95 de ani de la nașterea fizicianului Andrei Saharov

[altmarius]

Publicat: Ieri, 10:48

Fizicianul Andrei Saharov, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1975, membru al Academiei de Științe a URSS, laureat al premiilor Lenin și Stalin (anulate de autorități în 1980), militant al drepturilor omului, s-a născut la 21 mai 1921, la Moscova. S-a remarcat prin contribuția la construcția bombei cu hidrogen sovietice, testate la 12 august 1953.

În 1937, s-a înscris la Departamentul de Fizică, catedra de acustică a Universității de stat din Moscova. După izbucnirea Războiului cu Germania, în iunie 1941, Andrei Saharov a fost declarat inapt pentru serviciul militar, iar în octombrie același an, a fost trimis, împreună cu mai mulți colegi studenți, în capitala Afganistanului, unde și-a reluat studiile, finalizându-le în 1942, potrivit Britannica.com.

În perioada petrecută în Afganistan a contribuit și la eforturile de război, prin faptul că a lucrat la laboratorul unei fabrici de muniție din Ulyanovsk. Tot acolo a întâlnit-o și pe Klavdia Alexeevna Vihireva cu care s-a căsătorit, în iulie 1943 și au avut trei copii. Mariajul a durat până la moartea acesteia (1969).

În 1945 s-a întors la Moscova, unde a început studiile doctorale, la Institutul de Fizică "P.N. Lebedev", sub conducerea șefului secției teoretice a Institutului de fizică al Academiei de științe a URSS, Igor Tamm. Doi ani mai târziu, în 1947, avea să finalizeze teza de doctorat în care examina generația pionilor la ciocnirile nucleelor și măsurarea optică a temperaturii descărcărilor electrice. În paralel, a început să predea Fizica la Institutul energetic din Moscova.

În 1948, Igor Tamm l-a inclus pe Andrei Saharov în grupul creat pentru construirea bombei cu hidrogen, împreună cu acesta lucrând și la instalația Tokamak, destinată controlului reacțiilor termonucleare. Din aceeași perioadă (1945-1948) datează elaborarea a câtorva idei fundamentale în domeniul reacțiilor nucleare de sinteză dirijate: reactorul magnetic (1950), cataliza muonică a reacțiilor de sinteză (1948), folosirea radiațiilor laser pentru încălzirea deuteriului. În 1948, Saharov a sugerat și ideea creării câmpurilor magnetice supraintense cu folosirea energiei exploziilor. 

Sursa foto: captură YouTube

După ce în perioada 1950-1953 a lucrat, sub conducerea lui Iuliu Borisovici Hariton, la instalația KB-11 (mai târziu, Arzamas-16), situată în orașul sovietic Sarov și după încercarea cu succes a bombei cu hidrogen, Saharov a devenit membru cu drepturi depline al Academiei de Științe. Printre colaboratorii apropiați ai lui Saharov, în această perioadă, au fost Igor Tamm, Yakov Borisovici Zeldovici, Iuliu Borisovici Hariton. Cercetarea teoretică cu privire la armele nucleare a continuat și după 1953.

La sfârșitul anilor '50, Saharov a început să se preocupe de consecințele testării armelor nucleare în atmosferă, prezicând o creștere a ratei mortalității la nivel global în perioada următoare. În 1961, s-a opus planului lui Hrușciov de a face un test atmosferic cu o bombă termonucleară, invocând frica răspândirii de material radioactiv. Bomba a fost, în final, testată în octombrie 1961.

În 1965 a publicat prima lucrare în domeniul cosmologiei, în care a explicat formarea stelelor și galaxiilor prin fluctuațiile cuantice ale câmpului gravitațional. În 1967, a emis o idee despre elasticitatea Universului și a explicat asimetria materie-antimaterie în Univers.

Prin eseul "Reflections on Progress, Peaceful Coexistence and Intellectual Freedom" (1968), care a circulat în URSS ca samizdat, dar care a fost publicat în "New York Times", precum și prin protestul împotriva trimiterii tancurilor sovietice în Afganistan, Saharov a a devenit un militant al apărării drepturilor omului și al reducerii armelor nucleare. Criticând totodată represiunea crescândă împotriva disidenților, în 1970, a înființat un comitet pentru apărarea drepturilor omului și a victimelor proceselor politice, devenind unul dintre cei mai curajoși critici ai regimului și un simbol al luptei împotriva negării drepturilor fundamentale, potrivit site-ului Parlamentului European, europarl.europa.eu. În 1971 s-a căsătorit cu Elena Bonner, cunoscută militantă civică. 

Sursa foto: captură YouTube

Când, în 1975, Andrei Saharov a primit Premiul Nobel pentru Pace, guvernul sovietic a reacționat extrem de iritat, iar la ceremonia de decernare de la Oslo, fizicianul a fost însoțit doar de soția sa.

Ca urmare a protestului împotriva invaziei sovietice din Afganistan, din 1980, Saharov a fost exilat cu domiciliu forțat, la Nijni Novgorod (atunci Gorki). În 1984 a fost exilată și soția sa, Elena Bonner.

Odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (1985-1991), Saharov a fost eliberat în decembrie 1986, după mai multe reprize de greva foamei și de încercări ale autorităților de a-l hrăni forțat. A revenit la Moscova și s-a încadrat din nou în activitatea științifică și politică, devenind liderul așa-numitului grup interregional, simpatizat de viitorul președinte rus Boris Elțîn (1991-1999).

Ultimii trei ani din viață și i-a petrecut acordând interviuri, având reuniuni cu lideri din toată lumea, reluându-și relațiile cu colegii săi de cercetare științifică și scriindu-și memoriile. În martie 1989, a fost ales în Parlament, susținând abolirea art. 6 al Constituției sovietice privind rolul conducător al Partidului Comunist. De asemenea, i-au fost restabilite toate ordinele și distincțiile obținute anterior, obținând și altele noi.

A murit la 14 decembrie 1989, în urma unui atac de cord.

Încă din 1988, Parlamentul European a instituit Premiului Saharov pentru libertatea de gândire, acordat persoanelor din întreaga lume care au adus o contribuție deosebită la lupta pentru drepturile omului în întreaga lume, atrăgând atenția asupra cazurilor de încălcare a drepturilor omului și sprijinind laureații în cauza lor.

În 1991, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea lui Andrei Saharov, serviciile poștale ale Uniunii Sovietice au emis o marcă poștală cu valoarea nominală de 15 copeici.

Sursa: AGERPRES