuia să le reunească pe Davis şi Crawford, dar când Crawford s-a retras din cauza unei boli la scurt timp de la începerea filmărilor, a fost înlocuită cu Olivia de Havilland. Filmul a avut un succes considerabil, reatrăgând atenţia asupra distribuţiei de veterani, care-i includea şi pe Joseph Cotten, Mary Astor şi Agnes Moorehead.

Până la sfârşitul deceniului, Davis a apărut în filmele britanice The Nanny (1965), Aniversarea (1968), şi Camere de legătură (1970), dar cariera ei a început să stagneze din nou.

[Nicoleta Cimpoae]