acum în secolul douăzeci și unu

[Ionescu Ion]

  acum în secolul douăzeci și unu

 

acum în secolul douăzeci și unu,

cănd viața a devenit doar toamnă,

omenirea intră la idei

se consideră abandonată, singură, cu ea însăși,

de când ne gândim la viitor

toate zidurile s-au strămutat,

principiul speranței a ieșit în fugă pe geam

și noi ne uităm cruciș unii la alții,

hai să schimbăm lumea,

dar cu cine anume,

cu clasa muncitoare care a intrat în extaz?

te uiți spre viitor

ca și cum te-ai uita pe gura unui obuzier.

căutăm altă țară pe care n-o găsim niciodată,

avem impresia că pământul gonește nebunește spre autodistrugere.

toate imperiile și-au schimbat stăpânii,

s-au schimbat și conștiințele,

hainele, femeile, modele,

începem să credem în viața de apoi,

în măreția și lașitatea ei,

dictatorii vin, se duc ca bufonii,

hamlet se zvârcolește în plasă,

 faust face un rol imfam și ridicol,

roscolnicov dă cu târnăcopul,

a murit și dumnezeu,

cine mai scaldă morții

și-i îngroapă

și le răsădesc flori pe morminte,

doamneee, cât galben pe frunzele moarte,

căt albastru dureros în sânge, câte gemete înăbușite…

măsor timpul cu pasul meu, stea după stea,

încă sunt treaz,

mă încolțește timpul,

număr pașii următoarei toamne,

cu toți cocorii de pe cer,

cu toate durerile lumii,

ucid vise, voluptăți care nu se mai întorc,

preschimb femeile în coliere și inele

ca să semene cu alizeele albe

și să le găsim în țara natală a visului.

 

când se lasă cortina

aștept cu frică și nemângâiat o moarte ridicolă.

 

4 octombrie 2011