Altădată, pe 30 august

[altmarius]

 

Publicat: 28 Iulie 2016

 

1940 - la Bucureşti (ora 3 – 4), membrii guvernului şi ai Consiliului de Coroană, în urma dezbaterilor privind propunerea germano-italiană de arbitraj (un act internaţional impus României - sub titlul de „arbitraj” - de către Germania nazistă şi Italia fascistă, în schimbul garantării noilor graniţe), au hotărât cu 19 voturi (contra 10 şi 1 abţinere), acceptarea „arbitrajului”. În comunicatul dat publicităţii se arăta:„Conferinţa de la Viena, determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei… s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui… Consiliul de Coroană, examinând toate posibilităţile, a ajuns la singura încheiere mai favorabilă, adică la acceptarea arbitrajului Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între duşmani. Întregul sistem pe care se baza politica externă a democraţiei s-a prăbuşit în întreaga Europă”. [1]

În seara zilei de 30 august 1940, Germania şi Italia au protestat împotriva conţinutului comunicatului.

- la Viena, Palatul Belvedere, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiilor României (ministrul de Externe Mihail Manoilescu şi Valer Popp) şi Ungariei (Csáky István şi Teléki Pál), au comunicat hotărârea lor prin care ţara noastră era obligată să cedeze o suprafaţă de 43.492 km pătraţi, cu o populaţie de 2.667.007 locuitori (majoritar română). Detaliile traseului noii graniţe urmau să fie stabilite pe teren de o comisie mixtă româno-ungară. Teritoriul românesc atribuit Ungariei trebuia evacuat de trupele române în etape, în decurs de 15 zile. Românii care alegeau să nu plece, primeau automat cetăţenie maghiară. Ei aveau dreptul să opteze în decurs de şase luni pentru cetăţenia română, fiind obligaţi în acest caz să treacă în România într-un an de zile. Aceleaşi principii urmau a fi aplicate şi etnicilor maghiari care locuiau în teritoriul ce urma să fie cedat. Miniştrii de Externe ai Axei, au înmânat lui Mihail Manoilescu[2], ca o ironie a sorţii, două scrisori cu conţinut identic prin care, în numele guvernelor lor, erau date garanţii de pentru inviolabilitatea teritoriului românesc şi integritatea statului român.

- la Bucureşti (ora 0 – 2,15), Consiliul de Coroană a luat cunoştinţă de hotărârea impusă de Germania şi Italia la Viena privitor la Transilvania. Unii participanţi, care nu au fost prezenţi la primul Consiliu de Coroană, şi-au declarat de această dată dezacordul faţă de acceptarea arbitrajului, iar  Nicolae Iorga a făcut apel către poporul român din teritoriile ocupate pentru a-şi păstra obiceiurile şi credinţele, pentru a putea demonstra mai târziu că: „stăpânitorii aceştia, care prin vicleşug s-au strecurat, vor întâlni rezistenţa poporului românesc şi aceasta face mult mai mult decât tot ce am fost în stare sau n-am fost în stare să facem cu armata noastră.”

 

VASILESCU GABRIELA

[1]** *Politica Externă a României – Dicţionar Cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pg. 238

[2]Văzând harta ce i s-a pus în faţa ochilor, ministrul român a leşinat. Întors în ţară, el avea să-şi noteze mai târziu ce a simţit în acele cumplite clipe: „Pe masă stătea împăturită harta ca o sentinţă de moarte… […]Am urmărit cu ochii graniţa care pornea de la Oradea către răsărit,alunecând sub linia ferată şi am înţeles că cuprindea şi Clujul… Amînceputsă nu mai văd. Când mi-am dat seama că graniţa coboară în jos ca să cuprindă secuimea am avut în disperarea mea un singur gând: Braşovul ! O mică uşurare: Braşovulrămâneala noi.“