Altădată, pe 29 iunie

[altmarius]

Publicat: 20 Iunie 2015

1819—S-a născut Nicolae Bălcescu, istoric, scriitor, om politic, fruntaş al Revoluţiei de la 1848 – 1849  (m. 1852). „Un om între oameni”, (Nicolae Bălcescu), s-a născut  în această zi în  „mahalaua ce-şi spune Boteanului” (cam pe locul unde se află astăzi Biserica italiană) din București. Mama sa, rămasă văduvă cu cinci copii, a făcut faţă situaţiei cât a putut de bine. Astfel, copilăria nu i-a fost deloc lipsită de griji (raportând lucrurile la clasa din care făcea parte), cât despre restul vieţii, destinul i-a oferit privilegiu (dar şi riscul) de a intra în arena istoriei de la o vârstă foarte tânără.

În anul 1832, Nicolae Bălcescu a devenit elev al Colegiului „Sf. Sava” din Bucureşti, începând cu data de 1 martie (după cum atestă fişa sa matricolă). A avut ca profesori pe Ion Heliade Rădulescu, Eftimie Murgu şi Eufrosin Poteca. Iar dintre colegi amintim pe Ion Ghica, Grigore Alexandrescu şi Ion Voinescu. Întreaga pregătire şcolară a lui Bălcescu a fost multilaterală. El a studiat filosofia formală şi dreptul civil, istoria universală, algebra, geometria, trigonometria, pictura, precum şi o serie de limbi străine: franceza, latina, greaca, engleza, germana şi italiana. Dar cel mai mult i-a plăcut cursul de istoria patriei, ţinut de profesorul Aaron Florian.

După ce a terminat cursurile de la „Sf. Sava”, Nicolae Bălcescu s-a înscris în armată, ca iuncăr. Ocupându-se printre altele, de o şcoală pentru gradele inferioare, el a ştiut să se apropie imediat de sufletul soldaţilor, veniţi în special din lumea satelor. Şi poate faptul că i-a înţeles perfect pe aceşti tineri ţărani, va face ca mai târziu, să fie unicul revoluţionar care să susţină până în ultima clipă, cauza dreaptă a ţăranului român. Aceea de a deveni proprietarul pământului pe care îl munceşte. Apoi, din armată, a ajuns practic în închisoare. Bălcescu fiind condamnat, pentru că a aderat la o acţiune revoluţionară ce era condusă atunci, de un tânăr mare boier, pe nume Dimitrie Filipescu. A vorbit mereu, după aceea, de această experienţă, ca de un moment care i-a înnobilat fiinţa. Întâmplarea nu l-a speriat şi nici nu l-a oprit din drumul său. Ba din contră l-a făcut să se dedice şi mai mult cauzei românilor.

Şi dacă despre activitatea revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu se mai ştie câte ceva, nu acelaşi lucru se poate spune despre lucrările sale (cum ar fi de pildă „Mersul revoluţiei la români” sau „Românii subt Mihai Vodă Viteazul”), ce reprezintă o trainică moştenire culturală, prin bogăţia de idei, prin democratismul şi înaltul lor patriotism. Din această cauză, ele nu au graniţe în timp. Totuşi, multe din scrierile lui Nicolae Bălcescu au rămas în umbră, fiind publicate doar o parte din studiile sale, acelea cu caracter inofensiv. Şi acestea sunt doar câteva argumente, pentru care trebuie să ne aplecăm mai mult asupra creaţiei lui Nicolae Bălcescu, expresia celei mai înalte gândiri de la jumătatea secolului XIX în ţara noastră. Fiindcă ea ni se adresează cu toată puterea, învăţându-ne că libertatea este un bun care, odată câştigat, trebuie să ştim cum să-l păstrăm.

Ca istoric, Bălcescu a fost cel care pentru prima oară ne-a deschis „sfânta carte unde se află înscrisă gloria României”, punându-ne astfel înaintea ochilor „câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor noştri”. Iubind cu patimă istoria, el a încercat să reînvie, în momente de grea cumpănă, „timpuri de aduceri aminte glorioasă. Timpuri de credinţă şi jertfire !” Şi tot el a fost cel care, învăţându-ne să ne sfinţim străbunii, ne-a redat încrederea şi ne-a făcut să ne gândim la viitor. De altfel, „Lecţia de istorie” pe care ne-a oferit-o Nicolae Bălcescu, a durat întreaga sa viaţă. Devenit unul din fruntaşii Revoluţiei române de la 1848, a fost printre puţinii exponenţi ai acelei vremi, care se pot lăuda cu un talent înnăscut de diplomat, talent trecut de multe ori cu vederea, voit sau nu. Să ne amintim doar de faptul că a fost singurul revoluţionar român care a reuşit să-l convingă pe Lajos Kossuth (conducătorul revoluţiei maghiare) că cel mai bine pentru cele două naţiuni, ar fi unirea şi nu învrăjbirea. Numai unite, ele ar fi avut poate, şanse mai mari în faţa asupririi habsburgice. Şi exemplele pot continua. Pentru că „lecţia de istorie” pe care ne-a predat-o Bălcescu a învins timpul: „Mântuirea poporului român va să vie numai prin unirea şi luminarea lui.” Iar prin popor - ne spune tot el - „… se înţelege adunarea tuturor oamenilor din ţară.” Din păcate însă, la „lecţiile” sale au fost şi sunt prezenţi foarte puţini din câţi ar putea să fie. Dar nu-i nimic, pentru că el este oricând gata să le repete.

Viaţa personală a lui Nicolae Bălcescu, a fost de asemenea un subiect destul de puţin abordat de istorici. Poate şi pentru faptul că ea se confundă cu activitatea sa. De talie mijlocie, cu un chip prelung şi fruntea înaltă, părul şaten şi ochii căprui, Bălcescu avea o conversaţie agreabilă şi arta de a fi mereu actual. Ca fire, era nu tocmai uşor de înţeles. Oficial nu s-a căsătorit niciodată, însă din legătura sa cu Alexandra (Luxiţa) Florescu, avea să se nască Bonifaciu, copilul pe care însă nu l-a cunoscut niciodată.

Nicolae Bălcescu, revoluţionarul romantic, patriotul înflăcărat, a murit la 29 noiembrie 1852. S-a stins departe de patrie, singur, la Palermo (în Italia). Amintirea sa va fi însă veşnică în sufletul nostru, iar pentru ceea ce a făcut şi pentru faptul că a existat, nu putem decât să-i mulţumim.

Gabriela Vasilescu