Expresia „a face de petrecanie” înseamnă a omorî pe cineva, cu varianta „a-şi face de petrecanie”, a-şi stopa singur zilele.
Deşi pare cam aiurea, multă lume confundă la modul hilar pe „a face de petrecanie” cu „a petrece”.
Dovadă stau dialogurile din anii ’90 realizate de Viorel Gaiţă pe străzile Bucureştilor, care erau teribil de savuroase.
Nu-i de colea să auzi nişte indivizi semidocţi dar scorţoşi cum declară că ei îşi fac de petrecanie de Anul Nou, de Crăciun, de Paşte, de ziua lor de naştere şi la onomastică.
De fapt, există o legătură între cele două expresii, deşi un pic sinistră.
Moartea cuiva presupune o înmormântare, iar la înmormântare se dă o masă, unde, nu o dată, apar indivizi cu ţigle lipsă la mansardă, care se îmbată şi-i apucă pofta de cântat, de jucat sau/şi de scandal.
Îmi vine în minte o strofă din piesa „La porţile Orientului”, lansată acum 15 ani de trupa „Pasărea Colibri”, pe versurile lui Dan Verona:
Pe aici – o, ce bizar parfum,
Tot balul duce la scandal
Şi tot scandalul, nu ştiu cum
Se termină mereu cu bal.
Chiar aşa, de la „Huo” la „Trăiască” şi viceversa e o cale incredibil de scurtă.
Depinde cine şi ce fel de petrecanie face.
Dan Horea
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius