Alice Sara Ott - interviu cu pianista ce va susţine un recital cu ocazia aniversării Radio România Muzical
Versiunea audio a acestui interviu poate fi ascultată în cadrul emisiunilor "Infobuletin muzical", "Musica viva" şi "Drivetime".
Asistând la unul dintre recitalurile dumneavoastră, am observat un lucru neobişnuit - cântaţi cu picioarele goale.
Întotdeauna cânt cu picioarele goale. Am început să fac asta acum un an şi jumătate dintr-un motiv foarte simplu. Cântam pe un instrument de epocă pe care însuşi Liszt a cântat cândva şi când repetam, mi-am dat seama că purtând pantofi cu toc nu-mi încăpeau genunchii sub claviatură care era aşezată mult mai jos decât la pianele moderne. Aşa că mi-am scos pantofii şi mi s-a părut foarte comod aşa. În plus, întotdeauna studiez la pian cu picioarele goale şi speram că dacă port rochii lungi la concert, nimeni nu-mi va vedea picioarele.
În România, publicul a ascultat deja două dintre CD-urile pe care le-aţi înregistrat, cel cu valsurile de Chopin şi cel conţinând concerte de Ceaikovski şi Liszt. Însă totuşi, întrucât nu aţi apărut niciodată live la Bucureşti, publicul nu cunoaşte multe amănunte despre dumneavoastră. De exemplu, cum aţi început să cântaţi la pian.
Prima dată când am intrat în contact cu muzica pentru pian aveam 3 ani - părinţii mei m-au dus la un concert. Îmi aduc aminte că la acea vârstă aveam probleme de comunicare cu oamenii, în sensul că nu aveam un vocabular foarte dezvoltat şi, deci, nu puteam spune tot ceea ce vroiam. De aceea, nimeni nu mă lua în serios.
Ce limbi vorbeaţi atunci?
Germană şi japoneză, în acelaşi timp. Deci, eram foarte tristă că nu mă puteam exprima aşa cum vroiam, dar cred că fiecare copil are această problemă şi instinctiv, caută altceva, ceva ce i-ar permite să-şi exprime sentimentele aşa cum doreşte. Aşa că stăteam la concert şi eram fascinată de posibilităţile de exprimare ale muzicii pentru pian, era un limbaj pe care puteam să-l înţeleg chiar la acea vârstă şi pe care toată lumea îl înţelegea, acel public care stătea concentrat şi asculta. Şi m-am gândit că asta este soluţia pentru mine: trebuie să învăţ acest limbaj al pianului şi oamenii mă vor înţelege. Aşa că m-am dus la mama după concert şi i-am spus că vreau să devin o pianistă.
Aveaţi un pian acasă?
Mama avea unul, pentru că studiase pianul.
Ca o profesionistă?
Da, studiase şi chiar predase pianul înainte de a-l cunoaşte pe tatăl meu.
Cine este japonez şi cine german dintre părinţi?
Mama este japoneză şi tata german. Deci, aveam un pian acasă, dar mama nu vroia să mă lase să cânt la el. Mi-aduc aminte că făcuse un zid de cărţi cu poze ca să nu mă lase să mă apropii de pian. Dar după un an, a renunţat şi m-a lăsat să studiez pianul. Am început să iau lecţii şi pentru mine era foarte clar că urma să devin o pianistă. Apoi, la 5 ani, a fost prima mea apariţie importantă pe scenă, în finala unui concurs pentru copii. Era totuşi un concurs important din moment ce finala se desfăşura la Herkulessaal din Munchen. Bineînţeles că nu ştiam ce se întâmplă, nici nu ştiam ce e un concurs, ci doar că urma să cânt în faţa a mai mult de 1000 de spectatori. Şi am cântat o piesă de Kabalevski, nu-mi aduc aminte cum. Însă îmi amintesc că atunci când am terminat, m-am ridicat şi am făcut o reverenţă, iar publicul aplauda şi striga bravo - atunci mi-am dat seama că publicul în sfârşit mă înţelegea, mă ascultase de la început la sfârşit, ceea ce-mi dăduse o foarte mare satisfacţie şi am ştiu că acesta era lucrul pe care vroiam să-l fac în viitor.
Este la fel şi acum, când vorbiţi mai multe limbi?
Da, absolut, pentru că muzica merge dincolo de cuvinte şi sunt atâtea lucruri în muzică pe care nu le poţi descrie. Muzica îţi dă atâta libertate şi spaţiu ca să fii diferit. Fără muzică m-aş simţi incompletă, handicapată.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, momentele cheie care v-au transformat în ceea ce sunteţi astăzi?
Desigur, foarte important a fost acest concert, primul la care am asistat, şi care m-a făcut să vreau să devin pianistă, apoi experienţa de la vârsta de 5 ani, când am cântat în faţa atâtor oameni şi apoi, desigur, o serie de concursuri la care am participat. Însă pentru mine competiţiile nu au fost importante, deoarece scopul nu a fost să câştig, ci să pregătesc concursul, să studiez lucrările. Iar dacă oamenilor le-a plăcut cum am cântat, nu a mai contat dacă am luat premiul I sau nu. Apoi, desigur, a fost schimbarea de profesori - m-am mutat la Mozarteumul din Salzburg şi am devenit studentă acolo la 12 ani. Apoi am început să cânt concerte regulate de la vârsta de 16 ani şi am semnat cu Deutsche Grammophon când aveam 19 ani.
Trebuie să fim conştienţi că aceasta nu este o situaţie obişnuită…
Nu cred că aceasta este o meserie în care dintâi trebuie să-ţi iei diploma şi examenele şi apoi să începi să profesezi. Poţi să începi să profesezi foarte devreme. Cum am început, e greu de spus. Au fost concertele pe care le-am susţinut ca bonus la premiile câştigate la concursuri, apoi oamenii m-au auzit şi m-au recomandat altora. La 18 ani am avut primul impresar în Germania, iar acum sunt reprezentată de o agenţie din Marea Britanie cu care colaborez de când aveam 20 de ani. Lucrurile pur şi simplu se întâmplă.
Are şi norocul ceva de spus aici?
Desigur, norocul este mereu foarte important! Ai nevoie de o porţie mare de noroc ca să reuşeşti. Trebuie să fii la momentul potrivit cu persoana potrivită şi în locul potrivit.
Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la profesorii dumneavoastră?
Cred că cel mai important lucru pe care l-am învăţat pentru viaţa mea nu a fost de la profesorii mei, ci de la bunica mea japoneză, care a murit acum 2 ani, de cancer. Ea a fost cea care mi-a spus că de fiecare dată când mă trezesc dimineaţa trebuie să mă întreb dacă sunt fericită, pentru că dacă sunt fericită, totul este în regulă, dacă nu, ar trebui să văd ce trebuie să schimb ca să fiu fericită. Acesta este cel mai important lucru pe care l-am învăţat. Desigur, am învăţat foarte multe şi de la profesorii mei, dar sunt amănunte pe care nu am timpul necesar să le enumăr aici.
În timpul studiului, vă alegeau profesorii repertoriul? Pentru că aţi început, de exemplu, să interpretaţi în mod regulat Concertul nr.1 de Ceaikovski de la 17 ani.
Da, a fost o cerere a unui organizator de concerte să cânt Ceaikovski, aşa că am cântat Ceaikovski. Desigur, întotdeauna am cerut şi părerea profesorilor, dar mai curând m-am consultat cu ei, decât ei mi-au impus ceva. De exemplu, dacă eu vroiam să interpretez o lucrare pe care nu mi-o recomandau, discutam cu ei şi argumentam, până când ziceau "da". Eu cred în instinctul fiecărui interpret; dacă simţi că trebuie să interpretezi o lucrare, atunci fă-o.
Se discută mult acum despre artiştii veniţi din Asia, ca Lang Lang şi atâţia alţii. Aveţi o dublă ascendenţă. Cum este să fii la intersecţia dintre două culturi?
Ştiu că nu voi fi vreodată un nativ al unei ţări - în Germania mi se spune Cin Ciung Ciung, iar când sunt în Japonia, lumea îmi vorbeşte în engleză.
Cred că este de fapt un avantaj…
Da, în cele din urmă. Cu cât ai mai multe culturi în sânge, cu atât ai orizonturi mai largi. Pe de altă parte, există şi umbre şi trebuie să ştii cum să te descurci cu ele. Sunt foarte recunoscătoare pentru cele două culturi cărora aparţin.
Cum v-aţi descrie? Pentru că înainte de a vă cunoaşte şi ascultându-vă doar înregistrările, mi-am închipuit că aveţi un spirit mai curând masculin, chiar şi lucrările pe care le abordaţi sunt de obicei cântate de pianişti bărbaţi. Acum, văd o tânără foarte feminină, e adevărat, cu nişte mâini foarte mari.
Muzical, nu mă simt nici bărbat, nici femeie. E adevărat, am crescut mai mult între băieţi şi, da, poate că există ceva masculin în mine. Dar, e foarte greu să te descrii singur…
Câte ore studiaţi acum pe zi?
Depinde de cât timp am. Câteodată am toată ziua. Câteodată studiez doar în cap şi nu este cazul să şi ating efectiv pianul. Când am concerte, repet cam două ore înainte. Niciodată nu studiez cu ceasul, studiez cât este necesar. Nu cred că este important cât studiezi, ci cum studiezi. Dacă doar stai în faţa pianului şi-ţi mişti degetele, asta nu înseamnă nimic. Şi în plus, dacă nu te dezvolţi ca persoană, nici muzica nu poate creşte în tine. Este foarte important să-ţi trăieşti viaţa.
Care este mixul de factori care duc la o carieră de succes: talent, muncă, promovare?
Desigur, talentul este important, dar doar cu talentul, nu poţi face nimic. Şi desigur, foarte importantă este munca. Dar mai sunt şi alte lucruri: norocul, de exemplu. Da, cred că mixul este alcătuit din talent, muncă şi noroc.
Şi promovarea?
Da, este importantă, pentru că trăim nişte timpuri când toată lumea este foarte aproape de media. Nu sunt împotriva media, fie că tradiţională, fie că este reprezentată de reţelele sociale, dar totuşi cred că ar trebui ca media să fie în secundar. Cel mai important lucru este muzica însăşi şi acest lucru nu ar trebui să se schimbe.
Cum arată o zi normală din viaţa dumneavoastră?
Fiecare zi e altfel. Mă trezesc pe la ora 8, urmează studiul sau repetiţia cu orchestra, dacă am concert seara, apoi la 4 după-amiaza mă culc. De obicei nu sunt acasă în cea mai mare parte a timpului; mă trezesc într-o cameră străină de hotel, repet, apoi zbor cu avionul. Iar când sunt acasă, fiecare zi este altfel, pentru că nu sunt persoana care să se trezească la 8 dimineaţa şi să studieze de la 10 la 5 în fiecare zi.
Sunteţi foarte tânără, dar aveţi deja o carieră strălucită. Care sunt lucrurile cele mai importante pe care le doriţi împlinite în viitor?
Niciodată nu poţi spune că ai reuşit prea multe. Mereu este loc de dezvoltare, de creştere. V-am spus, cel mai important scop al meu este să fiu un om fericit. Desigur, am vise să cânt cu o anumită orchestră sau într-o anumită sală, dar nu vreau să grăbesc lucrurile, pentru că nu vreau să devin o stea căzătoare, vreau să am o viaţă lungă ca muzician. Vreau să am timp să mă bucur de viaţă şi să găsesc sensurile ascunse ale muzicii.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius