Seara a VI-a: ÎŞI FACE APARIŢIA UN CĂLĂREŢ CIUDAT, ÎN PRAG DE SEARĂ - urmare

[Croitoru Grigorie]

Bătrânul Titila a plecat la vânătoare într-o zi şi nu s-a mai întors. Almada l-a căutat zile întregi prin toate părţile, fără niciun rezultat. A cerut şi sprijinul altor vânători, dar tot zadarnic. S-a împăcat şi ea cu gândul că bătrânul a dispărut pentru totdeauna. Pe tinerii din aşezările de pe această vale i-a apucat nebunia să-şi omoare bătrânii şi i-au omorât. După aceea a urmat dezastrul, despre care o să-ţi mai relatez, dar să termin cu Vlad. Cu două sau trei seri în urmă, Vlad a revenit acasă. În drum, probabil a aflat ce s-a întâmplat cu bătrânii. A dat buzna în casă în puterea nopţii. A întrebat-o pe Almada unde este tată-său şi, crezând că ea l-a omorât, a ameninţat-o în fel şi chip, dezvăluindu-i cum o va chinui până o va omorî, ca să simtă durerea. Vipera crescută la sân nici nu va fi îngropată ca orice om, ci va fi lăsată s-o sfâşie păsările de pradă şi animalele sălbatice sau s-o mănânce viermii. Înţelegi cum au sunat în urechile fetei asemenea ameninţări şi ce ecou au avut în inima ei? N-a scos un cuvânt în apărarea ei, nu ştiu, n-a putut sau n-a vrut, ci a picat jos fără suflare. Crezând că este moartă, Vlad a ieşit afară şi s-a aşezat pe piatra aia de lângă poartă, poate o văzuşi. Fata şi-a revenit şi a fugit, ieşind pe fereastra aia.
Dimineaţa, am venit eu să iau caii, aşa mă înţelesesem cu Almada, să-i scot la păscut şi dau de el. Din gura lui Vlad cunosc cum a decurs întâlnirea dintre ei, aşa cum îţi povestii. De la mine a aflat varianta reală, că, de fapt, Almada nu este vinovată în niciun fel de moartea tatălui, ea care n-ar fi omorât o muscă. Că ea l-a căutat, că se dădea de ceasul morţii, fiindcă nu-l găsea. Îi ziceam "Lasă-l tu, că se întoarce, nu-ţi fie teamă, nu i s-a întâmplat nimic!". Încercam s-o liniştesc, dar ea: "Ce va zice, Donc, Vlad, frate-meu, când va veni? Căci va veni, sunt sigură, e ceva aici ce-l va aduce înapoi, oricât ar umbla el prin lume!". "Ce anume îl va aduce înapoi, Almada?". "Dragostea, Donc! Vlad iubeşte, ascultă ce-ţi spun eu. Iubeşte. Dar nu oricum. Năvalnic, ca puhoaiele ce năboiesc de la munte primăvara. Pustiitor, Donc. El crede că este o iubire imposibilă, dar nu este. Când îşi va da seama, se va întoarce. Cea pe care o iubeşte în va aştepta, chiar de va trebui să împletească coadă albă. Iubirea lui este aici şi-l va aduce înapoi". Aşa a zis şi nu o dată.
- Şi el?... întreabă cu glasul stins tânărul străin.
*
- Zi-i Almada, moşule! Nu-i mai zice tânărul străin! sare de la locul ei Rădiţa.
Tot timpul cât povestise moşul Dosuleanu, Rădiţa se înfipsese de tot în Gogu. Îl împinsese până mai să-l dea jos de pe laviţă. Noroc că la capătul laviţei era un tufan de care se rezemase cu spatele şi nu-l mai putea împinge. Era atât de absorbită de povestirea moşului, că nici nu mai şedea pe laviţă, ci pe picioarele băiatului. Şi el trăia cu intensitate, că nici nu-şi dăduse seama că o strângea în braţe, iar palmele lui erau împreunate peste pieptul fetei.
- Bine că te sculaşi, că-mi rupseşi picioarele şi mă împinseşi în ciotul ăsta, de-mi intră în spate!
- Şi tu mă strânseşi, că nici nu mai puteam respira. Taci din gură, nu fi rău!
- Şi de ce să-i zic Almada, frumuşico? E îmbrăcat ca un fecior.
- E îmbrăcată, moşule, da e Almada, aşa cum zic eu. Poartă căciulă ca să nu i se vadă părul ca spicul grâului copt, are pe faţă mască, să nu i se vadă pistruii, este strânsă cu cojocelul la piept, să nu i se vadă sânii.
- Aşa cum se văd la tine?!
- Şi ce dacă se văd, Gelule? Aş au fetele!
- Pe ei îşi ţinu şi Gogu mâinile cât stătuşi la el în braţe!
- Aşa făcuşi, mă? se întoarse spre el, ameninţându-l cu palma ridicată.
- Nu, Rădiţa, nu văzu el bine. El este cam scurt la vedere, nu vede până aici. Să stai ca mai înainte, că-ţi şoptesc la ureche unde îmi ţinui mâinile.
Rădiţa continuă:
- Moşule, Almada nu voia să fie recunoscută, fiindcă viaţa ei putea fi pusă în pericol prin venirea ei în aşezare.
- Pericol pentru ea nu mai era în aşezare, este de părere Mişcă. Vlad şi tinerii plecaseră.
- Aşa este, dar ea nu avea de unde să ştie, îşi susţine părerea Rădiţa. Hai, moşule recunoaşte şi mata că este Almada!
- Copii, mă bucur că urmăriţi povestirea mea!
- Şi respiraţia ne-o ţinem, moşule, să te auzim mai bine, zice Aurică.
- Eu strânsei piciorul ăsta de masă între genunchi, încât mi se făcură nişte adâncituri, spune Mitică.
- Eu îl strânsei în mâini, de-l auzii pârâind de vreo două ori, mărturiseşte şi Nicolae.
- Aveţi răbdare, dragii moşului. Mergem mai departe, căci, cum se spune, înainte din poveste mult mai este. Tu, Rădiţa, eşti o fată isteaţă. A cui eşti tu, fata moşului?
- A Măriei lui Ionică, moşule.
- Eşti frumoasă ca şi mă-ta. Păcat că Ionică, tac-to, a murit în război. Mai ai răbdare, Rădiţa, că toate s-or lămuri până la sfârşit.
- Bine, moşule. Numai ochi şi urechi oi fi! Cu ochii îţi desluşesc vorbele de pe buze şi cu urechile le aud. Zi, moşule, da să nu uiţi ceva! Tu mă mai laşi să stau lângă tine? i se adresează lui Gogu.
- Te las, cum să nu te las şi-ţi spun şi unde îmi ţinui mâinile.
- Unde?
Se apropie cu urechea de gura lui să-i şoptească. Îi şopteşte şi-şi lipeşte buzele de cercelul din ureche. Fata se cuibăreşte ca mai înainte şi zâmbeşte, uitându-se la Gelu şi bătând în pumni "Sâc! Sâc!", cum fac copiii.
................................................................................................................................................................................................
Va urma

[judit ionescu]

Va felicit sincer pentru aceasta postare! Ma bucur, ca nu ati renuntat la continuarea operei. Va doresc numai bine si mult succes!