Altădată, pe 17 mai

[altmarius]

Publicat: Ieri, 05:52

 1957 Regizorul Ion Popescu-Gopo a fost premiat la Cannes cu Marele Premiu Palme d'Or pentru scurt metraj, pentru filmul de desen animat „Scurtă istorie".

Regizorul, scenaristul și graficianul Ion Popescu-Gopo s-a născut la 30 aprilie 1923, în București.

A debutat în presă în anul 1939, publicând caricaturi, la fel ca ''pionierii'' animației românești Aurel Petrescu și Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din București, pe care nu a absolvit-o, dar a urmat la Moscova un curs de animație pe care l-a absolvit. S-a afirmat ca desenator, caricaturist, ilustrator de carte.

În animație, debutează în anul 1949 alături de tatăl său și de Matty Aslan, cu scurt-metrajul de animație ''Punguța cu doi bani''. Din anul 1950 începe să lucreze la Studioul cinematografic București, în cadrul secției de animație. Primele desene animate erau zoomorfe și constituiau fabule educative în spiritul epocii. Regizor, scenarist și cineast de o factură aparte, Ion Popescu-Gopo se impune după 1950 ca principală personalitate a filmului de animație din România, la Studiourile Buftea și Animafilm.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: ''Rățoiul neascultător''. Urmează ''Albina și porumbelul'', apoi ''Doi iepurași'' (1952), ''Marinică'' (1953), ''O muscă cu bani'' (1954), ''Șurubul lui Marinică'' și ''Ariciul răutăcios'' (1955), ''Galateea'' (1957) etc.

Personajul emblematic pentru poetica lui Gopo este Omulețul cu floarea — ''Omulețul'' (''Scurtă istorie'', ''7 arte'', ''Homo sapiens'') este personajul nud și schițat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Mai târziu, Gopo a mărturisit că nereușind să realizeze desene animate de perfecțiunea tehnică a filmelor americane de animație, a inițiat o revoltă anti-Disney: ''Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe-nu, culoare-nu, gingășie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul'', spunea Ion Popescu-Gopo.

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu ''Scurtă istorie'', a fost și cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovația lui Gopo: ''Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm și imaginație. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici școlii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleț a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu''.

Peste ani, Gopo spunea: ''Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță''.

Palmaresul acestei pelicule, dar și al altora de animație, a fost de peste 50 de premii pe diferite meridiane ale lumii: Oberhausen (1958), Moscova (1958) pentru ''Scurtă istorie''; San Francisco și Karlovy Vary (1960) pentru ''Homo Sapiens''; ''Premiul de onoare'' Mamaia (1966) și Leipzig (1969) pentru ''Sărutări''; numeroase premii ale Asociației Cineaștilor din România (1978 — ''Ecce Homo'', 1979, 1981, 1982 — ''Quo vadis'', 1983, 1986 — ''Homo Faber'', 1987 — ''Amprenta''), în 1985 ACIN acordându-i Premiul pentru întreaga activitate — pentru ''Ucenicul vrăjitor''.

La mijlocul anilor '60, Gopo a creat filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: ''Balanța'', ''Ploaia'', ''Ulciorul''.

Din 1956 abordează, ca scenarist, regizor și, ocazional, interpret sau compozitor, filmul de ficțiune cu actori: ''Fetița mincinoasă'', debut premiat la Damasc în 1956, ''S-a furat o bombă'' — 1961, ''De-aș fi... Harap-alb'' — 1965, premiat la Mamaia și la Moscova în 1965, ''Povestea dragostei'' — 1976, ''Maria-Mirabela'' — 1981, film inspirat din povestea ''Fata babei și fata moșneagului'' a lui Ion Creangă, ''Maria și Mirabela în Tranzistoria'' — 1988, în ultimele două artistul apare ca interpret al personajului Moș Timp.

Basmele ecranizate de Ion Popescu Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, ''Maria Mirabela'' nu e o simplă lectură a basmului ''Fata moșului și fata babei'', ci un musical; în ''Rămășagul'' (1985) zâna se deplasează pe bicicletă.

Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: ''Faust XX'', ''Galax'', ''Rămășagul'', ''O zi la București'', dar și în filme ale altor regizori: ''O noapte de pomină'' (1939, regia Ion Șahighian) sau ''Dimitrie Cantemir'' (1973, regia Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare.

În anii 1980, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animație: mișcarea acelor de gămălie (''Și totuși se mișcă'', 1980), a firelor de tutun (''Animagic film'', 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului (''Tu'', 1983)

A fost președinte al Asociației Cineaștilor din România (1968-1989), iar în perioada 1969-1972 a fost vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație și director al secției de film și televiziune din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății.

A fost ales membru de onoare al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film. A murit la 29 noiembrie 1989, la București, în urma unui atac de cord.