14 iunie 1990. Bulevardul Magheru 23

[Miron Manega]

Fac acum, pentru prima dată după 20 de ani, această confesiune publică despre ceea ce am văzut şi am simţit atunci, în acea zi nefericită de 14 iunie 1990, în imobilul de pe B-dul Magheru nr. 23, vizavi de « Grădiniţa »… Fac, cu această ocazie şi câteva completări la relatarea lui Cezar Ivănescu. Căci, în vacarmul şi atmosfera aceea de teroare, nimeni nu mai avea o perspectivă de ansamblu asupra a ceea ce se petrecea. Dar fiecare ştie ce a văzut şi a trăit…

Cezar Ivănescu ieşise pe balcon să vadă ce se întâmplă. Strada era sufocată de cohortele de mineri care veneau (aşa mi s-a părut) dinspre Piaţa Romană, unde avusese loc o încăierare. Sub balconul nostru, vreo trei dintre ei omorau în bătaie un bătrân. Cred că au şi făcut-o, la propriu. Cezar Ivănescu a răcnit la ei, ceea ce a atras imediat atenţia asupra locului unde ne aflam. Cezar, speriat, a intrat în apartament şi a spus : « Vin peste noi. Trebuie să ne baricadăm ». Am încercat să-i explic că asta îi va înfuria şi mai tare şi că oricum nu era o rezolvare, căci erau dotaţi cu tot ce le trebuia ca să spargă uşa. Nu a ţinut cont de sugestia mea. Am ieşit şi eu pe balcon şi am văzut cum minerii arătau cu degetul spre balconul nostru. Mi-am dat seama ce avea să urmeze.

Am revenit în apartament şi primul lucru pe care l-am făcut (acum, când îmi aduc aminte, îmi vine să zâmbesc) a fost să-mi scot ochelarii şi să-i ascund undeva, ca să-i pot recupera după… Nu i-am mai găsit. Apoi, în timpul în care Cezar şi ceilalţi patru împingeau mobilierul în dreptul uşii, mi-am aprins o ţigară şi am dat telefon tatălui Alexandrei, la Paşapoarte. Deci eu am fost cel care a făcut asta, nu Alexandra. Nu ţin minte, nu am văzut şi nici nu era timp să o fi făcut şi ea. Fac această precizare pentru că are legătură cu ceva care m-a uluit. I-am spus domnului maior (parcă maior era, din câte îmi amintesc) că suntem pe Magheru 23, la etajul 3, că Sanda se află şi ea aici şi că minerii sunt la uşă. Agitat şi, probabil, speriat, acesta mi-a răspuns: “Şi ce vreţi să fac? Credeţi că eu am trupe aici?”… După care a închis, sau s-a întrerupt legătura… Am mai tras un fum din ţigară şi am format din nou numărul: “Domnule maior, eu v-am dat telefon nu ca să trimiteţi trupe, ci ca să ştiţi unde se află fiica dumneavoastră, în caz că vreţi s-o recuperaţi. Reţineţi adresa: Magheru 23, etajul trei… Nu mai pot vorbi, au venit minerii”.

Am închis şi m-am dus repede în camera de la intrare. Minerii spărseseră uşa cu toporiştile şi năvăleau în cameră prin spărtură. În faţa lor, se afla Cezar Ivănescu, care le vorbea (în sensul că răcnea la ei). I-am spus : « Domnu’ Ivănescu, lăsaţi-mă pe mine să le vorbesc ». M-a lăsat. « Ce aveţi cu noi, ce v-am făcut? » - am întrebat eu, cât am putut de tare. Vacarmul era însă atât de puternic şi glasul meu atât de pierit că nu m-a auzit decât minerul din faţa mea, care ridicase deja bucata aceea de cablu electric cu manşon de PVC (toţi aveau aşa ceva) să mă lovească. Întrebarea mea însă l-a descumpănit şi a rămas cu obiectul în aer. “Păi… ce-aţi căutat la televiziune? – a ripostat el cu ce i-a venit atunci în minte. “Noi n-am fost la televiziune » - am zis. « Dar… de ce v-aţi baricadat ? » - a îngăimat el, cu voce slabă. « De frică » - am răspuns, cu un început de speranţă că s-ar putea să scăpăm. În clipa aceea, a venit din spatele lui un alt miner, care n-auzise “discuţia”, şi m-a lovit năpraznic în cap, între frunte şi tâmplă, cu o bucată de cablu identică… Lovitura fiind cumva oblică, mi-a scalpat pielea pe o porţiune de vreo cinci centimetri, rămânând atârnată ca o bucată de plasture lipit la un singur cap (am pus-o la loc după aceea, s-a prins)… Minerul cu care « negociasem » şi-a revenit din perplexitate şi a început să mă lovească. Cred că am fost primul “servit”…

În dreapta mea, Cezar Ivănescu primea şi el lovituri, mai dure parcă decât ale celorlalţi. Poate şi pentru faptul că râdea. Râdea înfiorător, batjocoritor, apocaliptic… Era forma lui de luptă sau de apărare, total nepotrivită însă în acel context, ca să nu zic sinucigaşă… Am văzut cum îi zboară literalmente dantura. Am văzut şi lovitura care i-a făcut o spărtură în cap (nu ştiu dacă i-au fisurat şi ţeasta) pe o porţiune - aveam să văd ulterior - mai mare de 10 centimetri. După cinci minute, capul lui Cezar Ivănescu arăta ca un uriaş cheag de sânge. Ciudat cum am putut să reţin aceste detalii, în timp ce primeam, la rândul meu, lovituri. Ţineam dinţii încleştaţi, ca să nu-i pierd (a fost singura formă de a mă proteja), învăţasem asta de la box… Minerii erau conduşi de un « civil » tânăr, sub 40 de ani, tuns scurt, îmbrăcat în pantaloni închişi la culoare şi cămaşă albă, cu cravată. Era cam de talia mea (1,70 m) dar foarte voinic. El le comanda când să lovească şi când să se oprească. Un lucru era clar: nu-i lăsa să ne omoare. Bătaia se desfăşura după următorul “program”: ne loveau cu obiectele acelea din dotare până oboseau, ne trânteau jos, ne loveau cu picioarele, iar ne ridicau, iar ne loveau… Nu mai ţin minte de câte ori s-a repetat acest ciclu.

La un moment dat, am fost târât în balcon şi trecut peste balustradă. Doar pe mine m-au scos, aici greşeşte Cezar Ivănescu, probabil i s-a povestit altfel, (el fiind, în momentul acela, întins la podea)... Mă ţineau de picioare cu capul în jos, deasupra mulţimii care striga: « Aruncaţi-l ! Aruncaţi-l ! ». Mi-a atras atenţia un “cor” de voci feminine care scanda mai tare decât minerii. M-am uitat, era un cârd de femei îmbrăcate în halate bleu, angajatele de la « Podgoria ». Apoi am auzit o voce puternică, venind dinspre apartament, probabil a “civilului” în cămaşă albă : «Nu-i aruncăm, e prea multă lume». Am înţeles din aceste cuvinte că intenţia lor era să ne arunce pe toţi… Am ridicat capul privind vizavi, spre Casata… Se filma aproape de la fiecare balcon… Am realizat, în acel moment, că nu mi-e frică. Sentimentul ăsta dispăruse complet. Era probabil tot o formă de apărare a organismului, nu ştiu dacă acelaşi lucru se întâmpla şi cu ceilalţi…

Minerii m-au tras înapoi, în balcon, şi m-au târât spre cameră. Unul dintre ei mi-a tras un bocanc în abdomen. Am simţit nişte trosnituri, urmate de o durere cumplită. Am avut două coaste rupte, s-au vindecat în două luni… Tot ce a urmat, până la venirea poliţiei, mi s-a şters din memorie. Sentimentul de frică - de groază, mai bine zis – mi-a revenit în dubiţa care ne ducea la secţia 1 de Poliţie. Îmi ţineam faţa în palme şi repetam într-una, plângând în hohote : «Nu se poate, nu se poate !». O doamnă în vârstă, de lângă mine, m-a mângâiat pe părul năclăit de sânge şi mi-a spus cu mâhnire: “Ba se poate, copile, se poate »…


Mai multe despre 14 iunie 1990, AICI si AICI.

[Nicoleta Cimpoae]

Sunt momente pe care unii ar vrea sa le faca uitate, dar pe care altii nu le pot da uitarii! Sunt evenimente triste, urate chiar, din istoria Romaniei, care vor ramane puternic intiparite in memoria celor direct implicati ... Cum ar putea uita oare asemenea atrocitati???