Dupa cum ne relateaza Sfantul Evanghelist Ioan, adus in fata lui Pilat din Pont, Iisus avea sa-i atraga acestuia atentia ca "oricine este din adevar asculta glasul Meu" (Ioan 18, 37). O afirmatie provocatoare pentru un roman cultivat care va replica prompt: "Ce este adevarul?" Intrebare la care nu asteapta (si nici nu primeste) un raspuns de la Hristos. Acest dialog il putem considera prima intalnire de ordin cultural dintre conceptia crestina si gandirea filosofica. (Voi reveni asupra ei in finalul materialului pentru a-i deslusi semnificatia.) De atunci, din momentul anterior rastignirii Fiului Omului, teologia crestina si filosofia vor avea numeroase prilejuri de confruntare sau de dialog fructuos. In randurile crestinilor putem identifica, in mare, doua curente care surprind atitudinea acestora fata de filosofie: un curent de respingere totala a filosofiei, e adevarat ca de mai mica amploare, si unul de raportare recuperatoare fata de aceasta.
Nelinistiti de forta sa speculativa, unii crestini considerau filosofia ca fiind "mama tuturor ereziilor" (cazul lui Tertulian). Pentru Teodoret filosofia reprezinta "o boala a sufletului", iar pentru Epifanie de Salamina ea vine de la diavol! Desigur, aceste atitudini nu trebuie interpretate ca fiind acte de obtuzitate culturala, ci ca gesturi de a delimita foarte clar credinta crestina, marturisitoare a unui Dumnezeu personal, viu, de speculatiile filosofice ce vehiculau idei, concepte, principii abstracte. O pozitie ceva mai toleranta avea sa aiba Fericitul Augustin care, desi le adreseaza cuvinte grele unor sefi de scoli filosofice, admite totusi ca poate utiliza unele cunostinte filosofice pe care le-a dobandit inainte de convertire.
Mult mai consistent si mai reprezentativ este insa curentul de recuperare, de asumare creativa a filosofiei. In acest curent se inscriu nume importante din gandirea teologica, cum ar fi: Iustin Martirul (si Filosoful!), Clement Alexandrinul, Origen, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Vasile cel Mare sau Maxim Marturisitorul. Clement din Alexandria, spre exemplu, vorbeste despre filosofia grecilor chiar ca despre un al doilea Vechi Testament care ar fi avut acelasi rol pe care l-au avut cartile veterotestamentare la iudei, si anume pregatirea pentru venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu. Sfantul Vasile cel Mare nu avea nici o rezerva in a-si trimite ucenicii la cel mai cunoscut profesor de filosofie din epoca, Libaniu, pentru a se desavarsi in stiintele profane, urmand apoi a fi initiati in tainele teologiei. Ulterior, s-a ajuns pana acolo incat filosofia sa fie considerata, in Apus, "ancilla theologiae" (servitoarea sau slujnica teologiei). Tendinta aceasta extrema avea sa aduca mari deservicii teologiei insasi, care s-a trezit ca, de fapt, ea a ajuns sa devina, adesea, "sclava" conceptelor si logicii aristotelice.
Inca de la inceputurile sale, crestinismul a fost nevoit sa-si clarifice invataturile de credinta, in special datorita aparitiei ereziilor. Se poate vorbi, in cazul dogmelor crestine, de utilizarea antinomiei ca singurul vehicul ce poate face legatura contingentului cu absolutul. Supra-rationalitatea, si nu irationalitatea dogmelor, este fireasca avand in vedere ca ele tind sa ne lamureasca aici si acum, in conceptele gandirii noastre limitate, ceea ce este vesnic si nu poate fi limitat. Dupa formula lui Olivier Clément, "antinomica sau negativa, dogma refuza cunoasterea lui Dumnezeu: ea ii permite lui Dumnezeu sa ne cunoasca, sa ne umple cu lumina Sa". Logica antinomica este logica specifica teologiei ortodoxe, o teologie care a stiut sa cearna in timp adevarul de erezie si care a pastrat neschimbat tezaurul Sfintilor Parinti ai Bisericii. Acelasi Olivier Clément ne asigura ca "vechile expresii ale Adevarului nu devin niciodata caduce; introduse in slavirea Bisericii, ele abat de la tentatiile permanente ale spiritului uman si constituie instrumentele intelectuale ale unei viziuni. Provenite din diverse conditionari istorice, dar purificate in creuzetul Duhului, ele formeaza, putin cate putin, o doxologie inspirata. Antinomice, negative, vizionare, dogmele sunt in crestinul de azi - daca gandeste si se roaga prin ele - trecutul viu care il elibereaza de trecutul mort, memoria spirituala, singura care poate sa-i permita actualizarea fidela a Vestii celei Bune, prin comuniunea sfintilor."
