Credința adevărată implică, prin ea însăși, efortul de a ne schimba în bine, adică participare cu inima la Dumnezeu, pentru că doar harul Duhului Sfânt ne sfințește și ne bucură sufletele, în măsura în care ne deschidem nemărginitei Sale iubiri.
Doar cel care a simțit îmbrățișarea lui Dumnezeu, va îmbrățișa sincer pe toți. De aceea a fi creștin adevărat nu este o „obligație”, un „jug” atârnat de gâtul nostru, care ne constrânge, prin Lege, să facem, în mod formal, asta și asta ca să ne mântuim.
Credinţa noastră este o „credinţă despovărătoare” (Părintele Teofil Părăian), care ne ridică mai presus de lume, o credință care a biruit lumea.
Credința înseamnă iubire și libertate întru Hristos Dumnezeu, nu ceva impus sau ceva după bunul plac, așa cum vrem noi sau cum ni se pare nouă.
De aceea, nu ne mântuiesc nici acatistele pe care le citim cu acribie, nici metaniile pe care le facem, nici posturile ori privegherile. Toate acestea pot fi un prilej de mândrie, iar mândria risipește într-o singură clipă toată păruta noastră osteneală.
Starea inimii ne dă însă mereu de gol, ea fiind cea care vorbește de la sine, prin supărarea și nemulțumirea din interiorul ființei noastre. Chiar dacă facem fapte bune, cât timp lucrăm din egoism și nu din iubire dezinteresată, în primul rând pentru Hristos, nu vom avea mângâiere în suflete, deoarece așteptăm mereu să ni se întoarcă măcar un cuvânt de laudă, de la oameni, care să ne dea o minimă satisfacție morală.
Când facem totul, cu fața întoarsă spre Mântuitorul Iisus, atunci le aşteptăm și le primim pe toate doar de la Dumnezeu. Abia atunci am înțeles că „centrul” credinței este Domnul Iisus Hristos, iar sensul ei, așa cum spunea Sf. Serafim de Sarov, este dobândirea Duhului Sfânt.
De aceea suntem, de prea multe ori, creștini „triști”, pentru că harul lui Dumnezeu se depărtează de la noi imediat ce am flecărit, am judecat pe aproapele, am mâncat peste măsură, am lenevit...
De multe ori încercăm să ne „îndulcim” conștiința cu faptele exterioare. Dar, numărul anilor de când mergem la biserică, al metaniilor pe care le-am făcut, al rugăciunilor rostite, al cărților citite ori scrise..., nu ne fac de la sine creștini adevărați, cât timp nu ne schimbăm înlăuntru, prin lucrarea harului dumnezeiesc.
E cale lungă ca să devenim cu adevărat creștini. Mulți cred că e suficient să fii botezat în numele Sfintei Treimi, să mergi din obișnuință, ori pentru că așa e bine, la biserică, duminica și în zilele de sărbătoare, să postești în zilele rânduite de Sfânta Biserică, să te spovedești și să te împărtășești, acestea fiind într-adevăr temelia credinței noastre pusă în lucrare.
Dar, tocmai de aici se poate naște acel sentiment amăgitor de superioritate față de alții, ori acea impresie că ne-am „aranjat” în viața de aici și în cea viitoare.
Cel care nu merge la biserică nu are o credință lucrătoare sau nu are „atâta credință cât să-l ducă la biserică” (Părintele Teofil Părăian).
Tocmai de aceea, credința nu este un simplu sentiment religios, ci înseamnă primirea lui Hristos în inimă, un dor neîncetat de unire cu El, care implică tânjirea întregii ființe după Dumnezeu și, prin Dumnezeu, o orientate dezinteresată spre aproapele.
Credința e acea tensiune interioară care transformă efortul ascetic în bucurie, nicidecum în stări nevrotice, alimentate de egoism, care nasc felurite forme de slugărnicie ori de mărire de sine, de „concurență spirituală”: cine se roagă mai mult, cine face mai multe închinăciuni, cine cântă mai frumos, cine e mai „bine văzut” de către părintele duhovnicesc...
Asta arată că Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa noastră, că nu am ajuns să-L căutăm pe Dumnezeu pentru Dumnezeu și să-L primim așa cum ni se descoperă El în sufletul și în viața noastră.
Părintele Teofil Părăian spunea, despre credință, că nu este un „curs la fără frecvență”, întrucât credința se trăiește în fiecare clipă.
Credința este cea care ne „lipeşte” de Domnul Iisus Hristos şi care ne vindecă de singurătate. Teama, frica, îngrijorarea, neliniştea sufletească, toate sunt semne că nu avem încă credinţă, nici pentru această viață, nici în fața morții, nici în fața veșniciei.
Noi nu ne putem mântui numai prin informație, prin cultură, pentru că „mântuirea nu şi-o realizează omul”. Pentru a avea nădejde de mântuire, trebuie să facem faptele credinţei, să cerem înmulţirea credinţei, a iubirii, să cerem să avem o „credinţă lucrătoare prin iubire”, nu una care gravitează numai în jurul nevoilor și a intereselor personale (Părintele Teofil Părăian).
Credința înseamnă deopotrivă cunoașterea Adevărului. Altfel, pe măsură ce vom face fapte străine de credința întru Hristos, vom ajunge să credem potrivit cu ceea ce facem.
La baza credinței creștine nu stă o ideologie lumească, ci harul Sfântului Duh și chemarea lui Dumnezeu, resimțiță în suflet ca o „neliniște” calmă, care ne îndeamnă să mergem mereu înainte.
Mitropolitul Antonie Bloom al Surojului face trimitere tocmai la curajul de a asuma nu doar provocările exterioare ale vieții, ci și „furtunile” interioare, ca o „rupere” de tot ceea ce este fals în noi: „Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa de a pune mereu totul sub semnul întrebării, toate punctele noastre de vedere, tot ceea ce am descoperit în viaţă, în numele căutării a ceea ce există cu adevărat, şi nu al aflării liniştii şi certitudinii” („Despre credinţă şi îndoială”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
De multe ori dăm sfaturi „ultimative”, punându-ne în locul lui Dumnezeu, pe care ni-L imaginăm plecat undeva în „concediu”, pentru o perioadă nederminată.
În schimb, cuvintele de învățătură ale Părinților Bisericești nu sunt lecții moralizatoare, ci bune prilejuri de a lua seama la noi, de a ne vedea așa cum suntem înlăuntru, și de a ne întreba sincer: sunt sau nu sunt creștin adevărat?
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius