Contele Alexander von Schönburg, jurnalist monden și scriitor, s-a născut la 15 august 1969 și este fiul contesei Beatrix Széchenyi de Sárvár-Felsovidék și al contelui Joachim von Schönburg-Glauchau. Din anul 1999 este căsătorit cu prințesa Irina Verena de Hessa, nepoata prințului Christoph de Hessa și strănepoata reginei Elisabeta a II-a. Împreună au trei copii: Maria-Letitia, Maximus Carolus Joachim Maria și Valentin Polykarp Joseph Maria. Sunt descendenți direcți ai reginei Victoria și stră-stră-strănepoți ai prințesei Margareta de Prusia, mezina împăratului Frederic. Din pricina confesiunii lor catolice, copiii au fost excluși de la succesiunea la tronul britanic.
Șansele falșilor regi
Ceva se încheie aici. Și nu mă gândesc doar la această carte. Epoca în care s-a născut regina a fost dezastruoasă pentru monarhiile europene. Cu nici opt ani înainte ca regina să vină pe lume, la 21 aprilie 1926, a fost asasinat Nicolae al II-lea, țarul Rusiei, vărul tatălui ei, împreună cu soția sa germană și copiii lor. Gardienii revoluționari comuniști au trezit în noapte familia țarului, i-au dus într-un beci, i-au înșirat la zid și i-au împușcat.
Ceva mai bine i-a mers în acel an lui Wilhelm al II-lea al Germaniei, nepotul preferat al reginei Victoria, în brațele căruia a și murit. Când a fost proclamată republica la Berlin, el a putut să se retragă în Olanda, unde și-a petrecut amurgul vieții tăind lemne. Și monarhia austro-ungară și-a încheiat existența cu puțini ani înainte de nașterea reginei. Carol, ultimul împărat, s-a refugiat în 1918 pe insula Madeira, unde a ajuns într-o casă întunecată, năpădită de mucegai, în care a murit patru ani mai târziu, iar urmașilor săi li s-a interzis să mai pună vreodată piciorul pe pământ austriac.
Și gloriosul Imperiu Otoman intrase în istorie puțin înainte de nașterea Elisabetei. Ultimul sultan, Mahomed al VI-lea, a fost silit să fugă în 1922 prin ușa din dos a palatului său din Istanbul. A reușit să ajungă în Italia, împreună cu familia sa – un loc preferat de exilații încoronați. Tot acolo s-a refugiat, treizeci de ani mai târziu, și ultimul rege al Egiptului, Farouk. Când a fost răsturnat de pe tron, în 1952, cu un an înainte de încoronarea Elisabetei, se pare că Farouk ar fi profețit: „Peste o sută de ani nu vor mai exista decât cinci regi. Cei patru din cărțile de joc și regele Angliei.“
Se va dovedi că a avut dreptate? Va mai exista monarhia britanică în jur de 2050?
În forma actuală, cu siguranță nu. În 2022, când regina a fost purtată spre mormânt cu atâta fast, sentimentul de adio s-a dovedit cu atât mai copleșitor, cu cât majoritatea lumii a înțeles clar că în acea zi se încheia mai mult decât domnia de decenii a unui monarh iubit. Cândva, istoricii din viitor vor considera probabil că înmormântarea reginei a fost momentul culminant al unui proces istoric de o sută de ani, prin care ideea de monarhie, ghilotinată încă o dată cu sfârșitul Casei Regale franceze, a ieșit definitiv din scenă. Iar asta nu poate să o ascundă nici încoronarea diluată – în comparație cu încoronarea mamei sale – a urmașului la tron.
Nici pe lângă Coroana Angliei revoluțiile nu s-au furișat – mai mult sau mai puțin discret – fără să lase urme. Descreșterea regatului britanic a început vizibil înainte de cea a vecinilor europeni. Prima mare ruptură s-a produs încă din secolul al XVII-lea – prin executarea regelui Carol I, în anul 1649.
