70 de ani de la închiderea Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti

[altmariustotal catolic]

1920 - 16 iunie - 2020 (30 - 40 - 30 sau 5 - 0 - 5): 10 delegaţi apostolici în 100 de ani de la înfiinţarea Nunţiaturii Apostolice în România 07.07 = 70 de ani de la închiderea Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti

Luna trecută, iunie, ne-a prilejuit ocazia de a scrie câteva articole despre începuturile relaţiilor diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun, dar iată că ziua de 7 IULIE ne sileşte să scriem şi despre întreruperea unilaterală a acestor acorduri, în urmă cu 70 de ani, când Mons. Gerald Patrick O'Hara a fost expulzat şi palatul Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti a fost confiscat de către autorităţile statului comunist.

Ne amintim aşadar că în urmă cu un secol a avut loc concretizarea tratativelor purtate de România şi Sfântul Scaun, iar, după multiple schimburi de corespondenţă, relaţiile comune dintre aceste state au fost inaugurate la 1 iunie 1920, prin trimiterea la Sfântul Scaun a ministrului Dimitrie Pennescu, constituindu-se ca o "legaţie" (reprezentanţă). (La 22 decembrie 1938, Legaţia României a fost ridicată la rangul de ambasadă, revenindu-se, în 1940, la statutul de legaţie.) Printr-un decret semnat la 12 iunie 1920, regele Ferdinand I, "prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României... (...) am decretat şi decretăm că Dimitrie C. Pennescu (...) este numit, în ziua de 1 iunie 1920, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al nostru pe lângă Sfântul Scaun". Acceptul Sfântului Scaun pentru numirea sa a fost dat la trei săptămâni după publicarea decretului regal la Bucureşti, iar trimisul Sfântului Scaun, Monseniorul Francesco Marmaggi, a sosit la Bucureşti în ziua de 17 octombrie 1920, ca nunţiu apostolic. Delegaţia Apostolică s-a stabilit la Bucureşti pe lângă Arhiepiscopia Romano-Catolică, în clădirea situată pe strada Pictor Constantin Stahi, nr. 5-7, care va deveni palatul Nunţiaturii Apostolice în România. Clădirea a fost construită în perioada 1896-1905, la iniţiativa arhiepiscopului Franz Xaver von Hornstein, finanţarea fiind asigurată de binefăcători din Elveţia şi printr-o subvenţie a regelui Carol I. Misiunea principală a nunţiului Marmaggi a fost aceea a cunoaşte realităţile din România şi de a întări legăturile cu Regele Ferdinand I, fiind prezent la Alba Iulia în ziua încoronării acestuia ca rege la României (în 1922).

După stabilirea relaţiilor cu episcopiile şi eparhiile catolice, precum şi cu diferite instituţii ale statului român, au început negocierile pentru elaborarea unui concordat care să reglementeze ansamblul relaţiilor dintre România (reprezentată de legaţii Caius Brediceanu şi Nicolae Petrescu-Comnen) şi Sfântul Scaun (reprezentat de nunţii Francesco Marmaggi şi Angelo Maria Dolci) şi să stabilească organizarea ecleziastică a credincioşilor catolici din România. Concordatul a fost semnat la 10 mai 1927, în Cetatea Vaticanului, dar a intrat în vigoare la 29 mai 1929, prin votul Parlamentului României (votul a fost dat la 24 mai, în Senat şi la 29 mai, în Camera Deputaţilor). Sfântul Scaun putea avea în România un ambasador (nunţiu), iar Biserica Catolică putea avea instituţii de învăţământ şi caritative, mănăstiri, biserici şi alte bunuri imobile. Religia catolică putea fi trăită în libertate deplină. Ca element de noutate în lumea catolică, pentru prima data într-o ţară necatolică, toate episcopiile erau centralizate naţional, sub coordonarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. Pe de altă parte, Concordatul prevedea că episcopii erau numiţi de papa de la Roma, doar cu acordul guvernului de la Bucureşti, aceştia trebuind să fie cetăţeni români. Acordul garanta creştinilor romano-catolici şi greco-catolici din România posibilitatea de exprimare a libertăţii religioase, conform Legii Cultelor. Ministrul de Externe Gheorghe Mironescu afirma atunci că "a fost interesul constant al tuturor guvernelor succedate în România după Unirea din 1918 să găsească un echilibru între diferitele confesiuni ale ţării". Concordatul a intrat în vigoare în data de 7 IULIE 1929, adică tot astăzi este ziua aniversării!

În urma Concordatului dintre Sfântul Scaun şi România, s-au înregistrat iniţiative demne de consemnat, mai ales cea din 5 iunie 1930, când prin constituţia apostolică "Sollemni conventione" se organizează episcopiile şi eparhiile catolice din Regatul României. Documentul, redactat în şapte pagini, a fost scris de "cancellarius S.R.E." (Sanctae Romanae Ecclesiae, n.n.) cardinal Andrei Fruhwirth O.P. şi semnat de cardinalii Donato Raffaeli Sbarretti - cardinal secretar al Sfântul Oficiu şi Alois Sincero - cardinal secretar pentru Bisericile Orientale, precum şi de doi protonotari apostolici. Prin decretele care au fost date de Nunţiatura Apostolică din Bucureşti s-a văzut clar modul de relaţionare a instituţiilor bisericeşti din România faţă de Sfântul Scaun. În anii următori, relaţiile României cu Sfântul Scaun au evoluat armonios, iar în 1938, Legaţia de la Vatican a fost ridicată la rang de ambasadă. Din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial, după doi ani, ambasada a redevenit legaţie.

Episcopul Gerald Patrick O'Hara

Instaurarea regimului comunist în România a schimbat radical relaţiile cu Sfântul Scaun, ajungându-se până la ruperea unilaterală a Concordatului. Astfel, pe fondul tensiunilor social-politice generate de comunişti, la începutul anului 1946, nunţiul apostolic Andrea Cassulo a fost declarat "persona non grata", fapt pentru care a trebuit să părăsească România şi să fie numit, la 3 iunie 1947, ca delegat apostolic în Turcia. Acuzaţia adusă nunţiului se baza pe nişe informaţii de "implicare în spionaj" şi sprijinirea "agenturii din Timişoara" şi a "centrului de spionaj al Vaticanului din Bucureşti". În aceste condiţii, la 19 februarie 1946, Sfântul Scaun l-a numit pe episcopul Gerald Patrick O'Hara regent (însărcinat cu afaceri) al Nunţiaturii Apostolice din România. Acesta a venit la Bucureşti abia în ziua de 29 ianuarie 1947, dar autorităţile comuniste afirmau că prin această numire "serviciul de spionaj american a luat direct conducerea centrului de spionaj de la Nunţiatura Apostolică din Bucureşti". În martie 1947, regentul O'Hara ar fi cerut să se intensifice acţiunea de spionaj în favoarea Vaticanului şi ar fi dat noi instrucţiuni pentru "agentura din Timişoara". Sub pretextul unor asemenea acuzaţii, prin decretul nr. 151, din 17 iulie 1948, al Preşedinţiei Marii Adunări Naţionale, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 164 din 19 iulie 1948, a fost denunţat Concordatul României cu Sfântul Scaun. Raporturile diplomatice dintre România şi Sfântul Scaun s-au întrerupt brusc. Printr-o notă verbală, din 23 iulie 1948, regentul Nunţiaturii, Mons. O'Hara, a protestat faţă de decizia unilaterală a părţii române, care încălca articolul XXIII al Concordatului.

Dar ofensiva statului comunist împotriva Concordatului a continuat. La 4 august 1948, a fost publicat în "Monitorul Oficial" decretul-lege nr. 177, privind regimul general al cultelor religioase. Acesta lovea puternic în libertatea religioasă şi în structura Bisericii Catolice, articolul 22 reglementând "crearea şi funcţionarea diecezelor (episcopiilor)", reducând numărul acestora de la zece la cinci, iar articolele 40 şi 41 atentau la universalismul Bisericii Catolice şi la dependenţa ei faţă de Sfântul Scaun. De altfel, deja Constituţia Republicii Populare Române, adoptată la 13 aprilie 1948, sancţiona suprimarea totală a şcolilor confesionale, prin articolul 27, care prevedea: "Nicio confesiune, congregaţiune sau comunitate religioasă nu poate deschide şi întreţine institute de educaţie generală, ci numai şcoli speciale destinate pregătirii personalului cultului şi sub controlul statului." Apoi, prin decretul-lege nr. 176, din 3 august 1948, toate bunurile mobile şi imobile care aparţineau Bisericii Catolice, congregaţiilor, asociaţiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, şi care au servit funcţionării unităţilor de învăţământ trecute la stat conform articolului 35 din legea învăţământului public, au fost declarate proprietate a statului. În acelaşi timp, presa catolică a fost integral suprimată, iar la 3 noiembrie 1948 erau naţionalizate şi institutele de sănătate. După un an, la 1 august 1949, Consiliul de miniştri a abolit oficial toate ordinele şi congregaţiile catolice şi a cerut călugărilor să se înregistreze ca şomeri la Ministerul Muncii.

În faţa persecuţiei comuniste, misiunea principală pe care şi-a asumat-o a fost aceea de a asigura continuitatea jurisdicţiei canonice în România, de aceea a consacrat mulţi episcopi: Anton Durcovici, Ioan Ploscaru, Ioan Duma, Adalbert Boros, Imre Eros, Szilard Bogdanffy, Ioan Dragomir, Iuliu Hirţea şi Joseph Schubert. Când autorităţile comuniste au aflat despre aceste consacrări, prin nota verbală nr. 3.092, din 4 iulie 1950, Ministerul Afacerilor Externe al R.P.R. îi declara pe Monseniorul Gerald Patrick O'Hara, regent al Nunţiaturii Apostolice în România, pe Monseniorul Mestri Schönberg, auditor, şi pe Monseniorul Kirk C. John, secretar, drept persoane indezirabile pentru noua putere şi le cerea să părăsească teritoriul ţării în termen de trei zile. Aşadar, la 7 iulie 1950, relaţiile diplomatice cu Vaticanul au fost întrerupte, iar două săptămâni mai târziu palatul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti a fost confiscat de către autorităţile statului comunist şi utilizat ca sediu al Şcolii de Limbi Străine pentru angajaţii Ministerului Afacerilor Externe şi Direcţiei de Informaţii Externe.

Despre acele zile a relatat sora Clara (Ecaterina Laslău), care ara administrator la Nunţiatură încă din anul 1938: "În seara zilei de 4 iulie, la ora 18.00, Excelenţa sa O'Hara, regentul, a fost chemat la Ministerul de Externe - era pe atuncea Ana Pauker ministru de externe - şi a fost anunţat că el şi cu colaboratorii săi, în timp de 48 de ore, trebuie să părăsească ţara, dar are dreptul ca să dea în custodie clădirea Nunţiaturii unei ambasade pe care el o doreşte. Pentru că Ambasada elveţiană era neutră în război, a ales această ţară. Şi în 48 de ore a trebuit să plece. Repede, am împachetat, în două zile, cât s-a putut... Aşa era obiceiul: atuncea când o ambasadă pleca, făcea un dineu de rămas bun cu ceilalţi ambasadori care mai exista în ţară - că erau mai mulţi din ţară expulzaţi în perioada aceea. Şi a fost dejunul seara. La ora 12.00 s-a terminat, atuncea a fost sigilată toată clădirea, s-a lăsat numai o uşă la demisol, pentru surori - noi locuiam acolo - şi mai era o căsuţă mai mică în curte şi acolo locuiau cei trei călugări. Şi la ora 12 noaptea s-au sigilat toate uşile, noi am ieşit cu lumânări aprinse la uşa principală unde au ieşit toţi diplomaţii şi acolo a fost ultimul sigiliu, clădirea încuiată şi cheia dată Ambasadei elveţiene. (...) Şi ei au plecat la gară, iar noi ne-am întors în clădirea noastră, acolo, în spate, unde era uşa pentru noi şi noi am făcut adoraţie, zi şi noapte, ne-am dus în biserică şi ne-am rugam acolo, pentru că ne era frică, pentru că în perioada aceea când ei au fost expulzaţi, se întâmpla că pe drum, între Budapesta şi Viena, dispăreau anumite persoane, nimeni nu mai ştia de rostul lor. Pur şi simplu, dispăreau! Şi a doua zi, a primit Ambasada elveţiană un telefon de la Viena că au ajuns cu bine până acolo. Dar noi totuşi am ţinut rugăciune până a treia zi, când am auzit la Radio Vatican că a sosit acolo regentul O'Hara, cu bine, şi a fost primit de un grup de români care se refugiaseră la Roma, auzind din ziare ce se întâmplă cu Nunţiatura în Bucureşti...".

Petru Groza

După 12 zile de la închiderea instituţiei şi clădirii, la 19 iulie 1950, au fost arestaţi angajaţii Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, împreună cu preoţii şi călugării de la catedrala "Sfântul Iosif", ca "spioni ai Vaticanului". După un an de anchete, interogări şi umiliri, între 10 şi 17 septembrie 1951 a avut loc procesul "spionilor Vaticanului din România", în care procurorii stalinişti au învinuit zece persoane de "trădare şi complot în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian", condamnându-le la ani grei de închisoare. Obiectivul acestui proces a fost acela de a compromite Nunţiatura Apostolică din România prin învinuire de spionaj în favoarea Vaticanului. Titulatura oficială a acestui proces stalinist era: "Procesul unui grup de spioni, trădători şi complotişti în slujba Vaticanului şi a centrului de spionaj italian" şi s-a desfăşurat în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti. Un alt grup de 14 persoane, printre care şi angajaţii Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti, au fost incluse într-un alt lot de "trădători", în aşa-numitul "proces al Vaticanului", care a avut loc în luna aprilie 1952. Aceştia au fost condamnaţi fie la muncă silnică pe viaţă, fie la 25 sau 15 ani de muncă silnică, fie au primit condamnări administrative.

După aceste represalii împotriva nunţilor şi a personalului Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti, timp de aproape două decenii nu au existat contacte oficiale între Bucureşti şi Vatican. Un prim pas s-a realizat în anul 1967, când copia columnei lui Traian aflată la Vatican a fost adusă la Bucureşti şi expusă în Muzeul de Istorie a Republicii Socialiste România. Apoi, în anul 1968, când se aniversau 50 de ani de la Marea Unire, s-a discutat repatrierea urnei conţinând rămăşiţele pământeşti ale episcopului Ioan Inochentie Micu-Klein, proiect care nu s-a putut concretiza. La începutul aceluiaşi an, premierul Ion Gheorghe Maurer şi ministrul de externe Corneliu Mănescu au făcut o vizită de lucru în Vatican, după care, în toamna aceluiaşi an, după 18 ani, un oficial al Sfântului Scaun a putut vizita România. După mai mult de patru ani de la aceste vizite, abia în primăvara lui 1973 Nicolae Ceauşescu a admis o vizită la Vatican. Întâlnirea dintre familia Ceauşescu şi Papa Paul al VI-lea, din 26 mai 1973, avea să detensioneze climatul riguros al relaţiilor bilaterale, deşi încercarea Suveranului Pontif de a discuta problema greco-catolicilor l-a iritat pe preşedintele Republicii Socialiste România. După cele "circa 50 de minute" ale dialogului celor doi şefi de state, ziarul "Scînteia" consemna că "întâlnirea dintre Ceauşescu şi Papă poate fi trecută în categoria «vizitelor istorice»". Totuşi, în problema care interesa Vaticanul, Ceauşescu a rămas inflexibil, limitele conversaţiei cu Suveranul Pontif fiind stabilite de autorităţile comuniste.

Evenimentele politice din România, de la finele anului 1989, aveau să readucă treptat armonia diplomatică între Sfântul Scaun şi România. În ziua de 23 decembrie, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat un apel pentru pace şi înţelegere, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Mesajul se încheia cu aceste cuvinte: "Dumnezeu să binecuvânteze iubita naţiune română!". În ziua de 31 decembrie 1989 a sosit în România Monseniorul Francesco Colasuonno, nunţiu apostolic cu însărcinări speciale ("itinerant pentru ţările Europei de Est"), care urma să analizeze noua situaţie din ţara noastră. Un prim pas a fost făcut chiar în aceeaşi zi: prin Decretul Lege nr. 9, din 31 decembrie 1989, al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, ca urmare a abrogării decretului-lege 358/1948, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, a fost recunoscută oficial.

În ziua de 15 mai 1990, România şi Vaticanul au decis să restabilească raporturile diplomatice, iar după trei luni a fost restituit palatul Nunţiaturii Apostolice. Primul nunţiu care a fost numit în această nouă realitate socio-politică a României a fost, la 18 august 1990, Mons. John Bukovsky. El a sosit la Bucureşti în ziua de 28 noiembrie 1990 şi a rămas în funcţie până la 20 decembrie 1994. Pentru a îndeplini misiunea încredinţată, a fost consacrat în acelaşi an şi a fost numit arhiepiscop titular de Tabalta. La 6 noiembrie 1992, după 42 de ani, s-a redeschis, la Bucureşti, Nunţiatura Apostolică , eveniment care a coincis cu sărbătorirea celui de al 15-lea an de pontificat al Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, fiind prezent şi un delegat de-al său, arhiepiscopul Jean Louis Tauran, secretar pentru Relaţiile Sfântului Scaun cu Statele la Secretariatul de Stat al Sfântului Scaun. Redeschiderea Nunţiaturii Apostolice la Bucureşti a reprezentat un eveniment deosebit de important în desfăşurarea raporturilor bilaterale dintre România şi Vatican, aşa cum s-a văzut în cei 30 de ani de reluarea acestor relaţii diplomatice.

Pr. Alois Moraru