Un poet al culorilor : Dimitrie Anghel

[judit ionescu]

"Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.“(M.Dragomirescu)

                                                             

 

 

Dimitrie Anghel                                             

(n. 16 iulie 1872 la Cornești, Iași — d. 13 noiembrie 1914, Iași)

Dimitrie Anghel a fost un poet, prozator, reprezentant al simbolismului român. A urmat școala primară și liceul la Iași, între 1879 și 1890, când a părăsit studiile pentru a se dedica scrisului. A călătorit în Italia, Franța, Elveția și Spania, revenind în țară în 1902. A fost funcționar în Dobrogea (1906 - 1907), referent la Casa Școalelor și inspector al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice ( din 1911) .
D. Anghel a debutat cu poezii în revista Contemporanul (1890), colaborând apoi, cu poezie și publicistică, la „Adevărul”, „Adevărul literar și artistic”, „Lumea nouă”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Viața românească” etc. A făcut parte din redacția și din comitetul de direcție al revistei „Sămănătorul” (1906 - 1908). A editat revista „Cumpăna”, împreună cu Mihail Sadoveanu, Ștefan Octavian Iosif și Ilarie Chendi (1909 - 1910).

A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța.
Dimitrie Anghel este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai simbolismului în literatura română. El cultivă mediul naturii artificiale, umanizate, al grădinilor și procedeul sinesteziilor. Este un contemplativ, un visător, care aduce în poezie tema călătoriilor, a evaziunii, motivul boemei și imagini ale peisajului marin. Simbolismul se îmbină în poezia lui cu notele romantice.

Proza sa vădește înzestrare picturală, eleganță a stilului și vervă polemică.

 

Murmurul fântânei                                                   

În murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute...              

De ştii s-asculti , auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute :

S-a potolit atâta viată , ş-a ars atâta foc de soare ,

De ani şi ani , de când tot curge împrăştiind mărgăritare .

 

De ani şi ani...dar de atuncea grădina ş-a schimbat stăpânii

Cu glasuri gângave altă dată , - pe când eram copii ,- bătrânii

Lung sfătuiau în şoapta apei sub cerneala de umbre sure ,

Ş-acum numai apa plânge , iar noi ne-am razleţit pe-aiure.

 

Sunt ani şi ani ... dar astăzi unde-s copiii gureşi? Unde-i oare

Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare

Ce se fărmau în praful apei, şi s-aprindeau din nou măiastre ,

Ca iaraşi să se năruiasca etern ca visurile noastre?

 

Cântec                                                                                  

Garoafele din glastră, stând gata ca să moară,
Vorbesc de-o fată blondă cu faţa diafană,
Vorbesc de-o prea frumoasă şi mândră castelană
Ce le-a purtat de grijă o-ntreagă primăvară...

Vorbesc, şi pun la cale garoafele din glastră:
- „Carminul să ni-l strângem, şi-n pulbere măruntă,
Pe-obrajii ei să cernem uşor, în zi de nuntă,
Să nu mai fie alta cum e stăpâna noastră.”

Cum cântă marea                                                                       

 

În fiecare seară, de-un timp, stau cu mirare
Şi-ascult ce straniu cântă tumultoasa mare.                           

Atent îmi plec urechea, şi-ascult notele-i grele,
Ascult, cătând pe-ncetul să mă desprind de ele,

Să-mi lămuresc ce-o doare când spumegă de ură,
Ce vrea să spuie marea cu-nfricoşata-i gură.

Dar apele-i ţin taina, schimbând a ei cântare,
Acum, parcă se joacă zvârlind mărgăritare,

Şi-acum, ca sub imperiul unei porunci secrete,
Îşi părăseşte jocul, şi-n larmă de trompete,

Îşi trâmbiţă mânia, iar miile-i de creste
Le umflă în talazuri, în larguri dând de veste,

Că cineva ascultă şi-nseamnă cu mirare
Ce poate să surprindă din larga ei cântare.

 

                                                                                                                                            

                                                 

 Dragoste                                                                                  

 

Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, când e întunerec şi când se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vântu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cânt din creangă-n creangă ş-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gânduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vârsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curând sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, şi eu visez pe gânduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blînd ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gândul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sânul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi...

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă!
Ah! gând mâhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sinziană şi sulcină?

 

[Nicoleta Cimpoae]

Curcubeul

Ce schimbătoare e la munte

Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
- Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti…

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, – ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!