După un scurt intermezzo republican, a fost instalat un nou rege, Wilhelm de Orania, care a domnit în condițiile speciale care i se dictaseră: și-a pierdut absolut cel mai important drept suveran – cel al controlului asupra bugetului de stat. În secolul al XVIII-lea, într-o vreme când regii celei mai vechi monarhii europene, cea franceză, mai domneau în manieră absolutistă, în Anglia s-a impus manifestarea puterii de către adevărații conducători: politicienii. Ei se recrutau din rândul elitei proprietare de pământ și, treptat, aveau să îi îngăduie monarhului doar puterea simbolică. Desigur, clasei politice privilegiate i-a convenit de minune că noii regi importați între timp de la Hanovra erau interesați, după cum spuneam, în primul rând de berea lor de acasă și de metrese importate tot din Germania. Politica le era indiferentă, au renunțat să mai participe și la ședințele guvernelor lor și abia după două generații au considerat că ar fi cazul să învețe și limba țării.
În secolul al XIX-lea, puterea monarhilor britanici scăzuse în asemenea măsură încât aceștia nu își mai păstraseră decât dreptul de a da guvernului sfaturi care puteau fi urmate sau nu.
„Regina Victoria se comporta uneori ca și cum nu ar fi avut cunoștință de asta“, nota A.N. Wilson, și astfel a încălcat de mai multe ori principiul neutralității, spre exemplu exprimându-și public preferința pentru prim-ministrul conservator Benjamin Disraeli și disprețul față de liderul liberalilor, William Gladstone. Însă, continua Wilson, „politicienilor lipsiți de delicatețe, în frunte cu Gladstone, le făcea o plăcere nebună să-i amintească mereu cât de restrânsă era influența ei“. Cel mai faimos comentator al constituției din epoca victoriană, Walter Bagehot, mergea până la ultimele consecințe: „Regina era obligată să-și semneze propria condamnare la moarte, dacă i-o cereau ambele camere ale Parlamentului.“
Un spațiu de conflict care revenea mereu era cel al politicii de apărare, iar diferitele măsuri de reformă luate de politicianul liberal Edward Cardwell în armată nu i-au fost deloc pe plac reginei Victoria. Când unul dintre fiii ei, prințul Alfred, care căuta să discute cu Cardwell, l-a întrebat odată cine are ultimul cuvânt în chestiunile militare, șeful statului sau ministrul Apărării, Cardwell i-a comunicat ferm că acest aspect constituțional și juridic era de mult limpezit, mai exact din 1649, „prin decesul lui Carol I“.
Ultimul monarh britanic care a încercat să se amestece activ în politică a fost nepotul reginei Victoria, George al V-lea, care s-a aflat pe tron din 1910 până în 1936. Era vorba de o chestiune semnificativă din punctul de vedere al dreptului constituțional – limitarea puterilor excesive ale Camerei Lorzilor, cea superioară. Această a doua cameră a Parlamentului britanic, alcătuită din nobili și oameni ai Bisericii, mai dispunea pe atunci de dreptul să blocheze legi adoptate de Camera inferioară (formată din reprezentanți aleși de popor). George al V-lea era îngrozit de planurile guvernului, însă împotriva intențiilor de reformă ale prim-ministrului Herbert Asquith putea face la fel de puțin ca împotriva autoadministrării parțiale a Irlandei, idee urâtă de el și impusă în 1912 tot de guvernul „lui“.
Vocabularul politic al Marii Britanii este încărcat de formulări amăgitoare, care mențin în conștiința colectivă iluzia că puterea în stat ar fi deținută de Coroană. Guvernul este His Majesty’s Government, prim-ministrul se cheamă His Majesty’s Prime Minister, impozitele sunt încasate de His Majesty’s Revenue and Customs, condamnații stau în His Majesty’s Prisons și, la începutul fiecărei noi legislaturi, programul de guvernare este prezentat de monarh și numit King’s Speech – deși nu-i aparține nici măcar un cuvânt din el. Sensul tuturor acestor lucruri este să inducă sentimentul că „adevărații conducători din țară, și în special politicienii de frunte, ar fi slujitori devotați“ ai monarhului – în realitate nefiind decât o amăgeală. După cum se spune că au fost ridicate odinioară legendarele sate ale lui Potemkin, pentru a-i oferi țarinei sentimentul unei vieți rurale idilice, instituția monarhiei engleze pare un imens palat al lui Potemkin – dar nu spre amăgirea monarhului, ci a poporului. Cu fast și strălucire, atenția poate fi abătută mult mai lesne de la cine deține cu adevărat puterea în țară, asigurând astfel liniște guvernanților și inspirând respect poporului. Și toți cunoscătorii constituției britanice nescrise sunt de acord cu asta. „Justificarea intelectuală a acestei amăgiri a poporului provine de la comentatorul constituțional victorian Walter Bagehot, care, în anul 1867, a analizat sistemul de guvernare britanic, exact în vremea când monarhia constituțională începea să ia forma ei actuală.“
Teza centrală a lui Bagehot era că, pentru ca o guvernare să funcționeze fără fricțiuni, trebuie să fie în mod ideal alcătuită dintr-o parte „care inspiră venerație“, sau „sublimă“, și o alta „eficientă“, cabinetul și parlamentul constituind partea eficientă, iar monarhia, miezul părții care asigură venerația. Din perspectiva lui Bagehot, în al cărui spirit a fost inițiată și tânăra Elizabeth Windsor, Marea Britanie este o republică deghizată în monarhie.
Detlef von Ziegesar explică astfel modelul de guvernare britanică prevăzut să funcționeze fără fricțiuni, propus de Bagehot: „În spatele fațadei splendide a Casei Regale lipsite de putere – dar încă centrul propriu-zis al puterii, pentru ochii maselor – guvernează adevărații potentați, care rămân ascunși maselor și înșală poporul, cabinetul și parlamentul.“ Bagehot însuși spunea: „Pe stăpânitorii aparenți ai națiunii engleze îi putem compara cu figurile cele mai impresionante dintr-o procesiune măreață: ei sunt cei care influențează masele, pe ei îi aclamă poporul. Stăpânii adevărați se ascund în calești de clasa a doua; nimeni nu-i observă și nici nu întreabă de ei, dar toată lumea li se supune, fără să își dea seama, deoarece se lasă orbită de splendoarea și grandoarea celor din fruntea procesiunii.“
Agerul George Orwell a rezumat astfel strălucitorul spectacol de teatru pe care îl joacă britanicii acceptând împărțirea puterii între partea „sublimă“ și cea „eficientă“: „În Anglia, puterea autentică aparține unor oameni prea puțin atrăgători, în costume de culoare închisă. Ființa purtată de soldați cu platoșe de oțel în trăsura aurită este în realitate doar o figură de ceară.“
Orwell scria asta în 1944. Atunci pe tron se afla George al VI-lea. Nouă ani mai târziu, a fost încoronată Elisabeta a II-a, iar cu opt ani mai înainte Eduard al VIII-lea fusese silit să abdice de forța concentrată a establishmentului britanic. Nu avusese dreptul să-și aleagă liber nici măcar soția. Abdicarea lui Eduard al VIII-lea a fost dovada de necontestat că monarhia britanică funcționa de mult după principiul „mai multă aparență decât esență“. Cât timp mai poate fi menținută această șaradă? Mai poate fi continuat acest joc atât de costisitor, în care nu are cum să mai creadă nici ultimul cetățean cât de cât familiarizat cu politica? Mai pot fi amintite cuvintele lui Bagehot cu care justifica înșelătoria regală în secolul al XIX-lea, standardul de aur în interpretarea constituției? Sau nu cumva acest grandios spectacol de teatru jucat astăzi, în epoca sincerității, a transparenței și autenticității, nu mai este decât o jalnică încercare de prostire a poporului?
Lunga domnie a Elisabetei a II-a, alura sa de sfinx, popularitatea ei crescândă de-a lungul deceniilor – toate astea au reușit să camufleze întrebările incomode.
Dar Charles? Va reuși și el să o facă?
Charles al III-lea are un bun capital. A adunat experiență de-a lungul anilor și în acest fel și-a dobândit și o anume autoritate morală. Asupra conceptului de autoritate chiar merită să ne oprim. A cunoscut și vremuri mai bune. Șansa lui Charles ar putea fi menținerea în viață a amintirii că „autoritatea“ încă mai există. Într-o vreme în care se contestă că ar exista un adevăr anume, și fiecare vorbește despre propriul său adevăr, este posibil ca un personaj de modă veche, ca regele Charles, să devină o amintire rătăcitoare a unui adevăr care nu poate fi cântărit cu măsurile actuale ale unui adevăr valabil. La fel ca autoritatea, tradiția trece astăzi drept un aspect la care se poate renunța fără nicio primejdie. Însă, în lipsa tradiției, a ceea ce a mai fost întâlnit, a adevărurilor imuabile, societatea se lasă în voia tendințelor cotidiene, iar singura cale de a evita aspirațiile totalitare ale contemporaneității rămâne tot tradiția, care mai poate fi păstrată numai de un rege, așa cum e Charles.
Capitalul lui Charles constă și în faptul că el a ajuns acolo unde se află total involuntar, prin naștere. Într-o lume în care cei puternici, politicienii, miliardarii de pe urma internetului, conducătorii concernelor globale se află unde se află deoarece acolo i-a dus ambiția lor vorace, situația moștenitorului la tron prezintă un anume farmec. Un om ajuns la vârful piramidei sociale fără să dea din coate transmite un sentiment mângâietor. Max Weber este cel care a stabilit avantajul hotărâtor al monarhiilor constituționale. Un cap încoronat îndeplinește o funcție care unui președinte ales nu-i este niciodată la îndemână: limitează ambițiile excesive ale politicienilor și demagogilor prin faptul că poziția supremă din stat este ocupată o dată pentru totdeauna.
O gamă întreagă de circumstanțe l-au plasat însă pe regele Charles al III-lea într-o poziție mai dificilă. Mai întâi de toate, suveranii nu mai răspândesc de mult misterul lor dintotdeauna, ci au devenit ținte sensibile, vulnerabile ale circuitelor de știri – ca oricare altă „vedetă“. Aura mistică a capetelor încoronate și, odată cu ea, orice formă de imunitate au rămas de domeniul trecutului. Să nu uităm, cea mai cunoscută și mai des amintită teză a lui Bagehot este că „misterul constituie esența monarhiei“, iar pentru ca să-și poată desfășura farmecul, „nu trebuie să lase să pătrundă nicio rază din lumina zilei“. Dar cum se împacă această cerință de semiobscuritate mistică tocmai cu supraexpunerea din zilele noastre, sub care monarhia britanică s-a transformat într-o „telenovelă afurisită“ (cum însuși prințul Philip a spus)?
Când Elisabeta a II-a a fost încoronată, presa acelor vremuri nu semăna deloc cu cea de azi. Misterul de care vorbea Bagehot era încă pe jumătate intact. În anii ei de domnie, mass-media, începând de la televiziunea abia apărută și până la mediile sociale dominante în zilele noastre, s-a transformat într-un moloh care înghite totul, lacom și nestăpânit, care menține societățile noastre moderne într-o permanentă stare de isterie. Și a nivelat piramida socială. Oricine poate ajunge până în vârf, cu sau fără coroană, tot ce contează este numărul de followeri.
