S-a întâmplat în 5 martie 1953: A murit dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin (Iosif V. Dugaşvili), secretar general al PCUS (1922-1953) şi conducător al
statului sovietic în perioada 1941-1953; după moartea lui Lenin (1924) a început să-şi consolideze puterea, pe plan intern, prin eliminarea adversarilor politici (Troţki, Zinoviev, Buharin) printr-un lung şir de procese trucate; de asemenea, pentru a elimina orice formă de rezistenţă şi opoziţie, cu ajutorul poliţiei politice secrete, a recurs la o epurare de proporţii: de la mijlocul anilor ‘30 şi până în 1953 au murit între opt şi zece milioane de oameni, executaţi sau deportaţi în lagărele de muncă forţată din Siberia; pe plan extern, profitând (în contextul celui de-al doilea război mondial) de prezenţa armatelor sovietice pe teritoriul mai multor state din estul Europei, Stalin a impus regimuri comuniste în aceste ţări, provocând un nou tip de conflict cu marile puteri, „războiul rece”; politica sa a fost puternic criticată de succesorul său, Nikita Hruşciov. Iosif Vissarionovici Stalin, s-a născut ca Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, la 18 decembrie 1878, în orașul Gori, Georgia, în familia cizmarului Vissarion Ivanovici Djugașvili. Mama, Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie de iobagi din Osetia.A devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin.Din 1946, a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice.Iosif, denumit din afecțiune „Soso”, a fost, practic, singur la părinți, cei trei frați ai lui Stalin murind de tineri.În 1913, a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamnă „de oțel” în rusă.Prima soție a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, până la moartea acesteia, în 1907.A doua soție, Nadejda Allilueva, s-a sinucis în 1932, împușcându-se după o ceartă cu soțul ei, lăsând o scrisoare de adio. În mod oficial, ea a murit de boală. Distrugerile provocate de colectivizarea forțată au fost responsabile de foametea teribilă care a cauzat moartea a peste 5 milioane de oameni, între anii 1932-33, în mod special în Ucraina și în regiunea inferioară a fluviului Volga. Persecuția continuă din anii 1930-1940 a dus la dispariția bisericii ortodoxe ruse aproape completă.Pe la 1939, mai puteau fi numărate câteva sute de parohii active, față de aproape 57.000 în 1917.Multe biserici au fost demolate și zeci de mii de preoți, călugări și călugărițe au murit sau au fost întemnițați. Puțin înaintea, în timpul și imediat după cel de-al doilea război mondial, Stalin a dirijat, personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntâlnită, care a afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice.Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile central-asiatice.Următoarele grupuri etnice au fost total sau parțial deportate: polonezii, coreenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingușii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci (chiaburi) fără deosebire de naționalitate au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală. De asemenea, românii basarabeni şi bucovineni au fost deportaţi cu miile in lagărele din Siberia, iar numeroși alții au fost asasinați la Fântâna Albă și lângă Odesa.A ordonat lichidarea a 20.000 de prizonieri români în lagărul de la Bălți, una dintre cele mai mari crime de după război. În februarie 1956, Nikita Hrușciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor leniniste și le-a permis celor mai mulți deportați să se întoarcă la casele lor.Totuși, nici până la sfârșitul anului 1991 tătarilor, turcilor, și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă, în masă, pe pământurile strămoșești.Iar multe mii de basarabeni s-au „topit” în teritoriul ex-sovietic…Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și milioane de oameni au fost încarcerați în lagărele de muncă.În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag.Pe 5 martie 1940, Stalin și alți lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi.Între 1939 și 1941, peste 1,8 milioane de foști cetățeni polonezi au fost uciși sau deportați. Mortalitatea din lagărele de muncă și din închisori, ca și terorismul de stat, deportările și epurările politice, au făcut milioane de victime de care Stalin și tovarășii săi sunt responsabili direct sau indirect.Câte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată.Deși nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt între 8 și 20 de milioane de victime.Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai mulți morți de foame în perioada 1931-1934.Recensământul din 1926 arată că populația Uniunii Sovietice era de 147 milioane, iar în 1937 recensământul da un total de 162-163 milioane. Cifrele sunt cu 14 milioane mai puțin decât valoarea estimată a populației și nu au fost dezvăluite, totul fiind considerat „sabotaj”, iar cei care s-au ocupat de organizarea recensământului au fost aspru pedepsiți.Un alt recensământ s-a făcut în 1939, totuși cifra de 170 milioane este atribuită direct deciziei lui Stalin.Trebuie notat faptul ca cifra de 14 milioane nu trebuie să însemne, în mod automat, 14 milioane de morți suplimentari, atâta vreme cât 3 milioane s-ar putea să fie nașteri care nu au avut loc ca urmare a reducerii fertilității sau a controlului nașterilor.50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953…Răspuns dat de Stalin lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică”.Comparativ, al doilea război mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populația mondială de la acea vreme. Al doilea război mondial face ca URSS să devină una dintre marile puteri modiale, cu prețul a 27 de milioane de morți și întregi regiuni devastate. Regimul, în acest timp, se mai îndulcise. Asta pentru a compensa sacrificiile imense făcute de populație, iar cetățenii sperau ca reforme să fie făcute după încheiera conflictului drept răsplată. Stalin devenise în anii războiului sinonim cu statul: ajunsese șef al guvernului în mai 1941, comandant suprem din iulie 1941 și mareșal începând cu 1943. După război, speranțele sovieticilor au fost spulberate, „tătucul” devine preocupat să-și întărescă puterea și să capete arma nucleară. Stalin dă de pământ cu toți cei care organizaseră efortul de război. Ridică tandemnul Beria (șeful poliției secrete)/ Malenkov(membru marcant al biroului politic al partidului) împotriva leningrădenilor Jdanov (liderul „parlamentului” sovietic)/ Voznesenski(ministrul planificării economiei). Îi discreditează pe mareșalii victorioși. Climatul devine din ce în ce mai apăsător. În ianuarie 1948 pune să fie asasinat S. Mihels, președintele Comitetului Evreiesc Antifascist, apoi îl excomunică pe Tito, liderul comuniștilor iugoslavi pentru că era prea independent și impune democrațiilor populare din estul Europei, inclusiv României, o sovietizare completă. În 1949, ordonă execuția grupului leningrădenilor, căzut în dizgrație și arestarea conducătorilor evreilor antifasciști care sunt împușcați în 1952. Cultul personalității Vijd-ului –„Conducătorul”- atinge cote nebănuite în 1949, odată cu obținerea armei nucleare. Atunci își dă seama că membrii biroului politic- Beria, Malenkov și Hrusciov îndeosebi- încep să facă front comun împotriva lui. De acum îi bănuiește pe medicii săi că sunt vânduți CIA și că vor să-l otrăvească. Îi arestează, torturează și se descotorosește de apropiații săi: șeful gărzii sale Vlasik și secretarul personal Poskrebîșev. A exercitat o tiranie constantă asupra colaboratorilor apropiați, amestecându-se în problemele lor de familie, arestându-le și deportându-le soțiile- pe cea a lui Molotov, ministrul de externe sau a secretarului său Poskrebîșev- și împușcându-le frații – pe cel al lui Kaganovici, responsabil cu agricultura. Și-a ridicat abil colaboratorii unul împotriva celuilalt, veghind ca nicio relație de amiciție să nu se instaureze între ei. A menifestat în viața privată același gust pentru manipulare, împingându-și cea de-a doua soție la sinucidere în 1932 după ce o umilise în public și exterminând o mare parte din propria familie și din cea prin alianță.Atunci când primul său născut a încercat să se sinucidă i-a spus „Nici măcar asta nu ți-a ieșit”. Când fiica sa, Svetlana, pe care o adorase când era mică, a cunocut prima ei dragoste, el a umilit-o: „Uită-te în oglindă! Ce bărbat și-ar putea dori una ca tine?”. Pe 13 ianuarie1953, Pravda anunță „complotul halatelor albe”, adică acuzarea medicilor lui Stalin, în majoritate evrei, de tentativă de asasinat asupra liderului preaiubit, instaurându-se o atmosferă de pogrom. În dimineața lui 1 martie 1953, Stalin are un atac cerebral. Lăsat fără asistență medicală ore îndelungare, cu complicitatea întregului Birou Politic, moare pe 5 martie 1953 fără să-și fi recăpătat conştienţa. Trupul său a fost mumificat și păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Trupul lui Stalin a fost îngropat, după aceea, lângă zidul Kremlinului.
Această retea este pusă la dispoziţie sub Licenţa Atribuire-Necomercial-FărăModificări 3.0 România Creativ
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius