UN POET AL CULORILOR : ION MINULESCU

[judit ionescu]

Născut la București, a copilărit la Slatina, de unde este originară mama sa. A urmat școala primară și gimnaziul la Pitești; a făcut bacalaureat în 1899 la un pension particular din București, "Brânză și Arghirescu". În 1897, sub pseudominul (I. M.) Nirvan apar primele producții poetice ale lui Ion Minulescu, atunci încă elev la Pitești, în revista "Povestea vorbei". În 1898, sub semnătura I. Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia pentru toți", doi ani mai târziu poetul pleacă la Paris pentru a studia dreptul. Poeții francezi îi schimbă însă dorințele și, captivat de scrierile acestora, uită de studiile sale juridice. După numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui pribeag", în revista "Viața nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele cele mai însemnate ale mișcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanțele pentru mai târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o petrec la Constanța, ecourile acestei șederi pe țărmurile Mării Negre regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai târziu" (1908) și în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909).

În anul 1914, la 11 aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887 - 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii" (1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936), precum și a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc" (1937). Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoțiune filială păstrării memoriei părinților ei. Urmează anii razboiului, 1916 - 1918 când soții Minulescu se refugiază la Iași. După acest episod apare un nou volum de proză al lui Minulescu: "Măști de bronz și lampioane de porțelan" (1920).

Un an mai târziu, Minulescu își face debutul ca autor dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" și comedia într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie).

În 1924 apare romanul "Roșu, galben și albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce fusese în prealabil publicat în paginile "Vieții românești". Se reprezintă Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în 1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de nuvele fantastice Cetiti-le noaptea.

La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps cardiac, Ion Minulescu încetează din viață la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul de culte și arte. A condus publicațiile simboliste "Revista celorlați" și "Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii". S-a format sub influența succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru Macedonski, Ștefan Petică și a simboliștilor francezi și belgieni. A mai scris proză, piese de teatru și cronici dramatice.

Versuri

 
Romanțe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908,
De vorbă cu mine însumi, București, 1913
Spovedanii, colecția Manuscriptum, 1927
Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Națională, 1930
Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundațiilor, 1936
Versuri, ediție definitivă îngrijită de autor, 1939
[modificare] ProzăCasa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
Măști de bronz și lampioane de porțelan, Ed. Alcalay, 1920
Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
Roșu, galben și albastru, Ed. Cultura națională, 1924
Manechinul sentimental, Ed. Cultura națională, 1926
Corigent la limba română, Ed. Cultura națională, 1929
Bărbierul regelui Midas, București, 1929
3 și cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
Cetițile noaptea, Ed. Cultura națională, 1933

 

Acuarelă

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Romanţa soarelui

Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit...
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe -
Stăpâna hotărârilor eterne -
Deştept măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne...

Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi,
Dau bronzului figură omenească,
Iar Regilor -
Pe socluri de marmură-nşiraţi -
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos!...

Primăvară inutilă

Sufocată de viaţa cu program
Şi de-acelaşi "va urma" cotidian
Al savanţilor cu barbă, cu şoşoni şi ochelari -
Pedagogi şi profesori octogenari
De algebră, geografie şi pian -
Primăvara
A izbit cu pumnu-n geam
Şi-a fugit din pension
De la "Notre-Dame de Sion".

I-am citit isprava-n calendar
Şi-am pornit îndată după ea
S-o-ntâlnesc în Cişmigiu
Sau la Şosea,
Cum făceam alt'dată-n fiecare an,
Când eram şi eu ca ea - un licean
Cu frecvenţa cursurilor pe... trotuar...

Dar de data asta, nu ştiu cum,
N-am dat nici măcar de urma ei pe drum....
Poate n-am mai cunoscut-o eu...
Poate drumul ei şi drumul meu
S-au schimbat de mult,
Şi-acum
Nu mai fac acelaşi drum...

Sau pe drumul de la Ateneu
Până la Şosea
Şi hipodrom
Primăvara n-a-ntâlnit în capitală nici un om
Să-i ureze ca pe vremuri "bun sosit".

Şi probabil că de ciudă în oglindă s-a privit,
Şi-a dat seama c-a visat,
C-a spart geamul doar în vis
Şi că visul evadării n-a fost vis adevărat!...

Primăvară, primăvară,
Inutila mea fecioară,
Nu cumva te-ai sinucis?...

Cu toamna în odaie

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
Mi-a bătut cu degete de ploaie...
Şi la fel ca-n fiecare an,
M-a rugat s-o las să intre în odaie,
Că-mi aduce o cutie cu Capstan
Şi ţigări de foi din Rotterdam...

Am privit în jurul meu şi-n mine:
Soba rece,
Pipa rece,
Mâna rece,
Gura rece,

Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
Toamna-mi bate
Pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame..."

Şi femeia cu privirea fumurie
A intrat suspectă şi umilă
Ca o mincinoasă profeţie
De Sibilă...

A intrat...
Şi-odaia mea-ntr-o clipă
S-a încălzit ca un cuptor de pâine
Numai cu spirala unui fum de pipă
Şi cu sărutarea Toamnei, care mâine
O să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...

Epilog sentimental

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

 

În oraşul cu trei sute de biserici

În oraşul cu trei sute de biserici,
De trei ani,
Sună clopotele-ntruna...
Şi oraşu-i plin de lume
Ce se-ntreabă:
- Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?...
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?...
Preoţii-mbrăcaţi în negru, ca şi cioclii,
De trei ani,
Încruntaţi privesc mulţimea albă adunată-n stradă,
Preoţii-mbrăcaţi în negru păsărilor mari de pradă
Tremură când văd mulţimea răzvrătită de trei ani!...
- Unde-i sfântul?
Unde-i sfânta fără nume?
Să ne spună,
Pentru cine sună-ntruna clopotele de trei ani?
Cui trimitem noi atâtea lumânări
Şi-atâţia bani?
Unde-i sfânta iertătoare de păcate?...
Să ne spună...
Şi-ntrebările mulţimii răzvrătite
Se ridică
Ca şi valurile mării frământate de furtună,
Şi-n oraşul cu trei sute de biserici
Parcă pică
Din văzduh ameninţarea:
- Să ne spună... să ne spună...

[silvian dobre]

Multumesc frumos !!

[coca antoniu]

 Versurile lui Minulescu exercita o seductie asupra categoriilor celor mai deosebite de cititori-

de la adolescentul visator,pana la insul care a atins varsta rememorarilora .

Versul lui Minulescu actioneaza asupra spiritului,avand o muzicalitate sugestiva si obsesiva.

Iti multumesc draga Judit pentru aceasta readucere aminte!