La asta se adaugă – cuvânt-cheie „supraexpunerea mediatică“ – o circumstanță nefericită pentru Charles: în vreme ce mama sa, din poziția de cea mai faimoasă femeie din lume, a reușit minunea de a se păstra o veșnică enigmă și, odată cu ea, măcar o parte din acea magie pe care o pretindea cândva Bagehot, despre Charles știm considerabil mai mult decât ne face plăcere. Pe lângă biografia autorizată de nu mai puțin de 620 de pagini, avem la dispoziție și diverse lucrări ieșite chiar din mâinile lui (printre care o carte de povești și Harmony, cuprinzând viziunea proprie asupra lumii). Pentru cercul său de prieteni intimi, Charles a pregătit acum câțiva ani un volum cu copertă cartonată, în care sunt adunate toate interviurile date de el, începând din 1968. În total, 1 402 pagini. Astfel îi aflăm părerile despre urbanistică, sisteme bancare, schimbare climatică, medicină alternativă, tunderea gardurilor vii, modă și industrie alimentară, agricultură ecologică, dialog interreligios, ortodoxie, reglementări pentru ambalaje, separarea gunoiului, protejarea veverițelor autohtone și a știucii din lacul Schwarz, călătorii spațiale, trafic automobilistic și zeci de alte teme interesante… ba ajungem să fim la curent, fapt de altfel anormal, chiar și cu fanteziile lui erotice cele mai secrete – grație interceptării unei convorbiri telefonice purtate de el. În asemenea condiții, cum să-ți mai creezi o aură de mister? Urmând modelul reginei dispărute, oare nu ar fi fost totuși mai potrivită o coală de hârtie nescrisă, așa ca William?
Apoi, mai intervin și alte aspecte esențiale. Un monarh, indiferent dacă dispune de putere reală sau pur simbolică, simbolizează suveranitatea națională. Dar ce mai reprezintă un rege, când regi aproape nici nu mai există? Este adevărat, Marea Britanie a luat hotărârea, cu prilejul referendumului legat de Brexit, de a se retrage din UE și se poate considera în continuare națiune suverană, însă nu cumva noțiuni ca acelea de suveranitate și națiune au devenit de mult simple fantezii, după ce au fost golite de tot folclorul? Statele moderne au ajuns între timp atât de strâns legate între ele prin acorduri și zone economice comune, prin diplomație și politică externă, încât niciunul nu mai este cu adevărat suveran în deciziile lui. Suveranitatea abia dacă mai are astăzi, din perspectivă pragmatică, relevanță cât să depășească aspectele de protocol și acțiunile cu caracter pur decorativ, cum ar fi obținerea unei președinții la Națiunile Unite. Este posibil chiar să mergem un pas mai departe – așa cum propun James Dale Davidson și lordul William Rees-Mogg în lucrarea The Sovereign Individual – și să considerăm statele naționale depășite în esența lor. Potrivit lui Davidson și Rees-Mogg ne aflăm de mult în epoca post-națională, în care nu statele, ci doar persoanele individuale sau cel mult concernele care acționează la scară globală mai dispun de suveranitate.
Prin urmare, atât timp cât am devenit noii suverani, când deviza „L’état c’est moi“, pentru care Ludovic al XIV-lea era etichetat drept megaloman, a devenit realitate pentru fiecare din noi, un rege pe stil vechi nu mai are nicio valoare. Când fiecare se poate socoti rege sau regină, iar un slogan în sine ridicol și îngâmfat pentru o oarecare marcă de bere, „Heute ein König“ („Astăzi un Rege“), ascunde un adevăr mai adânc, vremea regilor a apus. Cuvântul „rege“ parcurge un drum asemănător celui prin care a trecut „domn“, care era și el rezervat odinioară unei categorii bine definite privilegiate, cea a „domnitorilor“. Ceea ce ar însemna, pe de altă parte, că așa s-ar putea conserva totuși amintirea că omul reprezintă ceva special.
Altfel, dacă în lumea noastră modernă mai există cât de cât regi, nu sunt oare ei mai degrabă personaje ca Mark Zuckerberg? Nu ținând seama de bogăția lor, oameni colosal de bogați au existat întotdeauna, însă stăpânitorii unor concerne tehnologice cum sunt Amazon, Meta și Alphabet dispun acum de teritorii virtuale, transfrontaliere, regatele lor proprii, adică personale. Dacă Zuckerberg va reuși să-și vadă visul cu ochii, mai precis universul virtual, dacă la un moment dat va exista, pe lângă lumea fizică, o lume digitală paralelă în care să ne regăsim și noi, nu regii viitorului vor fi suveranii ei?
Sau poate ideea de națiune și de entități gestionabile tocmai parcurge un fel de renaștere pe fondul globalizării și al culturii de consum? Gânditorul fin de siècle René Guénon, atât de admirat de Charles, afirma acum vreo sută de ani că, de îndată ce o națiune își pierde istoriile și visurile comune, de îndată ce nu mai are percepția unor valori și tradiții comune, se va stinge inevitabil. După cum scria filosoful de casă al lui Charles, fie națiunile europene își redescoperă rădăcinile spirituale, fie „civilizația occidentală în întregime trebuie să dispară“.
Dar ce mai înseamnă „naționalitate“ și „identitate“, când „cu telefonul celular în buzunar găsești mai mulți prieteni prin alte țări decât la tine în școală, când întreaga lume converge către aceeași cultură mondială susținută digital, când, aflat în Austria sau Australia, te poți loga pe Instagram sau poți comanda de la Amazon“, se întreabă Paul Kingsnorth, unul dintre șefii revistei eco-intelectuale „The Ecologist“. Scrierile lui Kingsnorth sunt deosebit de apreciate de Charles. El afirmă că ideea de mici unități naționale cu percepție comună despre identitate și cultură ia din nou avânt, iar încercarea de a înlocui națiuni evoluate prin „multiculturi“ transnaționale s-a dovedit nepopulară. Astăzi, susține el, aceste entități de mici dimensiuni atrag din nou prin promisiunea identității colective. Iar Kingsnorth consideră că năzuința de identitate este de nepotolit, de aceea chiar astăzi instituția regalității și monarhia se bucură din nou de forța lor de atracție – ca posibil remediu împotriva modernității percepute ca inconfortabile. Monarhia, fiind în sine un fenomen complet irațional, devine extrem de atrăgătoare în timpul comercialismului și raționalității. Nu este potrivită însă unei epoci în care există convingerea că totul poate fi înțeles prin intermediul datelor, algoritmilor, al raporturilor dintre cost și beneficii și al graficelor de proporții, devenind prin urmare, cu atât mai mult, fascinantul obiect al unor aspirații.
Charles, care este adânc înrădăcinat în tradiție, speră să poată întruchipa năzuința de stabilitate și de moștenire culturală comună. În orice caz, nu are cum să asocieze aprecierea sa față de ceea ce este consfințit cu spiritul unui nou început, iar în afară de asta nu poate evita – după ce ne-am obișnuit mai bine de șapte decenii cu imaginea mamei sale – să nu lase impresia mai degrabă de personaj în rolul de rege. Pentru a nu fi doar un rege al tranziției și al declinului, va trebui să-și redefinească rolul. În lipsa puterii politice, va trebui să aibă îndrăzneala să își impună poziția ca instanță morală și culturală.
Lordul Bolingbroke, personalitate a Iluminismului, visa odată la un patriot king care să îndrăznească să adreseze o provocare instituțiilor existente, care să se amestece și să înțeleagă nevoile și dorințele poporului său, nu să se poziționeze de partea elitelor. Va avea Charles ambiția să devină o versiune modernă a acelui patriot king? Sau se va mulțumi cu rolul de păpușă de paie înveșmântată în hermină, așa cum i-a fost conceput de convențiile constituționale?
(Regina sau monarhie fără rezervă de Alexander von Schönburg urmează să apară la Editura Baroque Books and Arts, în traducerea lui Mihai Moroiu, în colecția „Noblesse“.)
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius