Altădată, pe 30 mai

[altmarius]

Publicat: 28 Mai 2016

 

1840 – s-a născut Nicolae Valter Mărăcineanu, ofiţer al Armatei Române ce a căzut pentru patrie în timpul luptelor date pentru cucerirea Redutei Griviţa 2, din cadrul Războiului pentru Independenţă purtat contra Imperiului otoman.

* * *

La vârsta de 18 ani, Valter Mărăcineanu s-a înrolat cadet în Regimentul de Lăncieri. La doar doi ani de zile a fost avansat sublocotenent, un eveniment care nu l-a bucurat prea mult, fiindcă a fost nevoit să-şi schimbe arma, fiind mutat de la Cavalerie (pe care o îndrăgea foarte mult) la Regimentul 2 Infanterie. În anul 1868 a ajuns comandant de companie la Regimentul 8 Infanterie, unde a fost înaintat la gradul de căpitan şi în care a activat până la sfârşitul vieţii.

* * *

În momentul declanşării Războiului de Independenţă din anul 1877, Valter Mărăcineanu era comandantul Batalionului din cadrul Regimentului 8 Infanterie. La 11 august el a primit ordinul de a trece Dunărea, iar după ce a ajuns pe malul opus i s-a dat misiunea de a veghea la siguranţa podului pe care urma să-l întindă geniştii.

Pe 30 august 1877, Valter Mărăcineanu a pornit spre cucerirea Redutei Griviţa 2. Luptele deosebit de grele şi pierderile mari ale Armatei Române opriseră pentru moment iureşul atacului. În acele clipe, Valter Mărăcineanu a găsit puterea de a-i mobiliza pe cei din jurul său, mai ales pe ostaşii batalionul lui George Şonţu, care tocmai îşi pierduseră comandantul, rostind cuvintele: „Gata copii ! Să vă ţineţi după mine ! Să nu daţi un pas înapoi !” [1]

În luptele duse în „Valea Plângerii”, Valter Mărăcineanu era urmat îndeaproape de sergentul adjutant Constantin Ghenoiu, cu drapelul batalionului în mână. Acesta a fost grav rănit aproape de Reduta Griviţa 2, moment în care Valter Mărăcineanu a preluat drapelul strigând: „După el şi după mine” [2]. Aşa şi-a condus ostaşii către parapetul redutei, pe care a ajuns primul, unde a înfipt steagul. Din păcate însă, o ploaie de gloanţe i-a curmat viaţa. „Trăiască România”[3] au fost ultimele sale cuvinte.

* * *

Valter Mărăcineanu a fost îngropat pe câmpul de luptă, „pe câmpiile din jurul Plevnei”, aşa cum prevăzuse de altfel în ultima scrisoare ce i-a adresat-o mamei: „În momentul în care vei primi această ultimă scrisoare să ştii că eu am încetat a exista. Mi-am dat viaţa pentru iubita mea patrie. Soarta a voit aşa ! Nu trebuie să ne plângem, eu unul mulţumesc soartei de favoarea ce mi-a făcut-o. Am murit liniştit, făcându-mi datoria pentru patrie. Aş dori să fiu îngropat în scumpul meu Bucureşti, dar fiindcă este greu a mi se realiza această dorinţă copilărească, lasă-mă acolo unde sunt, că sunt bine.”

În memoria căpitanului Nicolae Valter Mărăcineanu a fost ridicat totuşi un monument funerar (declarat monument istoric) la capul unui mormânt gol, care poate fi văzut în Cimitirul Mânăstirii Samurcăşeşti (comuna Ciorogârla). Acesta se află alături de locul de veci al mamei sale, Lucsiţa Valter Mărăcineanu.

 

VASILESCU GABRIELA

 

 

[1]Gheorghe D. Stoean, Ioan Gh. Pană – Epopeea Independenţei României, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1977, pg. 202

[2]Idem

[3]Ibidem, pg. 204