A fi prezent pe Cruce

[altmariustotal ortodox]

Despre jertfirea de sine, Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Nu-mi pare rău că sunt om bătrân! Nu fac nimic pentru mine. Toate le fac pentru Dumnezeu și pentru cei ce sunt ai lui Dumnezeu”.

Este mai mult decât o definiție, e o stare, o mărturisire de credință, o angajare totală care nu ține seama de vârstă.

Într-o lume debusolată, cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc pot fi redescoperirea sensului vieții din noi: bucuria firească de a trăi în Adevăr și de a face mereu Bine.

Și tot Cuvioșia sa spunea că un neam trăiește și dăinuiește „prin cei care ţâşnesc, care stau pe Cruce fără să cedeze”.

Dar nu numai un popor, ci și orice instituție merge înainte „prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze. Asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului”.

Toți știm ce înseamnă „poziția” lui Iisus: ascultare, din iubire, față de Dumnezeu Tatăl; statornicie în Adevăr și în Bine, chiar dacă o lume întreagă este împotrivă.

Care sunt roadele Jertfei lui Hristos, pentru noi nevrednicii, ne spune Sfântul Chiril din Alexandria. Noi nu putem intra la Dumnezeu Tatăl decât în stare de jertfă curată. Și cum nouă nu ne stă în putere pentru a ajunge la această stare de curăție, Fiul Lui Cel întrupat, care I se oferă Tatălui ca jertfă neîncetat, ne dă putinţa să ne unim cu Tatăl prin Jertfa Lui curată.

Adică, așa cum tâlcuiește Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mântuitorul Iisus este „punte” între Dumnezeu Tatăl şi noi, „cu un braţ întins spre Tatăl, cu altul spre noi”.

Toţi intrăm la Dumnezeu Tatăl numai prin Fiul Său Cel întrupat şi jertfit, și toţi găsim deopotrivă unitatea noastră numai în unire cu Hristos în stare de jertfă.

În felul acesta cei ce se împărtăşesc cu Trupul și Sângele lui Hristos, în toate bisericile de aceeaşi dreaptă credinţă, formează unitatea Bisericii ca şi comuniune universală a celor ce cred în Mântuitorul Iisus.

El stă ca „jertfă în cer”, dar prin această jertfă Hristos ne sfinţeşte pe fiecare dintre noi, după cum venim la existenţă în istorie. Și așa ne deschide „intrarea” spre locul unde este El. Deci jertfa Lui ni se face proprie şi nouă, și prin această jertfă El lucrează asupra noastră cât suntem pe pământ, în tot timpul, până la sfârşitul lumii (Sf. Maxim Mărturisitorul, „Mystagogia. cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii”, EIBMBOR, Bucureşti, 2000).

Indiferența, ca „moarte” a sufletului, s-a așternut ca un colb peste inimile noastre, așa încât, ca oameni moderni și emancipați, avem alte probleme de rezolvat, decât să ne privim pe noi înșine prin Patimile, Jertfa și Învierea Domnului Iisus Hristos.

Mitropolitul Antonie de Suroj „strigă” în auzul tuturor și „lăcrimează” în sufletele celor care mai au un dram de conștiință și de simțire creștină curată.

Tuturor ni se pare cumplit ceea ce s-a petrecut pe Golgota. S-au adunat judecători nedrepţi, martori mincinoşi...ca să-L acuze pe Fiul lui Dumnezeu.

Pe lângă aceștia, să nu uităm, s-a adunat și poporul. Un popor ce nu s-a dat niciodată în lături de a privi suferinţa altuia. Un popor a cărui curiozitate a fost mereu mai puternică decât compătimirea, care nu poate participa la suferința aproapelui decât din afară, ca simplu observator.

În mulţime roiau multe gânduri. Dacă Iisus va coborî de pe cruce atunci Îl vom urma, pentru că a merge în urma învingătorului e lipsit de pericol și aduce mult profit.
Alţii însă gândeau că e mai bine să nu coboare de pe cruce. Întrucât, dacă într-adevăr va coborî, dacă El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu venit să mântuiască lumea, atunci „bunavestire a dragostei crucificate” devenea „legea vieţii”. Iar eu nu pot și nu vreau s-o urmez! Cum să renunț la plăcerile mele și să mă sacrific pentru altul?
Mai era și gloata de curioşi, de gură-cască, care au venit, din „pură curiozitate”, ca să vadă cum moare un „biet” om...

Oare nu se întâmplă şi astăzi la fel? Mărturisim în mod mincinos, atunci când dorim să ocolim propria nedreptate, și din lașitate o aruncăm în spatele lui Dumnezeu sau a aproapelui nostru?

Oare nu gândim, ce bine ar fi să nu trăim după Sfânta Evanghelie, adică să trăim comod, degajat, duşi de cursul vremurilor, fără efort, într-o permanentă distracție, fără aceste enervante și obositoare porunci ale iubirii, care ne impun atâtea restricții, sacrificii și care, pe deasupra, ne mai și „amenință” cu „focul” veșnic al iadului?

Şi apoi, de câte ori am privit cu răceală la suferinţa altuia? Nu la „crucificarea” lui, ci la foamea, la mizeria, la sărăcia cuiva, la cineva care este bătut, abandonat, și de câte ori nu am trecut, creștini nepăsători, pe alături... (Mitropolitul Antonie Bloom al Surojului, „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).

Închei cu mesajul optimist al Părintele Arsenie Papacioc: „Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro-ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!”.

Sorin Lungu