Alături de sfinții Bisericii prin rugăciune, închinare și cinstire

[Convergențe - Lumina]

https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/alatu...

Galerie foto (4)Theologica

Un articol de: Pr. Prof. Emerit Ștefan Buchiu - 26 Oct, 2021

Biserica ne cheamă să venim în sfintele lăcașuri la ceasul rugăciunii, în duminici și sărbători, pentru ca alături de sfinți și împreună cu ei să-I înălțăm lui Dumnezeu rugăciuni și cântări duhovnicești, cereri, laude și mulțumiri pline de recunoștință, pentru binefacerile arătate nouă de El și pentru cele pe care le nădăjduim în viitor. Alegând să ne alăturăm sfinților, care tainic se roagă împreună cu noi și pentru noi Atotmilostivului Dumnezeu, mărturisim aceeași cre­dință pe care ei au mărturisit-o la vremea lor și ne străduim să avem aceeași dreaptă-viețuire pe care ei au arătat-o în viața lor sfântă.

Dacă vom fi întrebați cine sunt sfinții pe care Biserica îi cinstește și-i înfățișează ca modele vrednice de urmat, vom răspunde că ei sunt acele persoane umane care prin har, credință și fapte bune au transformat chipul lui Dumnezeu din ei, pe care toți îl purtăm tainic în ființa noastră, în asemănare cu El. Cu ajutorul harului dumnezeiesc și prin credința lor lucrătoare, ei au pus început bun procesului de îndumnezeire care începe aici pe pământ și se desăvârșește în eternitatea Împărăției Preasfintei Treimi. Conținutul îndumnezeirii sau al asemănării cu Dumnezeu îl constituie sfințenia lui Dumnezeu sau, mai concret, sfințenia Mântuitorului Iisus Hristos, de care se împărtășesc cei îndreptați prin harul Duhului Sfânt, care întrupează în viața lor sfințenia lui Hristos.

Iisus Hristos - Izvorul sfințeniei

Noi credem și mărturisim că Fiul lui Dumnezeu întrupat, Hristos Domnul, este Izvorul vieții și al nemuririi și de aceea El este și Izvorul sfințeniei, iar câștigarea sfințeniei Lui constituie chezășia învrednicirii noastre de nemurire și de viața veșnică, daruri ale Preasfintei Treimi făcute nouă prin El. Duhul Sfânt, Sfințitorul, ne împărtășește în Biserică sfințe­nia lui Hristos, concretizată în îndumnezeirea și transfigurarea Tru­pului Său, tocmai pentru a ne conduce și pe noi spre această stare de desăvârșire. Dacă vom privi și mai profund spre darul de care suntem chemați să ne împărtășim, vom cunoaște că sfințenia lui Hristos, Mântuitorul lumii, are o dublă dimensiune: El este sfânt și izvor al sfințeniei ca Dumnezeu desăvâr­șit, înțelegând prin aceasta sfin­țe­nia firii Sale dumnezeiești și a ipostasului Său divin și veșnic, și în același timp ca Om desăvârșit, cu referire directă la sfințenia firii Sale umane, îndumnezeită prin unirea ipostatică, prin jertfă și prin Înviere. De aceea El este binele absolut întrupat, sfințenia lui Dumnezeu înomenită, Sfântul care sfințește pe toți și pe toate (Evrei 10, 14).

În această dublă calitate de Izvor al sfințeniei divine și al celei umane, Iisus Hristos, Fiul Tatălui, înomenit din iubire chenotică și milostivă pentru noi, oamenii, Își descoperă lucrarea Sa unică, manifestată, prin Duhul Sfânt, atât în răscumpărarea lumii, cât și în îndreptarea noastră personală, prin înfierea de către Dumnezeu Tatăl și umplerea de harul necreat al Duhului Sfânt. De aceea, numai prin participare la sfințenia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, ne sfințim și noi, fii ai Bisericii, împăr­tă­șindu-ne personal și comunitar de această sfințenie.

Mărturisim, conform Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, că sfințenia Mântuitorului Hristos nu este una dobândită, ci ea apar­ține Ipostasului Său veșnic, pentru că El este identic cu sfințenia însăși. El Însuși este Sfântul, atât prin firea Sa divină, cât și prin cea umană. Fiul lui Dumnezeu nu S-a întrupat doar pentru a fi și a rămâne obiectul adorării sau închinării noastre, ci pentru ca să ne sfințească pe noi (Ioan 17, 19). În Hristos Iisus, Domnul nostru, firea omenească s-a îndumnezeit total, umplându-se de energiile divine necreate, adică de harul dumnezeiesc (Ioan 17, 10), iar noi, cei răs­cumpărați prin Sângele Său, suntem chemați și învredniciți, prin Duhul Sfânt, să participăm la sfințenia Sa desăvârșită și desăvârșitoare (Evrei 12, 10).

Sfințenia credincioșilor sau sfințenia creștină

Mărturisind prin credință adevărul sfințeniei Mântuitorului Iisus Hristos, vom înțelege și vom putea înfăptui în persoana fiecăruia dintre noi sfințenia creștină, care nu este altceva decât participarea la sfințenia lui Hristos în mod sacramental și moral în Biserică, adică prin Sfintele Taine și prin împlinirea celor cerute nouă de Hristos: iubirea, iertarea și slujirea semenilor noștri. Sfințenia creștină reprezintă întruparea sfințeniei lui Hristos în viața noastră, ea este darul lui Dumnezeu primit în noi de la Botez, dar în același timp și un imperativ moral, o țintă de atins, o misiune de îndeplinit: „După Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți sfinți și voi înșivă în toată petrecerea vieții” (1 Petru 1, 15); „Sfințiți-vă și veți fi sfinți” (Levitic 11, 44). Sfințenia creștină constituie din punct de vedere ontologic împlinirea persoanei umane sau desăvârșirea ei, din puterea lui Dumnezeu, Cel ce este izvorul și modelul suprem al sfințeniei: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Având în vedere faptul că sfințenia își are începutul pentru toți fiii Bisericii în Taina Sfântului Botez, prin care ne îmbrăcăm în Hristos (Galateni 3, 27), în puritatea, sfințenia și dreptatea Lui, înțelegem motivul pentru care în Noul Testament toți credincioșii sunt numiți sfinți: „Tuturor celor ce sunteți în Roma (...) chemați sfinți” (Romani 1, 7); „Celor numiți sfinți (...)” (1 Corinteni 1, 2). Sfântul Apostol Pavel se adresează tuturor creștinilor, numindu-i sfinți, înțelegând aici sfințenia ca dar al lui Dumnezeu, făcut nouă accesibil prin Noul Adam, Mântuitorul Hristos, și împărtășit prin Duhul Sfânt, însă, în același timp, îi și îndeamnă să fie sfinți, privind sfin­țenia ca un imperativ moral și fiin­țial.

Dar nu doar Sfânta Scriptură ates­tă posibilitatea realizării sfin­țe­niei de către persoanele umane, ci și Sfânta Tradiție; astfel, ea afirmă prin cuvintele inspirate ale Sfântului Irineu, reluate de Sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”.

Principalele roade ale sfințeniei sunt iubirea nemărginită față de Dumnezeu și față de oameni, precum și starea de nepătimire. Ele sunt însă mult mai numeroase¹, fiind descrise pe larg în cele două antologii unice ale spiritualității ortodoxe, Filocalia și Patericul, dar și în Viețile Sfinților.

Cinstirea sfinților, a icoanelor și a sfintelor lor moaște

Realitatea certă a rodirii sfin­țe­niei lui Hristos în cei uniți cu El este confirmată în cel mai înalt grad de existența sfinților, pe care îi venerăm sau îi cinstim prin rugăciuni în Biserică. Vom preciza faptul că în Biserica Ortodoxă cinstirea adusă sfinților nu este separată de cinstirea sau adorarea adusă lui Dumnezeu, deoarece pe sfinți îi cinstim prin Dumnezeu și pentru Dumnezeu, fiindcă Însuși Dumnezeu i-a numit „prieteni și casnici ai Lui”. În acest sens, cinstirea sfinților reprezintă o cinstire indirectă adusă lui Dumnezeu, așa cum se afirma încă din Vechiul Testament: „Lăudați pe Dumnezeu întru sfinții Lui” (Psalm 150, 1).

Biserica este comuniunea sfinți­lor, o comuniune a celor sfinți cu cei ce se sfințesc. Cei ce se sfințesc se roagă către cei sfinți și se străduiesc să le imite viața, credința și faptele iubirii. Nimeni nu se mântuiește singur, ci numai în comuniune neîntreruptă cu ceilalți și cu Hristos, prin puterea și lucrarea Sfântului Duh. Creștem în iubirea și sfințenia lui Hristos sau sfințenia Lui strălucește tot mai mult în noi toți. Tocmai de aceea îi cinstim cu credință și evlavie pe sfinți, deoarece Hristos, Lumina, Viața și Sfințenia, Care a coborât la noi, a strălucit prin ei sau în via­ța lor; îi cinstim pentru că sim­țim prezența și lucrarea harului mântuitor în ei, fiindcă în această viață s-au încununat cu virtuți, făcându-se pentru noi exemple vii; pentru dragostea lor și grija ce ne-o poartă și pentru mijlocirea lor neîncetată la Hristos Domnul, Cel ce voiește să ne mântuiască pe toți.

Pe sfinții Bisericii îi simt cei credincioși permanent prezenți în viața lor duhovnicească, dar mai ales când se roagă cu credință în fața sfintelor icoane, care îi reprezintă, sau mai ales atunci când se învrednicesc să se închine în locul unde se află sfintele lor moaște. După credința statornică și vie a Bisericii Ortodoxe, sfintele moaște sunt o consecință de netăgăduit a lucrării harului divin asupra trupurilor sfinților. Nu trebuie să credem că sfințenia se realizează doar în suflet, ci ea se extinde, încă din această viață, și asupra trupului celui ce duce o viață sfântă. Așa cum Mântuitorul Hristos a săvâr­șit minunile Sale dumnezeiești prin Trupul Său sfințit și îndumnezeit, harul necreat al firii Sale divine împărtășindu-se oamenilor prin mâinile Sale sfinte, sau prin atingerea de hainele Lui, tot astfel, același har divin care a fost prezent și lucrător în sufletul și în trupul unui sfânt, cât timp a vie­țuit pe pământ, se face, prin pute­rea Duhului Sfânt și din voința iu­bitoare a Fiului întrupat, prezent și lucrător și prin trupul acestuia rămas nestricăcios, deși s-a despărțit de suflet.

Puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos, Cel care S-a unit cu sfinții, atât în timpul vieții lor pământești, cât, în mod plenar, după moartea lor, menține trupurile acestora în nestricăciune, ca o anticipare a trupurilor deplin pnevmatizate și transfigurate sau copleșite de har, de după învierea generală. Nestricăciunea sfintelor moaște, precum și facerea de minuni (tămăduiri), care se lucrează prin ele, demonstrează faptul că sfântul, ca persoană, dar mai ales harul Duhului Sfânt rămân în relație tainică, dar reală cu trupul, așa încât cei ce se roagă în fața sfintelor moaște se roagă sfân­tului care este în cer, lângă Mân­tuitorul Hristos.

Părintele Dumitru Stăniloae explică importanța și semnificația profundă a cinstirii sfinților prin venerarea sfintelor moaște: „Biserica și credincioșii au convingerea că prin atingerea de moaște și prin rugăciuni adresate sfântului lângă moaștele lui se înfăptuiesc adeseori vindecări și alte fapte minunate, ca și prin atingerea icoanelor, datorită energiilor dumnezeiești, care, din persoanele celor repre­zen­tați în icoane și, în ultimă analiză, din Hristos, se prelungesc în icoane sau în moaște. (...) Puterea dumnezeiască ce lucrează prin trupurile sfinților după moarte e o continuare, dar și o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cât erau în viață”².

În Sfânta Scriptură descoperim multe dovezi ale manifestării puterii harice din sfinți, fie în viața lor, fie după trecerea lor în veșnicie: învierea unui copil mort prin atingerea de trupul lui de către prorocul Elisei (4 Regi 34-35); minuni săvârșite prin atingerea de ștergarele Sfântului Apostol Pavel de către bolnavi (Fapte 19, 11-12); tămăduiri prin trecerea umbrei Sfântului Apostol Petru peste bolnavi (Fapte 5, 15-16). În mod asemănător și Sfânta Tradi­ție atestă practica cinstirii sfintelor moaște de la începutul creștinis­mului, așa cum observăm în „Martiriul Sfântului Policarp (^156): „Noi am strâns osemintele lui ca pe un odor mai scump decât aurul și decât pietrele prețioase și le-am așezat acolo unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie și Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua nașterii sale martirice”³.

Faptul că primele biserici creș­tine au fost ridicate pe mormintele martirilor, iar Sfânta Masă din Altar și sfintele antimise conțin părticele din sfintele moaște atestă realitatea incontestabilă a pre­zen­ței harului Duhului Sfânt în trupurile sfinților, învrednicite de nestricăciune, și în același timp dimensiunea eshatologică a credinței Bisericii, conform căreia trupurile înviate ale sfinților și drepților, în Împărăția Preasfintei Treimi, vor fi deplin pnevmatizate, transfigurate și îndumnezeite⁴.

Din cele prezentate anterior rezultă în mod clar șansa deosebită în plan duhovnicesc și harul dumnezeiesc de care se pot împărtăși cre­dincioșii, care se învrednicesc să participe la pelerinajele organi­zate de către Biserica Ortodoxă Română la zilele de cinstire ale sfin­ților, ale căror sfinte moaște pri­lejuiesc acestora o întâlnire „în duh”, în rugăciune, în închinare și în dreaptă cinstire cu sfinții lui Hristos, care ne veghează din ceruri și sunt pururea rugători pentru noi înaintea tronului Preasfintei Treimi.

 

Note:

¹ Cf. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 1, Ediția a V-a, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, Bucu­rești, 2018, pp. 278-282.

² Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 3, Ediția a V-a, Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2018, p. 367.

³ A se vedea în col. PSB, vol. 11, p. 33.

⁴ Cf. pr. conf. dr. Ștefan Buchiu, Dogmă și teologie, vol. 2, Editura Sigma, București, 2006, pp. 101-108.