Aniversarea zilei: Adrian Paunescu

[altmariusliterar]

Adrian Păunescu

Literatura română

Pe categorii

Istoria literaturii române

Evul mediu Secolul 16 - Secolul 17 Secolul 18 -Secolul 19 Secolul 20 - Contemporană

Curente în literatura română

Umanism - Clasicism Romantism - Realism Simbolism - Naturalism Modernism - Tradiţionalism Semănătorism- Avangardism Suprarealism - Proletcultism Neomodernism - Postmodernism

Scriitori români

Listă de autori de limbă română Scriitori după genuri abordate Romancieri - Dramaturgi Poeţi - Eseişti Nuvelişti - Proză scurtă Literatură pentru copii

Portal România

Portal Literatură

Proiectul literatură

Toate articolele din serie

editează

Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, judeţul Bălţi, Basarabia, astăzi Republica Moldova) este un poet, publicist şi om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet şi ca organizator al Cenaclului Flacăra. Este unul din cei mai prolifici poeţi români contemporani; există şi critici literari, precum Virgil Ierunca, care-l consideră doar un foarte bun „rimător” şi nu un poet^{[necesită citare]}.

A debutat ca poet în 1960. Din 1973 conduce revista Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploieşti din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut şi pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul Analfabeţii, publicat în 1980 în Flacăra).

În perioada comunistă, a fost considerat de mulţi români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe dictatorul Nicolae Ceauşescu.

După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuşi iubirea. În calitate de publicist a mai condus ziarul Sportul românesc, o scurtă perioadă în 1999, şi a realizat emisiuni de fotbal la Antena 1.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Spre deosebire de alte personalităţi ale perioadei comuniste, Păunescu a promovat idei de stânga mai liberale, de inspiraţie occidentală. Relaţia lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice şi a neajunsurilor economice. Păunescu a întreţinut relaţii strânse cu membri ai aparatelor comuniste de stat şi partid. După 1989, Păunescu este unul din puţinii care nu renegă complet ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeţ.

Familia şi educaţia

Deşi născut în Basarabia (în Republica Moldova de astăzi), Păunescu şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârca, în judeţul Dolj. A absolvit Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Tatăl lui Păunescu, membru al Partidului Naţional Liberal, a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru "activităţi anti-comuniste" de regimul stalinist de după 1945 şi din această cauză Păunescu a trebuit să aştepte 3 ani înainte de a se putea înscrie la facultate. Păunescu a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

Activitatea politică

Între anii 1970-1980, Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra, pe care l-a înfiinţat, şi revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracţie indiscutabilă asupra tineretului şi a vieţii publice din România datorită combinaţiei de idei de stânga de inspiraţie occidentală şi de naţionalism. Mulţi artişti pe care autorităţile comuniste îi puteau considera "subversivi" au fost lansaţi sau promovaţi de Păunescu prin Cenaclul Flacăra.

Relaţia lui Păunescu cu regimul Ceauşescu este în general considerată ca ambiguă, mergând de la scrierea de poeme adulatoare la critici publice directe. Aceasta explică şi varietatea poziţiilor pro şi contra Păunescu de după 1989.

Din 1992 până în 1998 a fost membru în Partidul Socialist al Muncii, partid absorbit ulterior de PSD.

Actualmente este senator de Hunedoara din partea PSD.

• 1966-1968 - secretar al organizatiei U.T.C. de la Uniunea Scriitorilor din România;
• august 1968 - devine membru al Partidului Comunist Român. Este sancţionat cu vot de blam cu avertisment, în toamna anului 1985;
• 1992-1998 - membru al Partidului Socialist al Muncii, căruia îi devine vicepreşedinte în 1993 şi primvicepreşedinte şi purtător de cuvânt în 1994. În februarie 1996 este desemnat candidat al PSM la alegerile prezidenţiale din 1996. Pierde alegerile prezidenţiale.
• 1992-1996 - senator de Dolj;
  • preşedinte al Comisiei senatoriale de cultură, artă şi mass-media şi al Grupului Parlamentar „Partida Naţională”;
  • membru al delegaţiei parlamentare române la Consiliul Europei de la Strasbourg. Observator european la alegerile din Republica Moldova (1994) şi Republica Croaţia (1995).

În 1994, este ales vicepreşedinte al Grupului Politic Stânga Europeană Unită

• Membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (devenit, din 16 iunie 2001, Partidul Social Democrat)
• 2000-2004 - Membru al Senatului, din partea Circumscripţiei electorale Dolj
• • Preşedinte al Comisiei Senatului pentru Cultură, Culte, Artă şi Mijloace de Informare în Masă
  • Membru al Comisiei Interparlamentare Bucureşti - Chişinău
  • Preşedinte al Grupulului Parlamentar de prietenie România - China
  • Membru al Grupului Parlamentar de prietenie România - Turcia
  • Membru al Grupului de prietenie România - Portugalia

Cenaclul „Flacăra”

• 17 septembrie 1973 - înfiinţează Cenaclul „Flacăra”, adevărat fenomen de masă, cu care susţine, până la interzicerea sa, în 16 iunie 1985, 1.615 manifestări de muzică, poezie şi dialog, în faţa a mai mult de 6 milioane de spectatori
• Pe scena Cenaclului „Flacăra”, se lansează spre marele public, cele mai faimoase figuri ale muzicii tinere româneşti, poeţi şi alţi creatori
• In 1982, apare triplul album de discuri L.P., „Cenaclul Flacăra în concert”, iar în 1983, este realizată, fără a putea fi cuprinse decat puţine filmări, pelicula de 70 de minute „Cenaclul Flacăra - Te salut, generaţie în blugi”, interzisă imediat de autorităţi
• În urma unor incidente înregistrate la un concert al Cenaclului Flacăra la Ploieşti activitatea cenaclului este interzisă până în 1990. Incidentele s-au datorat pe de-o parte condiţiilor meteo (furtună) care au făcut să fie oprit curentul electric pe Stadionul Petrolul iar pe de altă parte faptului că unii participanţi au profitat de această ocazie şi au creat o busculadă, soldată, se pare cu victime. La acel moment incidentul a fost trecut sub tăcere de către autorităţile comuniste.
• 7 mai 1990 - înfiinţează Cenaclul „Totuşi iubirea”, pe Stadionul din Drobeta Turnu-Severin, sub impulsul ziaristului Dumitru Vişan şi al fotbalistului Ilie Balaci. În cei peste zece ani de activitate, noul cenaclu susţine concerte de mare succes, în ţară şi dincolo de actualele graniţe, în special la Chişinău. O parte din activitatea de excepţie a Cenaclului „Totuşi iubirea” (690 de manifestări, până la 25 mai 2000) se regăseşte în seria de casete audio şi video editate de Fundaţia Iubirea, între 1995 si 1999

Televiziune

• 1977-1981, la ideea lui Dumitru Popescu, realizează la Televiziunea Română un ciclu de emisiuni de descoperire şi valorificare a potenţialului creator cultural naţional („Antena vă aparţine”, „Antena Cântării României”, „Gala Antenelor”, „Descoperirea României”, „Redescoperirea României”, etc.)
• 1985-1989 - numele său nu mai poate apărea pe posturile de radio şi televiziune, măsură restrictivă care continuă până în 1992.
• Din 1992 participă, în calitate de invitat, la emisiuni pe teme politice şi culturale, la Televiziunea Româna 1 (cea mai de răsunet fiind cea realizată de Mihai Tatulici, în 17 iulie 1992) şi TVR 2 (Seratele muzicale ale lui Iosif Sava, Ceaiul de la ora 5, al Marinei Almăşan), TV Antena 1 (inclusiv la Milionarii de la miezul nopţii, realizator Marius Tucă şi la emisiunea Printre rânduri, a lui Radu Herjeu), Tele 7 abc, Pro TV, Tv Sigma, Super Nova din Bucureşti, Tele + şi Cinemar Baia Mare, TV-Valcea, TV-Deva, TerraSat Craiova, Dags TV Petroşani, TV Slobozia, TV Bacău, TV Lugoj, Terra Sat Reşiţa, Cony Sat Tulcea, alte posturi locale de televiziune, la Radio România, Radio 21, Radio 2M+, Radio Total, Radio Blue Jeans Slobozia, Europa Liberă etc.
• 27 martie 1998 - realizează Duplexul Bucureşti-Chişinau, la TVR 2
• 21 martie 1998 - 2 aprilie 1999 - realizează, la Televiziunea Naţională Antena 1, emisiunea saptămânala de cultură, civilizaţie, eveniment şi performanţă „Schimbul de noapte - Pariul pe insomnie” (dialoguri cu personalităţi, recitaluri de muzică de toate genurile, lansări şi relansări de talente din muzică, literatură, plastică, ştiinţă, sănătate, teatru, expoziţii de pictură, fotografie si sculptură, rubrici de cultură economică, mitologie istorică a neamului, limba română actuală, reportaje de actualitate, alte rubrici de cultură, dialog şi civilizaţie vii (49 ediţii până în 2 aprilie 1999). Din 9 aprilie 1999, emisiunea işi schimbă denumirea, respectiv „O şansă pentru fiecare” (se difuzează vinerea, 12 ediţii, până la 25 iunie 1999) iar din 25 iulie 1999 până în 14 decembrie 1999, când are loc ultima ediţie, emisiunea se difuzează duminică noaptea, de la ora 1, în continuarea emisiunii „Meciul meciurilor”, în cadrul mega-emisiunii „O noapte cu Adrian Paunescu”.
• 7 martie-14 decembrie 1999 - realizator al emisiunii duminicale TV Meciul Meciurilor - Fotbal Club Antena 1
• Din 26 ianuarie 2000 - realizează, la Tele 7 abc, două noi emisiuni saptămânale: „O noapte cu Adrian Paunescu” (talk–show, sâmbătă noaptea) şi „Cenaclul Totuşi iubirea” (duminică seara)

Cărţi publicate

• Ultrasentimente (1965, poezii, debut editorial)
• Mieii primi (1966, poezii)
• Fântâna somnambulă (1968, poezii)
• Cărţile poştale ale morţii (1970, proză fantastică)
• Aventurile extraordinare ale lui Hap şi Pap (1970, literatură pentru copii, cu ilustraţii de Constanţa Buzea, prima lui soţie)
• Viata de exceptii (1971, antologie de poezii)
• Sub semnul întrebării (1971, interviuri)
• Istoria unei secunde (1971, poezii, trei ediţii, prima fiind arsă de cenzura de partid)
• Lumea ca lume (1973, publicistică)
• Repetabila povară (1974, poezii)
• Pământul deocamdată (1976, poezii, două ediţii)
• Poezii de până azi (1978, antologie de poezii, record mondial de tiraj pentru poezie, 155.000 exemplare, în colectia BPT, cu o prefaţă de Eugen Barbu şi o postfaţă de Şerban Cioculescu)
• Sub semnul întrebării (1979, ediţie revăzută şi adăugită, interviuri)
• Manifest pentru sănătatea pământului (1980, poezii)
• Iubiţi-vă pe tunuri (1981, poezii)
• De la Bârca la Viena şi înapoi (1981, reportaj, jurnal, cu ilustraţii de Andrei Păunescu)
• Rezervaţia de zimbri (1982, poezii, cu ilustraţii de Ioana Păunescu)
• Totuşi iubirea (1983, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei - volumul 1 (1984, antologie de poezii)
• Manifest pentru mileniul trei - volumul 2 (1986, antologie de poezii, care conţine un capitol de poeme inedite şi unul de referinţe critice)
• Locuri comune (1986, poezii)
• Viaţa mea e un roman(1987, poezii)
• Într-adevăr (1988, poezii, ilustrate de Andrei Paunescu)
• Sunt un om liber (1989, poezii). Această carte a fost retrasă de pe piaţă, în septembrie 1989, de îndată ce a apărut şi a revenit printre cititori în martie 1990.
• Poezii cenzurate (1990, poezii, cu ilustraţii de Andrei Păunescu, două ediţii)
• Romaniada (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Bieţi lampagii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Noaptea marii beţii (1993-1994, poezii, Trilogia căruntă)
• Front fără învingători (1995, poezii)
• Infracţiunea de a fi (1996, poezii, cu o prezentare şi o bibliografie de Andrei Păunescu)
• Tragedia naţională (1997, poezii)
• Deromânizarea României (1998, poezii)
• Cartea Cărţilor de Poezie (1999, ediţia I, integrala poeziilor apărute în volume, şi un capitol de versuri inedite. Cartea cuprinde toate cărţile de versuri publicate de Adrian Păunescu, de la debutul din 1965, până în 1999. Pe cât s-a putut, autorul a reconstituit şi a oferit variantele adevărate ale poeziilor sale, pe care, în anumite cazuri, datorită cenzurii, le-a publicat, în volumele sale, cu titluri sau versuri schimbate)
• Meserie mizarabilă, sufletul (2000, poezii)
• Măştile însîngerate (2001, proze)
• Nemuritor la zidul morţii (2001, poezii)
• Până la capăt (2002, poezii)
• Liber să sufăr (2003, poezii)
• Din doi în doi (2003, poezii)
• Eminamente (2003, poezii)
• Cartea Cărţilor de Poezie (2003, ediţie revăzută, adăugită şi actualizată)
• Logica avalanşei (2005, poezii)
• Antiprimăvara (2005, poezii)
• Ninsoarea de adio (2005, poezii)
• Un om pe nişte scări (2006, poezii)
• De mamă şi de foaie verde (2006, poezii)
• Copaci fără pădure (2006, poezii)
• Vagabonzi pe plaiul mioritic (2007, poezii)
• Rugă pentru părinţi (2007, poezii)
• Încă viu (2008, poezii)
• Libertatea de unică folosinţă (2009, poezii)

Tirajul

• De peste 1.000.000 exemplare, este un record pentru un poet român în viaţă.

În curs de apariţie

• Pentru orice eventualitate (antologie de poezii, Chişinău)
• Vinovat de iubire (roman)
• La cules de porumb (roman)
• Scrieri alese - Publicistică
• Scrieri alese - Proză
• Crimă fără pedeapsă (roman)
• Romanul vieţii mele (memorialistică)

Câteva poeme remarcabile

• Repetabila povară (Rugă pentru părinţi) [1]
• Tăierea porcului
• Analfabeţilor (text în linie in referinţa 1).
• Iubiţi-vă pe tunuri
• Totuşi iubirea
• Nebun de alb
• Umbra
• Ieşirea din sobă

Statui

• 1986 - bust al poetului executat de sculptorul Deac (păstrat cu discreţie în casa poetului)
• 1999 - bustul poetului, executat de artistul Rodion Gheorghiţă şi asezat în centrul localitatii Slătioara (Vâlcea), în acelaşi complex statuar cu Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu şi prozatorul Dinu Săraru.

Referinţe externe

1. [2] - Bardul Analfabeţilor. O biografie a lui Adrian Păunescu, cu accent asupra relaţiei ambigue pe care acesta a avut-o cu puterea comunistă.
2. Pagina de poezie românească de pe RomanianVoice.org [3]

Legături externe

• Cotidianul, 15 mai 2007, Scrisoare către Nicolae Ceauşescu şi interviu pe tema acesteia
• Constantin Pârvulescu despre Adrian Păunescu
• Adrian Păunescu: Nu ştiu nici azi ce este poezia, Interviu în Revista Tango

Referinţe critice

Critica literară a relevat „structura nobilă” a creaţiei poetice păunesciene încă de la debutul din 1965, cu «Ultrasentimente», volum ce a impus, după cum certifică Aurel Martin, «un poet de netăgăduit talent, înzestrat cu harul de a transfigura realitatea cotidiană şi, într-un fel, de a demistifica, stabilind (ca orice artist autentic) relaţii noi între fenomene sau între om şi lumea înconjurătoare, răsturând, dacă e cazul, înţelesuri vechi, propunând în locu-le altele inedite, şi umplând cu eul său omniprezent spaţiile Universului.» (MarP, 245).

Paradoxul purităţii edenicului cuplu este conjugat în versuri graţios-tensionate şi de mare originalitate: La-nceputul lumii noastre delirante, / Când pământul se ţinea de soare încă, / Sau cu-o mare şi cu-o Africă adâncă, / Oh, doi tineri au ieşit frumos din plante. // Ea – dintr-o şerpească iederă şi-a tras / Trupul ca o ceaţă, ca o ameţeală. / El – dintr-un stejar făcut-a primul pas / Dat afară de o sevă inegală («Geneza»). Nunta eroului său liric, prin „tunelul timpului”, reverberează „familia adâncă” a istoriei neamului său, în spiritul autohton al puternicului cult al perechii: Nunta pe care am avut-o noi / Cade-n pământ, vâslind din rame roşii, / Pierzând din pitoresc şi din văpăi, / Şi-ajunge-acolo unde sunt strămoşii. // Cred că se află spre bunici acum, / Cutremurându-i, legânându-i încă, / Şi mai adânc, la reci oglinzi de fum, / Spre o familie şi mai adâncă. («Ezitarea»).

Revolta semnificantului împotriva semnificatului, ori a semnificatului împotriva semnificantului în poezia lui Adrian Păunescu este semnalată de criticul Eugen Simion chiar din „buchetul ultrasentimentelor”: «...pentru Adrian Păunescu lucrurile, ca şi cuvintele, sunt prea strâmte. El creşte repede şi haina logicii normale rămâne prea mică pentru al imaginaţiei sale trup. Energia interioară, condensată, este pe punctul de a arunca în aer structura formală a Ultrasentimentelor. Totuşi, poemele rezistă şi, la sfârşit, poetul trimite un poruncitor mesaj generaţiei sale: Ridică-te-n picioare, salută, Generaţie, / Am scris această carte pe care o ador.» (SSra, I, 247).

Mircea Tomuş, comentând Mieii primi (1966), remarca şi o «regiune calmă» în creaţia păunesciană din perioada erupţiei lirice a generaţiei resurecţionale, cu versuri ce «nu forţează originalitatea prin mijloace violente, ci se mulţumeşte doar cu modesta îndeletnicire a exprimării unui conţinut liric, în rând cu atâţia alţi confraţi; aici autorul este sensibil şi comunicativ, predispoziţia pentru deturnarea în grotesc a imaginii sau pentru un anume spirit burlesc în versificare, venind fără îndoială dintr-un fond original, nu este exagerată peste limitele lirismului; din contră, îl serveşte luminându-l, fără ostentaţie, prin contrast: Când toamna-n stele e foc şi moarte, / Aici dorm câinii cu boturi calde / Culcate să coacă dovlecii pe câmp / – Doarme băiatul cu trupul cald, / Sus între struguri mari într-o vie, / Ca lângă un arbore foarte înalt, / Doarme băiatul cu trupul cald, / La trupul celui care-o să fie; mai putem întâlni, în cuprinsul volumului […], câteva asemenea oaze liniştite de sensibilitate discretă şi lirism în cuprinsul unei poezii în general agitată de mari furtuni.» (TCar, 111 sq.); de asemenea, «cât priveşte predispoziţia spre simboluri», criticul nota că «nu suntem şocaţi de gradul de absurditate al unor raportări, deşi pentru logica obişnuită nu e tocmai cel mai normal lucru să declari că trăim într-o pasăre: Într-o enormă pasăre suntem însămânţaţi, / Modul nostru de viaţă / E osul unei aripi zburătoare...» (TCar, 112).

Eugen Simion vede în Fântâna somnambulă (1968) „capătul” păunescianului «lirism ezoteric, ermetic – prin imagismul torenţial -, pătimaş şi orgolios», dar şi aspiraţia respectivului lirism «la o asumare a totalităţii», ori «o mitologie lirică bazată pe un abil joc al contrastelor» (SSra, I, 247 / 252).

Criticul Ion Pop apreciază că «de la Ultrasentimente (1965), până la Istoria unei secunde (1971), Adrian Păunescu rămâne poetul care-şi clamează patetic sentimentele şi ideile, cu prezumţia de a se afla mereu în faţa unei mulţimi chemate să-l asculte, să-l aprobe sau să nu-l înţeleagă, de unde tonalităţile diverse ale discursului liric, de la jubilaţia cea mai neîngrădită, alimentată de sentimentul consonanţei cu „publicul”, la spectaculoasa lamentaţie nu lipsită de orgoliu, a celui care se descoperă monologând solitar, şi la apostrofa sarcastică, necruţătoare. O fire romantică furtunoasă, greu de stăpânit, din familia de spirite a unui Heliade (mai degrabă, decât a lui Macedonski sau Minulescu, despre care s-a vorbit) întreţine suflul liric al mai multor poeţi uniţi într-o singură voce: un autor de imnuri şi ode, altul tentat de dimensiunile epopeice ale poeziei, altul, un pamfletar virulent. În orice caz, indiferent de nuanţele atitudinii, Adrian Păunescu este implicat în evenimente, cu vocaţie pentru social, întrebându-se (şi ca foarte talentat şi incisiv publicist) asupra problemelor zilei, forţând auzul colectivităţii şi insinuându-se drept conştiinţă reprezentativă a epocii. […] Profund implicat în real, eul poetic se afirmă ca factor catalizator, cu dubii faţă de tiparele impuse, cultivându-şi, prin urmare, luciditatea receptării „întâmplărilor din afară”. Existenţa (esenţialmente socială) nu e simplu spectacol, obiect de contemplaţie detaşată, ci spectacol al destinului individual în spectacolul mare al istoriei, prilej al unei permanente confruntări, în care eul poetic îşi revendică o anume superioritate, întrucât are tocmai acest orgoliu al lucidităţii intransigente, capabilă să „demaşte” inerţiile exterioare, ca de altfel şi propriile momente de stagnare.» (PPg, 224 sq.).

O treaptă importantă în evoluţia liricii lui Adrian Păunescu se arată în Istoria unei secunde (1972), privită cu încântare de Marin Sorescu, într-o cronică de întâmpinare, apreciind modul păunescian «...în care îmbină liricul cu polemicul; poezia sa este o poezie de atitudine, în primul rând; atitudine făţişă; am putea spune pledoarie – şi în focul demonstraţiei zăreşti şi colţii şi lacrimile; când Adrian Păunescu îşi arată colţii, e un autor de pradă: inerţia, vechi apucături, îndărătnici şi sfătuitori de ocazie sunt sfâşiaţi în largi hiperbole, făcuţi cu miere şi oţet şi puşi pe munţi la uscat, în priveliştea lumii; dar imediat spectacolul liric e punctat de o ieşire lirică, la fel de grandioasă; multe versuri îţi rămân în minte şi farmecul lor e greu de explicat: Noi care facem oameni de zăpadă, / noi care sub ninsorile enorme / lăsăm şi inimile să ne cadă / noi ce visăm de-a pururi şale demne, / noi care suntem ninşi pe ochi de-a dreptul, / noi cărora ne-au spart gheţarii pieptul, / noi care focul nu-l clădim cu lemne / (...) / noi care facem oameni de zăpadă, / fiind şi noi tot oameni de zăpadă... Surprinde plasticitatea imaginii: Răceala dintre noi e-a gheţii pe care patinează îngeri, sau: O, câmp pe care gâzii provizorii decapitară grâul sfânt al ţării...» (SUş, 77 sq.).

În „tâlmăcirea” lirică nuanţată a sintagmei-titlu, de la volumul publicat de Adrian Păunescu în 1976, criticul Mircea Tomuş precizează: «Pământul deocamdată... înseamnă deci conştiinţa acut responsabilă că ne aflăm pe o anumită treaptă a devenirii noastre, că suntem datori cu cea mai realistă orientare, situare a noastră în spaţiu, că, desigur, este bine să numărăm treptele de sub noi, dar să nu uităm niciodată de cele care ne aşteaptă. […] Pământul deocamdată... păstrează încă, poate cu exagerată severitate, rosturile poeziei aici, jos, aproape de noi pe solul care este, uneori, şi noroi. După cum, pământul deocamdată... înseamnă şi prozaismul deocamdată, prelungirea şi conştientizarea condiţiei originare a gestului poetic.» (TML, 141).

Scriind despre Rezervaţia de zimbri (1982), criticul literar Petru Poantă aruncă o privire şi asupra „coordonatelor” poeziei sociale păunesciene: «Declamator şi proclamator, desfigurază „sfinţii” însă fără a caricaturiza, ci printr-o paradoxală solemnitate a rostirii. Căci Adrian Păunescu este în fond aproape un fanatic îndrăgostit de viaţă. Trăieşte totul cu o frenezie uluitoare, cu un fel de disperare. Iubeşte sau urăşte paroxistic, ingenuitatea de a spune adevărurile îi dă dreptul la revoltă, conştiinţa unor posibile dezastre cosmice îi dă prilejul jubilaţiei eului. El intră în deceniul opt hotărât să schimbe lumea, de unde această cuprindere „enciclopedică” a tuturor problemelor şi evenimentelor ei cotidiene. […] ...încă de la Manifest pentru sănătatea pământului începe să apară o anume „oboseală”, liric mai fertilă, venind dintr-o înţelepciune, dacă nu a resemnării definitive în orice caz a nevoii de simplitate. […] Autorul Rezervaţiei de zimbri „trăncăneşte” formidabil, cuvintele se revarsă puhoaie din dicţionare şi se alătură extrem de capricios şocând mai mult prin asemenea „întâlniri” exterioare decât prin efectul liric, adeseori minim. […] Şi totuşi, această invazie, în aparenţă haotică, nu produce senzaţia de plenitudine, de corporalitate a lumii, aşa cum se întâmplă bunăoară la Ioan Alexandru. De puţine ori, în lirica sa mai nouă, Adrian Păunescu este un imaginativ. Şi atunci „ticurile” poetului sunt mai greu de sesizat, precum în acest „peisaj” de măreţie cosmică: În iarbă sunt furnici, gângănii, broaşte. / Şi ploaia le-a trezit şi le-a stârnit. / Acum un călăreţ neobosit / E soarele pe calul care paşte / Stă soarele aprins în coama lui / Şi razele cu milă îl ţesală / Şi nici un om până departe nu-i / Şi-i bine-n liniştea universală. / Întregul cer e un consens ciudat / Cu cele ce abia se văd în iarbă, / Iar vânturile cosmice când bat / În mări la cal sudoarea stă să fiarbă. / Va fi apoi o linişte de prânz / Şi câinii vor hăuli până departe, / În calul singur va urma un mânz / Şi gărgăriţe vor pleca pe Marte...(„Câmp în univers”)» (PRad, 7 sq.).

Cu privire la fenomenul poetic Adrian Păunescu, criticul / teoreticianul literar Eugen Negrici notează: «Din marginea unei foarte vechi mentalităţi estetice, care nu e încă perimată […], i se reproşa lui Adrian Păunescu, pe la începutul carierei, lipsa de frână estetică, imposibilitatea disciplinării materiei poetice, însuşirea fanfaronă de forme goale, apocalipsa verbală, răsfăţul imagistic etc., pentru ca, imediat, aproape toată lumea, direct sau implicit, să-i recomande tânărului foarte talentat mai multă claritate, ordine şi bineînţeles precizie. […] S-a întâmplat că Adrian Păunescu nu a devenit, după prescripţiile criticii, mai limpezit, mai ordonat, iar poezia lui a continuat să şocheze ca un ţipăt necontrolat, dar viu. Şi A. Păunescu a reuşit să convingă, a învins prin perseverenţă şi prin înfricoşarea pe care o răspândeşte răsuflarea sa ciclopică. Şi critica literară a acceptat, copleşită, această prezenţă bubuitoare, fără să-şi modifice substanţial – pentru şi din pricina aceasta – vechiul mod normativ de a pricepe poezia. Ea ar fi trebuit să preţuiască de la început, şi fără condiţii şi amânări, grandilocvenţa, enormităţile de această speţă, care sunt, prin tradiţie, metafore ale sufletului clocotitor. […] Preferăm aceste enormităţi, aceste nebunii hohotitoare şi excesive fiindcă ele sunt semne ale acelei percepţii tur¬mentate, proprie doar marilor posedaţi şi prevestitorilor testamentari, iniţiatori, fără voie, ca şi ade¬sea Păunescu, de formidabile viziuni deschizătoare de cercuri.» (NegEx, I, 209 sqq.).

Eugen Simion consideră că volumul Istoria unei secunde de Adrian Păunescu «are valoarea unui manifest liric; marchează revenirea poeziei tinere la o formulă pe care părinţii ei spirituali au ratat-o: poezia politică. […] În poezia politică propriu-zisă, Adrian Păunescu foloseşte faţă de eveniment două atitudini: fie dilatarea, ridicarea lui la valoarea unui simbol general prin acumulare de propoziţii oraculare, fie, în sens contrar, tendinţa de a înveli rana deschisă a faptului într-o plasă de imagini aluzive. În pri¬mul caz poemul se deschide, se explicitează pe măsură ce în cuptoarele lui încăpătoare intră noi şarje de minereu verbal, în cel de al doilea se codifică, pătrunde deliberat în zona aproximaţiei şi a aluziei.» (SSra, I, 256 sq.).

Pentru primul aspect, Eugen Simion consideră a fi mai revelator, între multe altele, ciclul ce are ca protagonist personalitatea revoluţionar-democratică a lui Nicolae Bălcescu, eroul român-paşoptist fiind imaginat ca profet-aburariu („suflet”, „spirit”, „duh blând”), parcă „teleghidat” de zeiţa Clio, de spiritul justiţiar al istoriei româneşti, peste pământurile ţării, peste apele ţării, spre a nu se altera pe undeva puritatea şi demnitatea naţiunii noastre: Stafia lui Bălcescu colindă blând prin ţară, / primarii de judeţe să ştie că e ea. / Ne dă ocol de-atâta şi de atâta vreme, / şi parcă s-ar întoarce, şi parcă ar pleca; ori se întreabă asupra celor ce sunt de făcut, bineînţeles, creştineşte, ritualistic-autohton, pentru liniştirea sufletului / icoanei lui Nicolae Bălcescu, dacă nu i se ştie încă unde se află cu exactitate mormântul marelui erou, de pe când era exilat la Palermo-Italia: Ce facem cu Bălcescu, noi, cei care-l cunoaştem ? / Ce-i de făcut cu gândul şi cu stafia lui ? / Se-nvineţeşte-n hohot ţărâna ţării noastre, / un plâns şi o ruină adie spre statui... («Stafia lui Bălcescu» – PIst, 32).

Zecile de volume de poezie ale lui Adrian Păunescu, însumând peste 300.000 de versuri, aşadar depăşind cea mai întinsă epopee a lumii, Mahabharata (215.000 de versuri), realitate lirică fără asemănare, nu numai în istoria literaturii române, ci şi în literatura universală, creează impresia / certitudinea că ne aflăm în faţa unei impresionante uzine de poezie, a cărei „producţie”, potrivit concepţiei păunesciene despre misiunea poetului / poeziei, înseamnă „armonie în sălbăticie”: Că omenirea-i un ciudat amestec / De violenţă şi de duioşie, / Răget de leu în ou de ciocârlie, / Dar toată lumea trebuie să ştie / Că nu-i poetul animal domestic, / Ci armonie în sălbăticie. Poetul trebuie să fie în stare de orice sacrificiu, pentru Patria sa, pentru semenii săi, să-şi uimească mesianic poporul prin biruinţele sale: Dacă mi-aş da pentru gloria ţării o mână, / Poate chiar mâna dreaptă cu care scriu, / Poate numai atunci v-ar fi limpede într-un târziu / Cine sunt şi ce-nsemn în cultura română. // […] // Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane. («Eu, cel care vă irită» – PTiub, 454). Mai nuanţat decât în alte texte pe aceeaşi temă, în lungul poem, Poetul ca totalitate, datând din 28 iulie 1989, Adrian Păunescu îşi exprimă crezul său literar, concepţia despre misia / misiunea creatorului de artă a cuvântului. Mai întâi subliniază că Poetul este înzestrat cu un alt tip de privire, amendabilă dinspre ens-ul comun pentru estomparea graniţelor, a spaţiilor dintre obiecte, ceea ce s-ar tălmăci prin capacitatea de a observa „numitorul comun” al celor ce alcătuiesc universul nostru, conştientizând că respectiva „calitate” este semn al adevăratei poezii: Poetul trece printre lucruri cu o privire imprecisă / şi simte-n el vinovăţia de-a nu putea deosebi / o stea din cer, de o ulcică, de pe pământ, sau de-o caisă / şi află azi că viciul ăsta e semnul marii poezii. (PPcenz, 526); apoi, poetul este totalitate, structură-paradox, în care se îngemănează extremele până „la confuzie”, tot ceea ce ţine de sfera binelui şi de sfera răului, cum, de altfel, şi în ceilalţi indivizi umani, numai că îl deosebesc de aceştia mesianismul său, convingerea, credinţa că este un Iisus Hristos al unei noi Învieri; are înaltul spirit justiţiar, fericindu-l «puterea de-a nu nedreptăţi pe nimeni», poate, şi din perspectiva ştiinţei sale de a se face nemuritor, pregătindu-se pentru o viaţă de dincolo de moarte, chiar dacă în această viaţă trăieşte „strâmb”, cu bacoviene aripi de plumb: Poetul e totalitate cu fiecare gest al său, / e avocatul din oficiu, mereu al cauzelor toate. / Există binele şi răul ? Poetul e şi bun şi rău ! / Poetul nu se cantonează, poetul e totalitate. // […] // Pentru poet nu prea există nici adunări şi nici scăderi, / iar împărţirea şi-nmulţirea degeaba trag în el cu tunul, / el creditează amănuntul, Hristos al altei învieri... Poetul trebuie înţeles ca totalitate, nu ca sinteză ori ca rest, fiind – la „stricarea” ordinii lumii – «o formă de protest», deoarece fiecare rost adevărat al lumii s-a conservat într-unul dintre versurile sale; este „mereu cinstit cu sine”, fiind de partea lumii în întregul ei; are luciditatea de a se oferi drept jertfă de sânge pentru menţinerea părţilor în sacrul întreg cosmic, ceea ce îl determină să cânte jertfa întru înnobilarea lumii / universului […] Din perspectiva poetului trăind ca om liber, în «hemoragia libertăţilor inutile», înţelege absoluta necesitate a libertăţii sale în armonie cu celelalte libertăţi, pledând pentru ordine, nu pentru haos, pentru legea ca formă a libertăţii, deoarece «bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument»; libertatea de creaţie înseamnă şi destinaţie; poetul declină liric raportul libertate – necesitate cu deosebit patos: Nici o libertate / n-are nici un rost / singură, / fără setea de ea, / […] // Bronzul fără formă / nu va fi niciodată monument, / libertatea fără necesitate / nu va fi niciodată creaţie... («Sunt un om liber» – PS, 5 sqq.). Poetul este „magazinul” lacrimilor / durerilor lumii, poezia fiind transcriere de „stări care dor”, versul – „plâns” al condiţiei umane: «transcriu doar nişte stări care mă dor / şi scriu un vers atunci când nu-l pot plânge» (Inevitabila poezie – PS, 311). Trupul poetului nu este barbiana «foşnire mătăsoasă a mărilor cu sare», ci «un port la stranii mări»; poetul nu are «vreo pretenţie de a urca / pe scări ierarhice, în veacu-acesta», în vârful piramidei sociale, dar el este mai mare decât împăratul, regele, preşedintele, decât omenirea toată, pentru că oamenii, poporul sălăşluiesc în spaţiile poeziei / versurilor sale: Eu pot să mă-ndoiesc, dar nu mă-ndoi, / şi ca poet, voi toţi luaţi aminte, / oricum, eu sunt mai mare decât voi / că v-am închis la mine în cuvinte. // În viaţa tuturor la fel tresar, / de ieşi în faţa lumii cu trufie, / şef de birou, sau şef de aprozar, / de rangul tău, deloc nu-mi pasă mie. Este conştient de adevărul că fără poeţi omenirea „s-ar înanimaliza”, ar recădea în regnul necuvântătoarelor; poezia înseamnă ieşire din regn, calea spre Dumnezeire, spre mirabilele puteri ale Logosului creator de universuri: Fără poeţi, pământul ar mugi, / şi casele s-ar stinge fără teatre, / şi noaptea nu s-ar mai sfârşi în zi / şi pruncii ar putea atât, să latre. // Desprinderea de regnul animal, / intrarea în limbuta noastră oază, / ca şi proiecţia în ideal, / prin poezie se realizează ! / Şi orice literă pe care-o scriu / la voi adânc în sânge se resimte, / ca un ceresc, nedezminţit pariu / de din¬colo de legi şi de cuvinte. // Eu simt că am puterea să vă schimb / cu un poem al meu, fără de moarte... (PS, 312). Poezia înseamnă viaţă, triumf al omului în faţa morţii universale; şi de aceea o dăruieşte semenilor, o lasă testamentar poporului său, omenirii întregi, generaţiilor prezente şi vii¬toare, chiar sub blestem: Asupra voastră las acest blestem, / ca-n viaţa voastră, orice-ar fi să fie, / prin orice răni ar fi să-ntârziem, / să nu vă despărţiţi de poezie («27 august 1988, Năsăud-Bistriţa» – PS, 313). Poetul Adrian Păunescu a reuşit, în anii totalitarismului, „să mobilizeze masele”, îndeosebi noua generaţie, întru receptarea „poeziei şi muzicii tinere”, umplând până la refuz stadioanele României, realitate fără asemănare la scară planetară; căci văzută ca „spital de urgenţă” al sinelui, poezia devine şi „spital de urgenţă” al ens-ului ce se regăseşte în ea, al omenirii întregi […].

«Puterea de a dăinui a unui popor prin istorii – după cum subliniază tot criticul / istoricul literar, Ion Pachia Tatomirescu – nu o constituie „banii”, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale şi ale tuturor artelor sale, în capodoperele / monumentele sale culturale, pe care le lasă moştenire urmaşilor şi, astfel, întregii umanităţi» (TGrp, 443): Şi forţa ni-i aici, nu nicăierea, / În artă şi-n altare, nu-n monede. // Sunt nişte maici în jurul turlei sfinte, / Şi-n jurul Operei de Artă Pură, / Păzeşte-le şi ţine-le, Părinte, / La câte văd şi simt şi ştiu şi-ndură. // Ca la o limpede răscruce-a soartei, / aflăm aici ce adevăr ia fiinţă: / credinţa creşte prin puterea artei, / iar Arta izvorăşte din Credinţă. («Credinţă şi artă» – PPcenz, 310).

Începând cu Istoria unei secunde (1972) şi continuând cu volumele: Repetabila povară (1974), Pământul deocamdată (1976), Manifest pentru sănătatea pământului (1980), Iubiţi-vă pe tunuri (1981), Rezervaţia de zimbri (1982), Totuşi, iubirea (1983), Manifest pentru mileniul trei (1984), Sunt un om liber (1989), Poezii cenzurate (1990), Trilogia căruntă (1994) etc., Adrian Păunescu pune în lumina istoriei literaturii noastre cel mai puternic filon de poezie socială, de poezie politică „la zi”, unde mesianismul cunoaşte cea mai incandescentă încărcătură lirică înregistrată vreodată de la Octavian Goga şi până în prezent. Nu există problemă socială / politică importantă, din ţară, ori de pe planetă, care să nu fie conjugată cu patosul caracteristic, la moduri epico-lirice, în autentice registre stilistice păunesciene, de la problema părinţilor din perioada socialismului, cărora fiii – cu câştigurile / salariile lor – nu le puteau asigura o bătrâneţe liniştită (situaţia neschimbându-se nici dincoace de 1989), cum, de pildă, în memorabila, în sfâşietoarea elegie, ce poartă titlul „Repetabila povară” – Cine are părinţi pe pământ nu în gând, / mai aude şi-n somn ochii lumii plângând. // […] // Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat, / Într-un biet orăşel, într-o zare de sat, // […] // Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal, / Te întreabă de ştii pe vreun şef de spital... –, până la problema „vânătorii de Români” (...Mareşalii stelei sângerânde / Ies la vânătoare de români. // […] // Circ pe Prut şi cimitir pe Nistru, / Sânge nou năzare în fântâni... – «Vânătoarea de români», 26 mai 1993, în vol. «Româniada» / PTC, I, 137 sq.), ori a îngrijirii cimitirelor de eroi-români din străinătate (din poemul «Cimitir de români la Haguenau»: Hei, soldaţi români fără de rude / Nimeni nu-i aşa sărman ca voi, / Dumnezeu din ceruri nu aude / Dorul vostru de-a pleca 'napoi. // Nimeni nu vă face parastasul, / Mulţi rămân soldaţi necunoscuţi, / Moartea nu vă-ntreabă cât e ceasul / Nici de rangul marilor virtuţi. // Pentru voi istoria e oarbă... // ... Cu pământ străin sucit pe oase / Voi de-abia înaintaţi prin cer / Tragice morminte glorioase / Vameşii nici acte nu vă cer. // […] // Peste neştiuta noastră moarte, / Viaţa e un cinic paradox, / Auziţi şi voi cum, de departe, / Bate-acelaşi clopot ortodox. – PTC, II, 190 sq.). Nu scapă ochiului cu laser liric nici chestiunea „democraţiei pe stomacul gol”: Cu noi biografii şi alte nume, / Ne-mpleticim greţos în temenea, / Nu-i libertate în această lume, / […] / Nu mai avem nici apă şi nici pâine, / Democraţie pe stomacul gol. // Se-aude, de aproape, de departe, / Un ordin fără drept la alt apel, / Acest popor e condamnat la moarte, / L-au anesteziat în chip şi fel. // Teroare, prostituţie şi ură, / Corupţie, trădare şi incest / Şi toţi se umilesc şi se înjură. / Suntem, probabil, cei mai trişti din Est. // Partidele se bat în târg cu pietre. / […] // Ne însoţesc tentaţiile toate, / Dar nu mai vrem, oricât ne-ar amăgi, / Acest import-export de libertate, / În schimbul ieftinitei Românii.(«Democraţie pe stomacul gol», în volumul «Bieţi lampagii» / PTC, III, 109 – 113) etc. Galaxia lirică a lui Adrian Păunescu, îndeosebi prin poezia socială / politică, profund reverberatoare de suflet românesc, de conştiinţă de neam, de etică naţională, se relevă într-un veritabil şi incendiar „manifest” pentru mileniul al III-lea. (TGrp, 440 – 449).

Legături externe

[Croitoru Grigorie]

Excelentă prezentarea, excelent poetul. Omul? Cu lipsuri, ca oricare muritor! Gr. M. Croitoru

[DOBRE IOANA]

Sa va dea Dumnezeu sanatate! Multumim frumos!

[constantin grecu]

LA MULŢI ŞI FERICIŢI ANI DOMNULE PROFESOR,ADRIAN PĂUNESCU,VĂ TRANSMITEM DIN ACESTE LOCURI ÎNCĂRCATE DE ISTORIE,PE CARE DUMNEAVOASTRĂ LE IUBIŢI!

[silvian dobre]

[Stefan Goanta]

Toată stima şi preţuirea pentru scriitorul deplin al cuturii româneşti, dar şi pentru omul ADRIAN PĂUNESCU!
Am fost martorul unor momente în care a confirmat înalte calităţi civice. Cine ar fi putut face ca un cor condus de un preot, înainte de anul 1989, să aibă posibilitatea să cânte la televizor TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE!?
LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE!

[altmarius]

Eu, spre deosebire de asa-zisii comentatori ai operei paunesciene din site-ul Jurnaluilui National, am citit majoritatea poeziilor publicate in volume. Si imi amintesc de o poezie aparuta in volumul "Iubiti-va pe tunuri", imi dadea senzatia ca se abolise cenzura in Romania (poezia care se intitula "Analfabetii" era cu adresabilitate directa la familia Ceausescu), asa incit orice apreciere critica trebuie trecuta prin filtrul ratiunii obiective.

Nu i se poate contesta insa lui Adrian Paunescu un urias talent. ma alatur tuturor acelora care ii ureaza un calduros "La Multi ani"!