Se stie ca, atunci cand refuzam argumentari alternative la pozitia noastra, ne afirmam o anumita convingere, un soi de "credinta", in ultima instanta. Daca investigam insa liber toate posibilitatile, toate punctele de vedere pe care ni le poate infatisa ratiunea, avem doua variante (cu nuantele aferente intervalului dintre ele): ori cadem in scepticism, sustinand ca adevarul este o himera si ca nici o afirmatie nu poate imbraca haina certitudinii, ori ajungem la concluzia ca adevarul (bineinteles, acel adevar cu trimitere la cele transcendente) nu poate avea decat o structura antinomica si o infatisare dogmatica. Paradoxul ar fi acesta: asa-zisele certitudini oferite de ratiune conduc, de fapt, la asumare unei anume "credinte" (similara fanatismului ce nu accepta opinii contrare); credinta autentica insa, avand drept continut dogma antinomica, conduce la adevaratele certitudini!
"Instructiuni" de utilizare a ratiunii
In aria destul de zbuciumata a intalnirilor filosofiei cu teologia, un caz aparte il reprezinta Nikolai Berdiaev. Discursul sau este unul eminamente filosofic, insa mare parte din concepte si din idei sunt de sorginte teologica. Atunci cand pune in discutie eventuale criterii de validare a adevarului, filosoful rus considera ca acestea sunt straine de "orice criteriu de utilitate si de profit". In acelasi timp, el considera ca trebuie eliminat si "criteriul ratiunii ridicate la rangul de absolut si avand pretentia de a cunoaste adevarul". De altfel, nu poate exista nici un fel de alt criteriu, pentru ca asta ar insemna sa validezi ceva superior prin ceva care ii este inferior. Faptul ca unora nu li se pare demn de incredere un adevar spiritual (sau Adevarul insusi) e un lucru, pana la un punct, natural. Neputand fi transmis din exterior, ci doar dobandit pe calea spirituala interioara, adevarul devine instabil, problematic si indoielnic. "A-l adopta - noteaza Berdiaev, inseamna un risc perpetuu; nu exista niciodata garantii si, de altfel, nici nu e nevoie de ele. Un atare risc e inerent oricarui act de credinta, deoarece credinta e o demonstratie a unor lucruri ce nu se vad". Iar singura forma de marturie acceptabila din partea cuiva este cea in care da marturie, pentru sine, Adevarul Insusi. Doar radierea sa luminoasa poate alunga intunericul indoielii din suflet.
Berdiaev afirma caracterul teandric al oricarei cunoasteri spirituale, cu alte cuvinte ea este un act in care trebuie sa se implice, desi in grade diferite, si Dumnezeu si omul, deopotriva. Adevarul (scris cu majuscule), care este inaltat peste toate "adevarurile", devine accesibil noua prin inomenirea Fiului lui Dumnezeu. Adevarurile partiale pot fi generatoare si de mari catastrofe in istoria omenirii (Berdiaev da chiar exemplu bombei atomice, la baza constructiei sale stand unele adevaruri stiintifice, care erau menite a fi utilizate in folosul omenirii, nu spre distrugerea ei). Doar Adevarul poate fi generator de sens si de viata, neputand fi deturnat de la aceasta decat in urma unei falsificari (ce poarta chipul ereziei). Asa cum a facut-o in toata opera sa, explicit sau implicit, Berdiaev se raporteaza si aici la un gand al lui Dostoievski, cel care ne invata ca, daca de o parte ar fi adevarul si de cealalta Hristos, ar fi mai bine sa renunti la adevar si sa mergi dupa Hristos. In opinia filosofului rus, asta inseamna "sa jertfesti adevarul mort al intelectului pasiv in numele adevarului viu al spiritului intreg. Intreaga filosofie trebuie sa treaca acum prin acest act eroic de lepadare de «adevar». Atunci filosofia va deveni arta creatoare a cunoasterii, adica va deveni cunoastere activa" (cf. Sensul creatiei).
Revenind la punctul de plecare al discutiei noastre, putem afirma ca raportarea corecta a teologiei fata de filosofie este cea a marilor Parinti ai Bisericii crestine: aceea de a imprumuta, uneori, in gandirea dogmatica, termeni de sorginte filosofica carora li se confera insa sensuri specifice crestinismului. Asa se face ca, pana in ziua de azi, un teolog si un filosof pot folosi concepte identice in forma, dar carora sa le confere intelesuri diferite (sa dam doar exemplul binomului fiinta-nefiinta). Filosofia poate oferi adevarate "instructiuni" de utilizare a ratiunii de pe urma carora teologia poate beneficia. Pe de alta parte, teologia nu poate uita nici macar o clipa, pe parcursul dialogului sau interferentei cu filosofia, ca marturiseste o Persoana, nu o doctrina, precum cea de sorginte filosofica. Aici e si cheia interpretarii dialogului dintre Iisus si Pilat. Pentru ca la intrebarea "ce este adevarul?" nu este chemat crestinul sa dea un raspuns. Daca ar fi intrebat: "Cine este adevarul?", cu siguranta ca Pilat ar fi primit un raspuns.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius